Jurnal de Prier 2009 – Vâlcelul Portițelor

    Joi, 23 prier 2009. Bucură-te, Constantine, pașii tăi vor cerceta munții, privirea ta va picura zarea cu licăr de admirație, mâinile tale vor lipăi de uimire, iar gândurile tale se vor revărsa peste nemărginitul Bucegi ca-ntr-un poem antic. Da, ridică-te omule, lasă-ți patul și ia-o din loc, mână-ți visul spre culmile Bucșoiului, caută-ți adăpost pe drumul portițelor și nu te abate dela calea ta decât în faptul serii și numai umbra Balaurului s-o călărești. Ia-ți însoțitori de nădejde, voinici cu dor de duca și inima-n tării, și toate cele de trebuință călătoriei pune-ți de cu seară-n desagă. Să ocolești Mahalaua Calicilor, unde te pândesc jarcaleții lui Agă Piază Rea, ține calea codrului pe la Bariera Herăstrău și dă-i înainte pe Drumul Prahovei zis peste ceva vreme și al Domnișorilor, până ce vei întâlni chervanele și rădvanele ce-și croiesc drum spre porțile Brașovului. Nu te-ntinde la vorbă cu surugii și chirigii lacomi și iuți la mânie, cu apucături ticăloșite și priviri iscoditoare, doar la hanul cel mare, Slonul de Piatră, acolo unde Valea Cerbului îmbrățișează Prahova, în ținutul « La Bușteni » să-ți cauți odihnă. Acum te las, mă duc, că-i sărbătoare mare azi, m-a proscalisit Sângeorzul, prietenul meu din copilarie, la o plachie de pește stropită din belșug cu vin sec muntenesc și-i păcat să mă lipsesc eu de un  așa zaiafet, că doar Balaurul pe care-o să-l încaleci tu mâine  e cu mult ma puțin fioros decât cel răpus de Sfântu’Gheorghe…..

    Primul cântat al cocoșilor mă ridică din pat, îmi spăl toropeala în copaia de porțelan și-mi pun strai de drum lung, scot cutiuța cu lăutari (a se citi CD-ul auto) din călțuni și apuc ivărul nerăbdător să dau mai repede bice cailor. Ciudat vis m-a izbit! Al doilea cântat al cocoșilor mă prinde în timp ce-i adun din mahalalele urbei lu’ Bucur pe cei doi tovarăși de călătorie, Laurențiu și Marius, primeniți cu ipingele de vreme rea, împodobite cu găitanele breslei țesătorilor de munte. Andrei nu a putut veni, a plecat cu legământ în Țara Făgărașului, în întâmpinarea altor ortaci de-ai lui cu gând să urce pe Scara Viștei, sub Cerurile Moldoveanului. Al treilea cântat al cocoșilor ne găsește deja descălecând la poalele Bugeacului, lângă hanul din Gura Dihamului, sub privirile spânzurate de donjonul Coștilei ale zapciului Strică-Vreme, pizmuind soarele care se înălța dănțuind pe crângul cerului.

De Drumul Văii Cerbului nu a gasit prilej să se-nvrednicească niciun logofăt dela curțile boierești și nici măcar nu cred că, în posteritatea nimicniciei lor, acești ispravnici de mucava vor cunoaște în viitorul apropiat o asfel de senzație.

Slobozim caii și găsim răgaz să înveșnicim cu ajutorul monoclului de sticlă înfățișarea impunătoare a Coștilei și a Mănușii Morarului. Sprijiniți în toiegele noastre de călătorie, ne urnim cioarecii spre Poiana Izvoarelor, loc de popas pentru toți drumeții cu gând a cutreiera de cu ziulica tainițele, cu deosebire ale  Morarului și Bucșoiului.

   Pe iarba din fața hanului dela Poiana Izvoarelor ne-am tras sufletele unde am îmbucat câte ceva și am trimis vorbă de sănătate cu poștalionul văzduhului tuturor cunoscuților al căror nume îl sărbătorim azi, 23 prier. Am plecat mai departe spre Pichetul Roșu, tărâmul unde țara era încătușată de stâlpul veneticilor și unde cu ceva vreme în urmă se afla un pichet de grăniceri, care mai târziu avea sa devină, pentru foarte puțin timp, Casa Nicolae Bogdan. Poștalionul văzduhului îmi zbârnâie la chimir și aflu la capătul lui pe pretinul meu din târgul Galațiului, Gigi, aflat în ținutul predelenilor, cu gând sa omeneasca orice mirean care i s-ar fi abătut prin cale. Îi transmit toate cele bune și ne vedem în continuare de drum, îndreptându-ne spre Poiana Bucșoiului, cu dorința vădită de a urca pe Vâlcelul Portițelor.

Sosiți în Poiana Bucșoiului, oprim pentru puțină vreme pentru a ne  înzestra cu toate uneltele aduse-n spinare și pe care le-am procurat cu atâtea sacrificii dela comersanții cu apucături de marchidani, unelte care au fost meșterite sub foalele fierăriilor apusene ale caselor de Stubai, Grivel, Cassin și Petzl. Între timp a mai trecut pe lângă noi doi pământeni care se îndreptau pe  Drumul Take Ionescu  spre Prepeleag.

