Jurnal de Prier 2009 – Valea Seacă a Coștilei

 15 Prier 2009

Sper să nu fi uitat nimic. Bineînțeles, iar mi-am făcut rucsacul în grabă. Noroc cu Marius care mi-a amintit de cască și tot prin el m-am gândit la parazăpezi. Da, carevasăzică, sfoara, hamul, buclele, carabinierele, ei, firește, pioleții și colțarii. Pitoanele le am în masină, deși sunt aproape convins că nu am să folosesc niciunul. Ochelarii, lanterna, trusa de prim ajutor, Dumnezeu știe ce se mai găsește prin ea, bețele telescopice etc.

Hai, fac repede un ceai, mă spăl sau viceversa. Este ora patru dimineața și nu știu cum au trecut patruzeci și cinci de minute. Dau să-mi pun rucsacul în spate, dar parcă am uitat ceva…Ah, da, aparatul foto. Sigur va fi vreme frumoasă sau, după cum ar spune unii, trebuie.

În sfârșit, plec. Ajung la Marius în Pantelimon la ora cinci, îl interceptez pe Laurențiu pe Calea Iancului la cinci și cinci, cinci și zece și îl ridic pe Andrei dela Armenească pe la și un sfert.

Iată-ne, în formație completă, gata de drum, cu noaptea pe umeri și cu dimineața-n călcâie.

Laurențiu : – Nu ai luat CD-ul ?

Nu, zic, l-am uitat acasă, dar nu-i nimic îi punem p-ăștia din spate să ne fredoneze ceva, deși pe Marius îl pui mai bine să-ți facă o clătită, iar pe Andrei să-și mâne gândurile în chenzina Domnului, mai ales că iar va trebui să riște o zi fără tutun. Eu încă sper că se va lăsa de fumat.A, apropo de clătite. Măi fraților, face Marius ăsta niște clătite așa de bune că dacă te prinde cu netu’ deschis se împrăștie aroma în toată rețeaua.

Luăm DN1 la galop. Opresc în Comarnic pentru o lipie și, în scurt timp,  dăm năvală la Căminul Alpin cu tot cu cei 105 cai ai teleguței mele, fornăind de nerăbdare.

Ne punem repede bocancii, îi împrumut lui Laurențiu o cască și trei cuie : cuiul lui Pepelea, un cui în talpă și pofta-n cui, când îl auzim pe Marius : ia te uită ce câine nesimțit ! Săracu’, Marius se aventurase într-o polemică probabil nu prea limpede și oarecum prozaică pentru respectivul blănos, care, fără să cugete prea mult la vorbele lipsite de tâlc ale nefericitului nostru camarad, i-a aplicat un tratament pe spatele polarului suficient de adecvat impermeabilizării și respirabilității produsului pe orice fel de vreme, chiar și una de câine.

Semn bun, gândesc eu, norocul ne dă voie să-ndrăznim azi, iar acum, dacă stau și privesc mai bine silueta lui Marius cum se scurge pe drumul Munticelului, parcă îmi vine greu să-l condamn pe bietul animal…

În fine, cu aproximativ douăzeci de minute înainte de opt, am părăsit Căminul Alpin și ne-am îndreptat cele opt perechi de picioare către Poiana Coștilei. Eu mândru nevoie mare cu noile mele bețe telescopice, dar oarecum reținut după ultima experiență cu bocancii dela care aveam așteptări mari și care s-au descusut după circa patru săptămâni (adunate) de purtat atât pe munte cât și în oraș și al cărui nume îmi vine din ce în ce mai greu să-l pronunț și, mai ales, să-l scriu.

Am regăsit troița într-o stare bună, lăcuită și cu un buchet de floricele la bază, dar care se sufoca de aceeași bădărănie a semenilor noștri : peturi aruncate, cutii de bere și, mai ales, foarte multe mucuri de țigară. Multe ne rabzi Tu nouă, Doamne, nu numai acum în săptămâna mare te răstignim noi pacatoșii, ci în fiecare zi îți răstignim Cuvântul, pe care îl încălcăm de fiecare dată. Rogu-Te, treacă, pentru a infinita oară, și paharul ăsta dela Tine, că întinsă trebuie să fie marea milostivirii Tale.

Nu îmi mai aduc aminte despre ce am sporovăit până când am traversat Valea Coștilei, loc unde ne-am oprit câteva minute pentru a ne forța imaginația în realizarea câtorva fotografii, care pentru mine unul s-au dovedit a fi la fel de inspirate ca vinul roșu la mâncărurile din pește. Da, aici este un loc de belvedere într-adevăr frumos. Poți admira zona estică a Coștilei în toată măreția și splendoarea ei : Peretele Vulturilor sau al Policandrului cu a sa Fisură Mult Dorită ce ne dă impresia ca în orice moment o va zbughi la vale peste umbrele noastre țintuite din vreme la poalele muntelui, Valea și Peretele Coștilei, dagherotipie proiectată peste cenușa timpului, Creasta Coștila-Gălbinele, spectru în bătaia dimineților târzii, Valea Gălbinele, Fisura Gălbinele, Strunga Gălbinele și, bineînțeles, Colțul Gălbinele, corola de minuni a Cetății Bucegilor.

