Jurnal de Florar 2009 – Acul Mare

Miercuri, 27mai2009

Care va să zică din nou în Bucegi, ne regăsim iarăși la poalele celui mai îndrăgit munte al meu cu același elan ca și dățile trecute, privind cu fervoare spre culmile și văile mărimii sale în ceea ce, ușor-ușor, începe să devină o echipă completă: Marius, Laurențiu și Constantin.

Am plecat ca întotdeauna la ora cinci dimineața și am ajuns la Gura Diham în jurul orei șapte și un sfert pe o vreme ce se anunța bună și care avea să fie într-adevăr placută. Ne-am distribuit echipamentul și ne-am schimbat încălțările, iar la ora opt fără douăzeci de minute ne angajasem pe drumul forestier din spatele cabanei Gura Diham și la confluența Văii Cerbului cu Valea Morarului am făcut dreapta orientându-ne spre cabana de vânătoare Colții Morarului. Aici am servit prima masa a zilei într-un cadru plăcut și liniștit, iar locul, de data asta, l-am găsit ceva mai curat și îngrijit.

Ei, ciripitul păsărelelor, adierea ușoară a vântului și mângâierea soarelui de dimineață nu prea ne zoreau la drum, însă cum traseul ales era într-adevăr ceva mai lung și noi trăgeam nădejde că îl vom termina într-o zi, am luat-o încet pe drumul marcat cu triunghi roșu până la intersecția cu Valea Bujorilor, loc unde ne-am pus colțarii și unde eu am început să urc înainte nerăbdător să văd cum se prezenta prima săritoare descoperită a văii. Valea Bujorilor o mai urcasem de două, trei ori, dintre care o dată vara, și, deși nu este o vale de abrupt foarte atrăgătoare, în special datorită vegetației încâlcite, totuși acum o priveam cu alți ochi, mai ales datorită aspectului din această perioadă a anului când alternează fâșiile de zăpadă cu săritorile descoperite de pe talveg.

Bun, ajung la prima săritoare, o depășesc pe fețele de stâncă și iarbă din stânga (direcțiile vor fi specificate în sensul de mers) și mă opresc deasupra ei, așteptându-i pe băieți pentru a le face câteva poze de început pe vale. Primul se apropie Marius, urmat îndeaproape de Laurențiu, și cu grijă începe escaladarea săritorii prin același loc, în vreme ce camera foto aflată la dreapta arcadei mele își face fericită treaba pentru care a fost zămislită. Măi să fie, dar parcă ceva nefiresc se întâmplă, deși încă nu-mi dau seama ce. Aparatul foto lucrează nestingherit, căutând să-l surprindă pe Marius într-una din acele poziții care te face să pricepi că omul este totuși alpinist, chiar dacă amator, dealtfel ca noi toți, și doar respirația grea și apăsată ce vine parcă din toate direcțiile mă face să tresar un pic. Băieții erau prea absorbiți cu trecerea săritorii și nu au băgat de seamă că undeva la circa douăzeci și cinci de metri mai jos un ditamai ursu se angajase într-o traversare solitară a văii.

–          Hei, priviți puțin înapoi, le zic camarazilor de tură, care sincronizați mai ceva ca la parada militară de-ntâi decembrie, își întorc ”cașchetele” spre ceea ce avea să se numească atracția zilei.

Apuc să fac o poză, când ursu își ridică dintr-o dată privirea spre noi, se sperie, se răsucește pe picioarele din spate, face stânga împrejur, iote al naibii urs, până și ăsta știe că milităria nu se face la dreapta-mprejur, și o zbughește înapoi pe unde a venit, deși trecuse de jumătatea talvegului și ar fi putut să-și vadă mai departe de traversare. Când am ajuns acasă am constatat că-i mai făcusem două cadre fără să-mi dau seama.

