Jurnal de Decembrie 2007 – Albișoara Turnurilor

     Cu foarte, foarte mult timp în urmă am mai răpit un vis, preț de o clipă, suficient cât să devină nepieritor. Ne aflăm în anul Domnului 2007, în zilele de 11 și 12 ale lunii lui ningău, la sud de ceea ce a fost vestitul codru al Vlăsiei, în urbea lui Bucur. Cum zilele mele erau purtate de Dâmbovița pe malul drept, am sunat din corn ca să mă fac auzit de prietenul meu Lisandru care-și găsise adăpost pe celălalt mal, cel stâng, pentru a purcede împreună la o călătorie spre ținutul buștenarilor.

     Ne-am întâlnit la ora șase fără un sfert, dimineața, în Capul Podului Mogoșoaia (Piața Victoriei azi) și cum caii mei cu potcoave de cauciuc erau nerăbdători să pască la poalele Caraimanului i-am dat zor ca să nu-i dezamăgim. Cum la agie nu se pusese un preț pe capul nostru, pentru că am plecat fără binecuvântarea măritului boier, nici arnăuții n-au căutat să ne oprească din drum , și în jurul orei opt, opt și ceva eram deja la marginea buștenarilor lângă hanul cândva plin de viață al Căminului Alpin, căutând să nu ne burdușim desăgile cu tot felul de lucruri inutile.

     La ora opt și jumătate am plecat ușurel pe Plaiul Munticelului, spre Valea Albă și în dreptul unei troițe de lemn, nu de puține ori pângărită de oameni fără minte, am găsit răgazul unei smerite rugăciuni: „Mântuiește, Doamne, și miluiește pe toți cei ce mă urăsc, mă dosădesc și mă asupresc și nu-i lăsa pe danșii să piară pentru mine ticălosul.”

     Ne-am continuat drumul și după o jumătate de ceas am observat că Moș Martin, o mai veche cunoștință de-a mea, ne lăsase câteva urme prin zăpadă, dar de data asta, spre satisfacția mea și a prietenului meu, nu catadicsise să ne încânte cu prezența.

     Ajunși la izvorul din Valea Albă, nu ne-am lăsat intimidați de prezența copacului cu înfățișare de zmeu în furtună și ne-am umplut plosca cu apă, o apă rece care făcea ca sângele să-ți curgă cuburi prin artere. Plecați mai departe, după o scurtă pauză, am reușit ca după un drum de aproximativ trei ore, pe marginea căruia am filosofat despre lucruri sensibile și mai puțin utile omului, cum ar fi trânjii, să ajungem în Valea Albă, unde, în poiana La Verdeață, ne-am montat cortul pe zapada care ascundea pietre, bucăți de tablă, bușteni și nu mai vreau să știu ce.

     Am fi vrut să facem o supă, dar ningea, și am sfârșit prin a sta tolăniți în cort, îngurgitând niște sandvișuri cu brânză și ardei, despre care contemporanii noștri spun că ar fi pline cu tot felul de E-uri și pentru că habar nu aveam ce vrea să însemne aceste E-uri, ca să par că mă pricep cât de cât, am concluzionat că abuzul de vitamina E este, uneori, necesar și pe munte.

     La un moment dat, în timp ce Lisandru vorbea la o cutie cât un chibrit cu însușiri diavolești despre care susținea că are darul să te facă auzit cale de-o poștă, un zgomot asurzitor ne-a atras atenția și am deschis repede cortul să vedem minunea. O mică avalanșă se iscase în Peretele Albișoarelor, în dreptul Albișoarei Hornurilor, urmată aproape imediat de una care curgea în dreapta noastră pe un jgheab de undeva din Circurile Văii Albe.

     Ningea în continuare, ceața parcă era și mai deasă și am mai stat o vreme în cort, am mai pălăvragit puțin, am ațipit, ca în cele din urmă, amorțiți de atâta inactivitate, să hotărâm ieșirea din cort și ce să vezi, ninsoarea se oprise, însă ceața era în continuare stăpână peste munte, dar eram oricum bucuroși că puteam face în sfârșit supa la care am sperat atâtea ceasuri. Am făcut supa, posibil și un ceai pentru că nu-mi mai amintesc, a trecut foarte mult timp de atunci, iar la sfârșitul mesei ninsoarea s-a pornit din nou, însă am stat încăpățânați afară cu buzele țuguiate pe gurile a nu ceea ce credeți voi pehlivanilor, ci a unor sticluțe de visinată, sărbătorind cu o mică amânare adăugarea a încă unui an de viață pe tâmplele prietenului meu.

     Pe la ora patru, preț de o jumătate de oră, da’ fix o jumătate de oră, s-a ridicat și ceața, și am urcat puțin pe vale să vedem mai bine intrarea în Albișoara Gemenelor care este, de fapt, comună cu Albișoara Crucii, albișoare necunoscute mie, dar nu și camaradului meu. Am aruncat o scurtă privire și spre Peretele Văii Albe, dar am revenit repede spre Peretele Albișoarelor pentru a privi curgerile de zăpadă, tot mai dese, care veneau dinspre Albișoara Hornurilor, mici însă zgomotoase, și, cred eu, suficient de puternice încât să te trimită la vale în cazul în care ai fi dorit să-i pătrunzi tainele. Întorși la cort am hotărât ca a doua zi să urcăm pe Albișoara Turnurilor, dacă ne va ajuta și vremea bineînțeles, pentru că ningea în continuare, mai slab, dar totuși ningea.

