Jurnal de Florar 2009 – D’ale Horoabei

Marți,5Florar2009

Iată-ne, Horoabă, după atâta amar de vreme, ca doi prieteni vechi, dar care, paradoxal, nu s-au văzut niciodată, cum stăm în sfârșit îngrămădiți unul într-altul lângă vatra citadelei Bucegilor cu speranța că toată această așteptare ne va lega pe vecie. Da, cincisprezece ani te-am căutat și de fiecare dată m-am aflat altundeva, iar eu, în închipuirea mea, deși te-am sădit șes, tu Horoabă, te-ai încăpățânat să devii munte.

Am atâtea să-ți spun încât toate gândurile mele se înghesuie în întâmpinarea primului ecou, primei reverberații a tainicelor tale neliniști, toate sentimentele mele se izbesc cu nerăbdare de stâncăriile pe care cu atâta mândrie le așezi în calea drumețului liniștit și de bun simț, dar cu toate astea rămân încremenit de emoție și nu-mi doresc decât să mă lași să te privesc, să mă răsfăț în poala minunatelor tale izvoare și să mă pierd în dulcegăria reflexiilor lor.

De-ai ști, Horoabă, câte s-au scris și câte am auzit vorbindu-se despre tine, câți călători au fost răpuși de farmecul tau, câți stihuitori ți-au încondeiat măreția și câți zugravi ți-au glăsuit din penel, ne-ai încânta și mai mult cu enigmaticele tale priveliști, ai răbufni cu toată grația și ai da ochilor noștri harul candelei în plină zi. Desigur, ești în stare să alungi, măcar pentru o clipă, toate gândurile ticăloase ale celei mai înverșunate și netrebnice creaturi, îți stă în putere să transformi ura în poezie a jertfirii de sine, ești plămădită din muzica păcii și nu ai habar cât de bine îți stă.

Nerăbdător să vin cât mai repede la tine mi-am urnit trăsura pe drumul pietros al Păduchiosului și al Dichiului, dar după ce am ajuns în apropierea unității militare m-am văzut nevoit să renunț din cauza șleaurilor formate în zăpada înghețată. Asfel, întorcandu-mă înapoi pe unde am venit, am dat ocol Bucegiului pe la Sanatoriul TBC Moroieni, iar după ce am lăsat pe stânga imaginea dezolantă a carierei de piatră Lespezi, unde coloși de oțel sfredelesc fără milă în măruntaiele muntelui, am ajuns în cele din urmă să ne ”desfătăm” privirile cu un alt peisaj deprimant din apropierea cabanei Zănoaga : ruinele căminelor muncitorilor care au lucrat la ridicarea barajului Bolboci.

Pentru un moment mă gândesc cum arăta aceasta parte a Văii Ialomiței acum un veac, încerc să-mi imaginez stația de funicular dela « Bulboace » a fabricii de hârtie din Bușteni, proprietate a fraților Schiel,  și linia decovilului care se strecura prin șiragul de chei ale acestui râu minunat pe care geții îl numeau Naparis (Ialomița), mă gândesc și la mulțimea de ”herăstrae”, dar nu în ultimul rând și la cei câțiva turiști care se aventurau prin această parte de țară. Ei da, ce vremuri!

Ne regăsim toți trei, pentru că această vilegiatură am facut-o tot în compania prietenilor mei Marius și Laurențiu, în poiana mare din fața Cabanei Padina. Aici am mâncat câte ceva și ne-am echipat, însă mai târziu aveam să constat că cele câteva bucle la care am renunțat, dar și lipsa unei scărițe, avea să ne încurce planurile de moment, dar nu îmi pare rău că lucrurile au decurs așa.

Ne-am îndreptat spre intrarea din Valea Horoabei, iar după ce am traversat Poiana Colți, unde cu mai bine de un veac în urmă se aflau Casele Burlacului (în acest loc s-a aflat timp de aproximativ 50 de ani, până aproape de sfârșitul veacului al XIX-lea, o mare stâna de mânzări/oi cu lapte, proprietate a vestitului cioban  Ion Burlacu, rămas necăsătorit – vezi ”Peștera Ialomiței și Casa Peștera” de Mihai Haret, anul 1924, publicată sub egida Hanului Drumeților), am trecut apa pe malul drept al văii (stânga cum urcăm), de unde am început să urcăm tot mai pieptiș. Acest urcuș ne-a fost răsplătit cu priveliștea uneia dintre cele mai frumoase cascade din Bucegi, Cascada Mare a Horoabei sau Cascada Burlacului, loc unde ne-am pus pe fotografiat. Mă rog, unii.

Ca o a doua paranteză, la Casele Burlacului, conform cartii ”Pe crestele Carpatilor”, autori Niculae Baticu și Radu Țițeica, pe acest Ion Burlacu îl chema de fapt Ion Enescu, era de loc din Pietroșița și avea în proprietate munții Bătrâna, Colți și Padina, însă în cele din urmă se pare că și-a pus totuși pirostriile, a avut o fată Leanca (Ilinca), măritată cu Cristache Manolescu din Zărnești. La rândul lor au avut un fiu, avocatul Lucian Manolescu, care a construit în 1931, pe vechiul loc al caselor Burlacului, o casă pentru familia sa. Această cabană a fost mărită în anii 1937-1938 și a devenit cabana Horoaba.