După, de acum, deloc neașteptatul eveniment, ținând cont că o întâlnire cu ursu în Bucegi nu mai este demult ceva nefiresc, ne vedem mai departe de drum și întâlnim o a doua săritoare pe care, deși nu prea dificilă, băieții au ocolit-o prin dreapta, iar eu am trecut-o direct. A mai urmat un bolovan de trecut, după care am întâlnit un horn înalt de șapte-opt metri, pe care Marius l-a ocolit prin stânga, Laurențiu l-a urcat pe fețele de iarbă și rocă instabile tot din stânga, iar eu am urmat ruta lui Laurențiu, însă în ultima treime am intrat în horn abordându-l în șpraiț, mai ales că pentru acest fapt am renunțat la serviciile colțarilor. Trebuie să recunosc că nu prea mă împac la mers cu colțarii pe stânca și uneori prefer să mi-i dau jos pentru a urca mai comod, iar dry tooling-ul pentru mine este o ramură a alpinismului care nu mă poate câștiga de adept.

După ce am trecut și acest horn, mi-am pus iar colțarii, am urcat pe fâșia de zăpadă din fața noastră, am mai suit o săritoare de vreo câțiva metri, ne-am mai confruntat cu o altă ruptură de pantă, pe care din comoditate am ocolit-o cu Marius prin stânga, Laurențiu abordând-o direct, și în cele din urmă am ajuns pe o limbă continuă de zăpadă care nu ne-a mai pus niciun fel de probleme.

În partea superioară Valea Bujorilor se bifurcă, iar noi am urcat pe firul din stânga spre Creasta Morarului, când pe fețele din stânga, când pe cele din dreapta văii, până ce am ajuns în Brâna Mare a Morarului, exact în locul unde aceasta trece de pe fața sudică pe cea estică a muntelui. Aici am făcut un popas, am făcut câteva fotografii cu abruptul nordic al Coștilei și cu Mănușa Morarului,  am mâncat câte ceva și am pus hamurile și restul echipamentului pe noi.

În jurul orei unu și jumătate ne-am îndreptat spre Creasta Ascuțită, mergând spre dreapta pe Brâna Mare a Morarului aproximativ o sută de metri până în cel de-al doilea fir al Văii Bujorilor de unde am făcut brusc stânga pe pantele susținute ale crestei. Am mers pe Creasta Ascuțită până în locul de obârșie al Văii Poienii (Strunga Crestei Ascuțite), parcurs în care am pus la treabă camerele de fotografiat, insistând asupra Muchiei Țancurilor, Pintenului Văii Poienii, Colțului Ghințurii și, bineînțeles, asupra firului ispititor al Văii Poienii. Sper ca într-un viitor nu prea îndepărtat să parcurg, pe lângă Brâna Marea a Morarului, și brânele zise “de Mijloc” și “ a Acelor”, care îți oferă de asemenea peisaje de vis.

Ne-am continuat traseul mai departe, fără a apela la sfoară, până în creasta Acului Mare care este într-adevar atât de frumoasă încât rareori îți mai aduci aminte de gura care a rămas suficient de căscată peste hăurile din jur și care se încăpățânează să rămână în starea asta, de ”gură-cască”, până ce te vezi în Strunga Acului Mare. Aici, am spânzurat de capetele semicorzilor mele pe cei doi secunzi și preț de două lungimi de coardă am pășit într-o lume pe care cu greu îți mai vine să o părăsești. Imaginea mirifică a Colților sau Acelor Morarului, priveliștea amețitoare a Peretelui Nordic al Acului Mare, senzația de a păși spre nori, cumulată cu setea de necuprins, de detașare, când toate temerile tale sunt descătușate de povara aglomerărilor urbane și gândurile tale zburdă peste ființa care a devenit mult prea mult tu, mult prea mult munte, mult prea mult vis, ei da, toate aceste trăiri nu te pot lăsa nepăsător la ceea ce eu numesc ”terapia Bucegi”.