De fiecare dată când mă opresc în acest loc rămân surprins de farmecul Bucegilor încât de-abia când traversez Valea Gălbinele și ajung nu după mult timp în Poiana Coștilei simt cum picioarele mele sunt totuși într-o bună conviețuire cu pământul.

Bun, ne găsim cu toții în Poiana Coștilei, iar anul acesta brândușele și ghioceii par a ne îmbia cu mai multă grabă la fotografiat, iar eu, ca întotdeauna, nu sunt mulțumit de rezultat și dau vina pe lipsa unui obiectiv macro. După ce impresionăm îndeajuns de mult « irișii » camerelor noastre de fotografiat, ne îndreptăm spre stâna din Poiana Coștilei pentru un popas și o gustare care, sperăm noi, ne va da suficientă energie în ascensiunea pe care dorim să o facem pe Valea Seacă a Coștilei. Nu are sens să mai insist asupra mizeriei care domnește peste stâna din Poiana Coștilei, o cunoașteți cu toții, cert este că am luat drumul Văii Cerbului sau cel al lui de Marttone, cum timid s-a încercat a se denumi în trecut, și ne-am îndreptat spre intrarea din Seaca Costilei, nu înainte de a ne opri un pic și la confluența cu Valea Mălinului și cea zisă Verde.

Am traversat pe partea stângă a Văii Cerbului (dreapta cum urcăm) și după câteva minute de mers am încercat să continui spre stânga în speranța că voi găsi o zonă de acces mai ușoară peste bolovanii și copacii căzuți, acoperiți de zăpadă, dar am fost neinspirat și am revenit în traseul marcat ca după câțiva zeci de metri să coborâm din nou în albia Văii Cerbului, de data asta cu noroc, ajungând în cele din urmă la intrarea în Seaca Coștilei.

Aici ne-am echipat, am pus colțarii și hamurile pe noi, și, după cum spuneam, am luat și câteva pitoane, așa, pentru situații « în caz de »… Nu caut să fac pe deșteptu’, dar în astfel de situații iau întotdeauna casca, hamul, sfoara, bucle, cuie etc, chiar dacă probabilitatea de a le folosi este de cele mai multe ori redusă sau inexistentă. De-a lungul timpului am observat foarte multe persoane care neglijează acest aspect și nu de puține ori se trezesc în situații jenante, sunând salvamontul (a nu se crede că este rușinos să apelezi la serviciile salvamontului, dar nici să abuzezi de munca acestor oameni), doar pentru că, din lene sau indiferență, au considerat neimportantă echiparea cu o sfoară, un ham, de cască nici nu mai vorbesc, etc.

Gata echipați, pornim în sus pe vale, angajându-ne voinicește pe talvegul cu o înclinare de 40-45°, înclinare ce s-a menținut, cu mici excepții, pe întreaga lungime a văii. Am luat-o ușor în față, sperând că toate kilogramele în plus se vor topi odată cu zăpada în miez de primăvară, iar după aproximativ trei sferturi de oră mă aflam undeva în apropiere de Brâna Caprelor, moment în care piciorul drept mi s-a afundat în zăpadă, descoperind sub mine un gol care m-a făcut să bănuiesc că suntem în locul unde se află cea mai mare săritoare de pe vale, care, conform cărților scrise de Walter Kargel și Emilian Cristea, vara se ocolește prin stânga și pe care eu , cu șase-șapte ani în urmă, am ocolit-o prin dreapta. M-am ridicat ușor, ca nu cumva zăpada să se rupa mai mult, am ocolit zona prin dreapta și i-am avertizat pe băieți.

Ajunși în Brâna Caprelor, încerc să le explic camarazilor de ascensiune de unde vine și unde se termină, să le mai dau câteva indicii și despre Colțul Mălinului și posibile variante de ieșire în Creasta Mălinului, când Marius reacționeaza brusc : –  Acum, voi nu trebuie să-l luați neapărat în serios, vorbește și el aiurea, că tot nu-l putem verifica și mai ales că n-o nimerește de fiecare dată. Ei, da, n-am mai zis nimic, nu pentru că mi se epuizaseră izvoarele ironiei mele, ci pentru că totuși îmi e drag  ticălosul și am continuat traseul mai departe, am mai făcut câteva popasuri scurte, am mai întâlnit o gaură în zăpadă de vreo patru metri, loc unde îmi aduc aminte că se află o săritoare cu fereastră și ajungem undeva în apropiere de Brâna cu Jnepeni, unde observăm multe urme de urși, întrebându-ne cum au ajuns în acele locuri dificile. Andrei și Marius au spus ei ceva că au zărit oarece mișcare în zonă, dar am crezut că sunt câteva capre negre care au ieșit să se bucure de soarele care era din ce în ce mai placut. Uimiți, am trecut mai departe până ce am ajuns la baza Feței Nordice a Colțului Mălinului unde se distingea foarte clar Hornul Central (Hornul Comănescu), Hornul Ascuns și în dreapta, cu ieșire în Creasta Frumoasă (Creasta Viilor Senzații), Hornul Negru. De aici ne-am orientat spre partea estică a colțului, unde am făcut un popas pentru odihnă și o gustare.