Am apucat firul înzăpezit al Văii Bucșoiului și, nu după multă vreme, ne-am avântat spre stânga, cu toată sfârșeala cauzată de soarele parcă mai dogoritor, pe pantele suficient de înclinate ale Vâlcelului Portițelor. Marius s-a desprins în față, iar undeva în apropiere de Brâna Mare a Bucșoiului, după un mic popas, am lăsat în dreapta firul foarte bine conturat și dealtfel ispititor al unui horn, afluent al Portițelor. Aici am fost oarecum confuz, deoarece am bănuit că acest horn ar fi Vâlcelul Grohotișului, deși din descrierea cronicarilor vremii acesteia confluența apărea undeva în imediata apropiere a Văii Bucșoiului. Confuzia îmi era întărită și de faptul că am văzut câteva însemnări în eter (a se citi net) ale altor drumeți pe cărările Bucșoiului  din care reieșea faptul că Vâlcelul Portițelor ar debusa undeva mai în aval pe Valea Bucșoiului, în apropierea sau, dacă nu,  chiar în Poiana Bucșoiului. Acum sunt convins că acei călători s-au înșelat, și, bănuiesc că au coborât din creasta Balaurului pe firul mult mai primitor al Șiștoacei Răsărite.

Talvegul vâlcelului a devenit mai înclinat și urcușul cu mult mai extenuant decât Seaca Coștilei, pe care am urcat-o săptămâna trecută. Panta menținându-se în treimea superioară la aproximativ 45-50º, moment în care m-am detașat în față, ajutat și de confortul celor două alpenștocuri, cu mici popasuri pe fețele din dreapta văii (cum urcăm). La un moment dat am zărit spre stânga și un piton de rapel a cărui sfoară părea « proaspătă », cel târziu de vara sau posibil toamna trecută. În partea superioară a vâlcelului se desprindea tot în dreapta un alt horn, dar de dimensiuni mai reduse decât precedentul și mai puțin interesant.

    Ca la două ore și jumătate dela părăsirea Văii Bucșoiului am ajuns în Creasta Balaurului, în Strunga Portițelor, loc unde am răpus a doua masă a zilei. Să tot fi fost ceasurile două după-amiaza. Aici am mai zăbovit puțin, mai ales că priveliștea era una de basm și parcă te îmbia la un somn peste zi, dar am început să mergem ușor de-a lungul Crestei Balaurului, în jos, spre soare-răsare, în speranța că vom găsi cărarea ce duce în Valea Morarului, în Poiana cu Urzici.

La un moment dat, un freamăt a străpuns liniștea muntelui, dinspre Vf. Omu o pasăre de fier s-a năpustit spre tării. Luați pe nepregătite, de-abia am reușit să punem monoclurile de sticlă la treabă și să surprindem pentru eternitate silueta mândră și înspăimântătoare a arătării. Îngândurați am plecat mai departe, am ținut pentru o vreme latura dinspre miazănoapte a muchiei, apoi pe cea dinspre miazăzi, ca în cele din urmă să revenim iar pe coastele nordice ale Balaurului, coborând din ce în ce mai mult, spre Șiștoaca Răsărită, până când am traversat spre dreapta pe linia crestei.

    De-aci am hălăduit prin jnepenii care m-au călăuzit până în locul numit La Balaur, de fapt eram taman pe creștetul lui, fără să am habar de acest fapt, și după ce am mai scrutat o țâră zarea cu privirea, am descățărat patru-cinci metri până în Brâna Mare a Bucșoiului.

Laurențiu a ocolit Balaurul pe un brâu subțire de iarbă către miazănoapte, iar Marius a coborât mai mult spre Șiștoaca Răsărită, ostenindu-se ceva mai mult până ce a urcat prin zăpada moale, până în locul unde urma să coborâm spre Țimbal.

Între timp eu am cercetat latura dela miazăzi a crestei și am găsit poteca ce cobora vertiginos spre Țimbal, după care am revenit în Creasta Balaurului. Adunați din cele zări am coborât împreună spre Valea Morarului, cu ceva emoții, întrucât am remarcat pe culmea Țimbalului ceva mișcare de urs, însă temerile noastre aveau să fie neîntemeiate. Locul era împânzit de o mulțime de capre negre, dar noi în zăpăceala noastră numai urși pândeam. Și coborând, răcneam mai ceva ca hăitașii la vânătoarea domnească : aoleooo, ha-ha-ha, na la Gura Diham, nu p-aci unde vă vântură foamea….

    Am stăruit un pic pe Țimbal, ochind spre abruptul nordic al Morarului, deslușind linia clară a Brâului Înflorit, Pintenul Văii Poienii, Colțul Ghințurii, Muchia Țancurilor, Râpa Zăpezii cu cele doua fire superioare, Râpa Mare și Râpa Crucii, partea superioară a Văii Adânci cu hornurile sale și, desigur, Colții sau Acele Morarului, înfățișându-se privirilor noastre mult mai amănunțit și mult mai spectaculos.

Țimbalul l-am coborât prin stângă (cum cobori) și, după ce răbdarea ne-a fost îndeajuns pusă la încercare prin noianul de jnepeni și copaci căzuți, am ajuns bucuroși în Poiana cu Urzici.

Nu am mai stat mult pe gânduri și am iuțit pașii spre murgii lăsați de dimineața în fața hanului dela Gura Diham, iar după ce am traversat firul Văii Morarului și pe cel al Bujorilor, am coborât spre Cabana de Vânătoare, sfârșind ziua mulțumiți de atâta umblet prin Bucșoi.

Da, am intrat în mahalalele urbei lu’ Bucur odată cu prima bătaie a nopții, când toaca cerului dăruia dulci răvașe sufletului rătăcit, iar nu peste multă vreme, somnul avea să-mi cuprindă trupul ostenit în așteptarea primului cânt al cocoșilor.

Reclame
Categorii: 5 - Bucșoiul | 1 comentariu

Navigare în articol

Un gând despre „Jurnal de Prier 2009 – Vâlcelul Portițelor

  1. Pingback: Jurnal de Răpciune 2013 – Vâlcelul Portițelor | Mers întins

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.