Desigur, sunt momente când toate aceste senzații se sparg la fel de repede precum capul meu sub lovitura unei pietre de dimensiuni respectabile, care mi-a deformat ușor casca în timp ce făceam rapelul de pe Acul Mare. Spun rapelul, deoarece două semicorzi de șaizeci de metri sunt suficiente pentru a nu fracționa coborârea, însa eu, în acel moment, nu eram sigur de acest lucru. Când am ajuns în Strunga Acului Mare mi-am pipăit țeasta pe sub casca și, când am scos mâna, aceasta era plină de sânge. Este evident ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi purtat casca, mai ales că, în momentul loviturii, mai aveam circa cincisprezece-douăzeci de metri până în strungă (în cazul în care lovitura nu era deja fatală), fapt care îmi dă de gândit și, pentru o siguranță sporită,  am să folosesc de acum înainte shunt-ul sau măcar un prusik, în tandem cu dispozitivul de filat/coborât. În altă ordine de idei, nici casca, modelul Elios dela Petzl, nu este una chiar strălucită. Însă, deși am probat aproape toate căștile din magazinele noastre, nu am găsit niciuna care să-mi vină (am și modelul Ecrin-Roc, dar după maxim o oră simt că-mi pleznește capul de durere). Cei dela Grivel au un model, Salamander, varianta XL, la care se poate regla mărimea dela 58 la 66 (pentru expediție și cei ”căpățânoși”), dar, deși la vremea aia nu mă grăbeam, am așteptat aproape șase luni după importatorul din tară, ca într-un final să-mi spună că nu este în programul pentru România. Acum, indiferent de preț, am să  fac o comandă în vest pentru ea.

Revenind la traseu, următorul care a coborât a fost Laurențiu, fără a avea probleme, însă Marius, deși s-a lăsat cu foarte mare grijă, în momentul în care a ajuns jos, un bolovan la ”ratat” la milimetru. Bineînțeles, primăvara se pot întâmpla mai des accidente de acest fel, când roca afectată de iarna precedentă nu este, ca să zic așa, ”așezată”.

Din Strunga Acului Mare, după ce băieții mi-au bandajat capul, am hotărât retragerea din traseu, în ciuda vremii numai bune de cățărat, și am coborât pe fața sudică a Morarului (pe Șiștoaca Dracilor și un afluent al ei) până în Brâna de Mijloc. Deși, după lovitură, mă simțeam la fel de bine ca acum când scriu aceste rânduri, am hotărât retragerea pe motiv că o lovitură la cap nu știi ce-ți rezervă în următoarele ore (efectele pot fi vizibile și-ntr-un timp mai îndelungat, deși, în cazul meu, cred că a apărut mai întâi efectul și pe urmă cauza :)).

Brâna de Mijloc ne-a condus foarte repede în Valea Cerbului, undeva mai sus de Valea Căldărilor, vale pe care am coborât fără incidente până în Poiana Coștilei, după care am urmat Plaiul Fânului până în drumul forestier și am ajuns la Gura Diham seara, după aproximativ treisprezece ore și patruzeci și cinci de minute de mers lejer și fotografiat.

Păi, cam asta a fost tot, și chiar dacă nu am reușit să terminăm traseul propus, asta nu ne-a împiedicat să ne bucurăm de vreme, peisaj și, în general, de tot ceea ce înseamnă munte. Doar faptul că am privit caprele negre, pe versantul sudic al Morarului, cum alergau în mare viteză peste fețele de iarbă și rocă, a fost o încântare pe care nu mă pricep să o descriu în cuvinte.

Da, ne revedem curând, Morare, acum trebuie să plec în treaba mea, sub cerurile urbei lu’ Bucur, dar vinu’ îi pus deoparte, crăpelnița așijderea, de lăutari nu mai zic.

Reclame
Categorii: 4 - Morarul | 1 comentariu

Navigare în articol

Un gând despre „Jurnal de Florar 2009 – Acul Mare

  1. Pingback: Jurnal de Prier 2018 – Râpa Crucii – Valea Adâncă | Mers întins

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.