     Se înserase și la un moment dat Lisandru îmi arată în direcția fostului refugiu din Valea Albă patru siluete, două mari și două mai mici, care se deplasau agale la vale, îndeajuns cât să ne trezească un fior de teamă vizavi de un somn liniștit. După ora opt am intrat în cort, forțând somnul, ne-am băgat fiecare în sacul de dormit, eu cu un rând de haine, Lisandru cu cinci, el având un sac vechi nerecomandat iarna, eu unul nou mai bun și… tocmai când ațipisem și uitasem de cele patru siluete, simt o puternică lovitură în talpa piciorului, lovitură care mai avea puțin și-mi făcea bășica udului să testeze proprietățile hidrofile ale noului meu sac de dormit:

     – Ai simțit, îl întreb peste umăr pe Lisandru care și el era cu o geană pe plaiul lui Moș Ene și cu una proptită sub gulerele celor cinci țoale. M-a liniștit, nu suficient de repede, dar mi-a spulberat totuși teama de urși spunându-mi că el este cauza loviturii. Când s-a întors pe partea cealaltă a avut această reacție neplăcută mie, unde mai pui că se băgase în sacul de dormit încălțat cu bocancii ca să nu-i inghețe. Eu i-am băgat în rucsac.

    Pe la trei dimineața ieșim afară pentru câteva minute și înapoiați în sacii de dormit Lisandru adoarme repede iar eu mă chinui timp de o oră și jumătate să adorm în ritm de sforăituri tribale, semănând a incantații africane adresate unei divinități războinice; dacă m-ați fi întrebat de ce mă tem mai tare, de urs sau de sforăiturile lui Lisandru, nu aș fi știut ce să vă răspund. Măi fraților, să știți de la mine că cele mai nesuferite sforăituri nu sunt niciodată ale tale, da’ niciodată auziți, ci întotdeauna ale celuilalt și cu asta am pus punct acestui episod nocturn.

     La ora șase sună ceasul, la ora șase și jumătate sună iar ceasul, la ora șapte fără un sfert mă văd în fața cortului sub un cer senin, amenințat de o ceață îndărătnică ce urca pe vale. Scoatem cratița din zăpadă și o punem la fiert cu tot cu ea, făcând o supă, după care mă servește Lisandru cu o cacao cu lapte de vacă facută praf, câțiva biscuiți și, după ce terminăm dejunul cel mic, ne apucăm să strângem echipamentul pentru a urca pe Albișoara Turnurilor.

     Ne punem la brâu chimirele de care atârnăm belciugele de asigurare, ne fixăm coroanele cu țepi, apucăm săpăligile de coadă și cu frânghia prin rucsac coborâm puțin din poiana La Verdeață în dreptul Albișoarei Turnurilor și primul pas s-a dovedit a fi și cel mai dificil de pe întreg parcursul, un horn de câțiva metri placat cu gheață, zăpadă instabilă și stâncă udă pe care Lisandru l-a trecut fără probleme, problemele lăsându-mi-le mie să le rezolv nu cu puține greutăți. A fost o lungime de aproximativ șaizeci de metri, făcută la liber, începută cu acest mic horn și continuată cu un canion îngust pe parcursul căreia am întâlnit și vreo două-trei pitoane. La finalul acestei lungimi am ieșit pe o coamă îngustă după care am făcut un mic traverseu la stânga într-unul din cele două fire principale (cel de-al doilea fir, în partea inferioară, este despărțit de o coamă care întretaie acest mic canion, pe care am urcat, de un alt horn, mult mai dificil).

     Am urcat drept în sus, după care în partea mediană a văii am luat-o pe firul din dreapta care se desfășura ca un semicerc relativ îngust cu ieșire spre stânga și ajunși, în cele din urmă, pe coama care desparte cele două fire am făcut la dreapta în sus până în Creasta Picăturii unde am facut câteva poze, am mâncat două eugenii și o glucoză tare ca tărtăcuțele politrucilor noștri și cu un picior înspre miazănoapte și cu unul spre miazăzi am început să coborâm exact pe unde am urcat iar în partea finală nu ne-am încumetat să coborâm la liber acea porțiune dificilă și am scos frânghia din rucsac, cu satisfacția că nu am cărat-o degeaba și am făcut un rapel de aproximativ 20 de metri.

    Ajunși la cort după aproape patru ore, ne-am strâns acareturile, am luat o masă frugală și în timp ce ne îndreptam spre bidiviii mei geruiți, am mai aruncat o ultimă privire spre Peretele Albișoarelor, cu speranța că în iarna asta vom reuși să-i mai urcăm stâncăriile. În timp ce coboram spre Bușteni am descifrat și urmele celor patru siluete. Erau de capre negre, în nici un caz de urși.

     În concluzie, cu mici excepții, a fost o albișoară ușurică, pe parcursul căreia am declarat război principalilor mei dușmani: berea, înghețata și ciocolata; a fost un traseu frumos pe care îl recomand atât amatorilor, cât și celor cu experiență.

     Părăsind plaiurile buștenarilor am ajuns în Capul Podului Mogoșoaia în jurul orei opt și poate chiar un pic, unde ne-am despărțit, nu înainte ca Lisandru să-și verse baierele pungii pentru a plăti otava cuvenită armăsarilor mei nesătui…

Reclame
Categorii: 2 - Caraiman | 1 comentariu

Navigare în articol

Un gând despre „Jurnal de Decembrie 2007 – Albișoara Turnurilor

  1. Pingback: Jurnal de Gerar 2014 – Hornul Coamei | Mers întins

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.