Valea am urcat-o în mai puțin de trei ore, iar zăpada a fost numai bună de mers la colțari, doar în partea superioară unde își făcea de cap soarele ne afundam până la glezne, dar deloc chinuitor. Cum Seaca Coștilei are orientare nordică, nici prea cald nu a fost, ce să zic, a fost mai bine decât speram.

La popasul din culmea Mălinului am încercat să privim spre ieșirea din Valea Verde, dar aceasta era mai jos, sub marea de jnepeni dela picioarele noastre, așa că, în timp ce Laurențiu, Marius și Andrei își savurau gustarea, am plecat înainte pe brână, ținând fața sudică a colțului, până am ajuns într-o vâlcea pe care am considerat-o suficient de sigură pentru a coborî în Valea Mălinului. Se putea continua și pe fețe până în Brâna Mare a Coștilei, dar nu aveam în plan acest fapt și nici timpul nu prea ne permitea acest lucru.

M-am întors la locul de popas, am mâncat o jumătate de măr, primită dela Marius cu mare dărnicie, și alte trei curmale, ca într-un final să plecăm toți patru pe brâna care ascundea în imediata apropiere un culcuș de capră neagră și pe care am uitat să-l menționez mai sus.

Nu am crezut că vom pierde atât de mult timp pe brană. La o traversare Marius mi-a cerut sfoara pentru a-l asigura pe Laurențiu care în asemenea situații nu are încredere în picioare, lucru pe care l-am observat, dealtfel, la toți membrii echipei. Ei, acum urmează una din acele clipe minunate când te bucuri de prieteni, cel puțin de unii. După ce l-a asigurat pe Laurențiu, Marius al meu vine pe brâna, foarte voios și satisfăcut, cu sfoara făcută salată la subsuoară :

– Cristi, vezi ce bine am strâns sfoara ?

Păi da, nu trebuie să vă spun că mi s-a părut o veșnicie până ce am descurcat acel nod gordian, nici măcar concluziile la care am ajuns după ce m-am gândit cu mai multă atenție la riscurile întovărășirii cu exemplarul de mai sus, cert este că sunt dispus să-i trec multe cu vederea păgubosului, pentru toate acele minunății pe care le face : clătite, ciorbă de fasole, salată de vinete etc. Dealtfel, cum poți să fii supărat atunci când îl vezi că vine spre tine cu acel zâmbet senin și netulburat ca al Teodorei, fetița mea de un an, care în timp ce manâncă își scoate mâncarea din guriță și își dă cu ea prin păr.

Din vâlcea am coborât aproximativ 15-20m direct spre Valea Mălinului, am făcut o traversare la stânga, după care una la dreapta, ne-am lăsat peste un prag de piatră de 2m înălțime și am atins zăpada din vale la aproape o oră și jumătate dela părăsirea popasului dela baza Colțului Mălinului.

Din firul Văii Mălinului și până la intrarea în Hornul Pământos (Hornul Mare dela Scară), traseul a fost foarte plăcut și nu a mai prezentat niciun fel de probleme. Lespezile de piatră dela intrare în Valea Scorușilor erau în cea mai mare parte descoperite, intrarea în Valea Hornului, în special hornul din prima treime, era astupată de zăpadă, iar Valea Colților era accesibilă.

Am urcat Hornul Pământos, după care am coborât pe pantele nu prea plăcute din stânga Vâlcelului Poieniței până în Poiana Coștilei unde am mai păcălit o masă. Plecați din Poiana Coștilei, am ajuns după aproximativ douăsprezece ore și jumătate înapoi la mașina parcată lângă Căminul Alpin.

În concluzie a fost o excursie frumoasă, făcută în compania unor camarazi de încredere și pe care sper să-i mai reîntâlnesc în aceeași formație într-una din viitoarele ture pe văi de abrupt.

Le mulțumesc pentru încredere și, mai ales, pentru răbdarea de care au dat dovadă, suportându-mi toate neajunsurile și glumele mai mult sau mai puțin sărate.

Reclame
Categorii: 3 - Coștila | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.