Tot în Poiana Colți (Horoaba), Constantin Enescu a ridicat Cabana Colți, unde funcționa o măcelarie, un cuptor de pâine și o sifonărie. Aceste două cabane au fost naționalizate în 1948 și demolate în 1962.

Acum, revenind la traseu, am părăsit locul de belvedere al Cascadei celei Mari a Horoabei, dar și al feței sudice a Turnulețului și Turnului Seciului, am înaintat pe coastele din dreapta văii (stânga cum urcăm) până ce am dat de un tunel natural săpat de apă în peretele calcaros al muntelui. Locul este într-adevar superb, în peretele opus al văii se văd și alte guri de peșteră, iar ieșirea din acest tunel se face foarte aproape de malurile prăpăstioase ale văii întru-un zgomot hadesian, după care traseul continuă pe fețele din stânga (cum urcăm) unde este fixat un cablu de oțel.

La o distanță nu prea mare de acest tunel întâlnim o a doua gaură în munte, poate ceva mai spectaculoasă decât prima și care este blocată spre ieșire de apele înspumate ale Izbucului Horoabei (Izvorul Burlacului). Am ”ocolit” direct prin apă, cu oarece emoții, și am mers mai departe până ce am ajuns la intrarea din Ponorul Horoabei, loc unde se bifurcă spre stânga (la urcare) Vâlcelul Parhănilor și pe care în cele din urmă am mers și noi.

Însă, mai întai am încercat să o luăm direct prin Ponorul din Horoaba sau Gangul Mare al Horoabei, cum se mai numea pe vremuri. Am urcat în gang prin dreapta unei cascade  de aproximativ trei metri, am trecut peste o limbă de zăpadă și am dat de un loc unde pereții văii erau foarte apropiați și cu foarte multă apă. Aici, Marius și Laurențiu s-au oprit, iar eu am continuat direct prin apă, am mers la dreapta și am suit o bucată de zăpadă, pe sub care se auzea foarte tare pârâul curgând, după care am făcut ușor stânga și am sărit direct în apă. Da, aveam să mă gândesc la cele câteva bucle lăsate la mașină, dar și la scărița pe care oricum nu o aveam cu noi, pentru că mă aflam în dreptul unui horn de aproximativ opt sau zece metri înălțime prin care apa curgea abundent, în cascade. Acest horn, numit și Hornul lui Gherasim, are pe muchia din dreapta niște spituri, bătute probabil de un biet samaritean, care te scot deasupra lui, însă pereții văii erau foarte uzi și traseul mult prea dificil pentru mine de trecut la liber. Doar scărița și buclele m-ar fi ajutat.

Bun, mă întorc la băieți și decidem ocolirea ponorului printr-un vâlcel prin stânga (cum urcăm), vâlcel care bănuiesc că ar fi al Parhănilor și pe care am găsit o grotă aproape verticală de circa patru metri adâncime. Spre finalul vâlcelului, când a început să se mai lărgească, am ieșit din talveg prin dreapta și, după ce am depășit o zonă cu jnepeni, am ajuns pe culmile înierbate și pline de brândușe ale Bucegiului vestic, loc de scurte popasuri pentru fotografiat.

Am continuat pe  latura estică a muntelui Strungile Mari, asaltați de o măzăriche plăcută, până ce am ajuns în Șaua Strunga și refugiul omonim, loc unde am zăbovit puțin, căscând ochii la refugiu și la tavanul acestuia prin care se scurgea apa direct pe masa din interior. În rest refugiul arăta bine, cred că este și cel mai bine întreținut din Bucegi, deși, ca peste tot, mai găsești și gunoaie. Au existat și oameni de treabă care au lăsat și ceva mâncare în el, pentru turiștii care se adăposteau în caz de vreme rea și care aveau de gând să stea mai multe zile sau care erau nepregătiți.

Plecați din Șaua Strunga, am ajuns relativ repede la mașina lăsată în dreptul cabanei Padina, ne-am aruncat rucsacurile în portbagaj, am mâncat câte ceva și ne-am întors spre casă, luând-o prin Târgoviște, bucuroși că am făcut iar o tură plăcută și cu speranța că vom reveni cât de curând pe Horoaba care, pe mine unul, m-a impresionat mai mult decât credeam.

La revedere, Horoabă, rămâi la fel de minunată cum te-am găsit. Bucură privirile tuturor iubitorilor de munte așa cum numai tu ești în stare să o faci și nu-i uita pe cei trei drumeți care, într-o oarecare zi a lunii lui Florar, au rătăcit prin necuprinsul farmecului tău.

Reclame
Categorii: 6 - Integral, Bucegi | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.