Jurnal de Prier 2010 – Valea Adâncă

Marți, 27 prier 2010

Salutare, prieteni!

Ehei, bată-v-ar norocu să vă-ncingă la pingele, că dragi mi-s  drumeții ce-și aștern noaptea gând de cale lungă prin ținuturile ce cad în stăpânirea bătrânului Buceag, că de veacuri mi-am dres singurătatea având de-a stânga mea un frate ursuz ce nu-l scotea din ale lui nici măcar toaca lui Sântilie și de-a dreapta un altul ce se ținea fudul mai ceva ca un flăcau tomnatic în zi de iarmaroc. Da’ uite bre, anii s-au zburătăcit pe apa Prahovei și încet-încet oamenii au îndrăznit să-și apropie mai mult pașii de pulpanele mele împădurite. Acuma, că mi-s dragi oamenii și că trec peste  toate beteșugurile și apucăturile lor cele rele, să faceți bine, rogu-va, și să nu mi-o luați în nume de rău, că vorba ‘ceea: “oamenii cei buni te-or învața să duci apa și cu ciurul”.

Măi, da’ vremea se arată zâmbitoare azi, nu știu ce a apucat-o, că dela o vreme își pierde vremea gândind la vremea de apoi, iar eu, din vreme-n vreme, mă-ntrec cu gluma, că de, i-a cam trecut vremea, de vreme ce pe vremuri avea vreme de-o vremelnica tacla, da’, hmm, la vreme de prier toate se pierd în negura vremii, deși într-o vreme parcă….Brr, na, despre ce vre…, pardon, vorbeam?! A, da, carevasăzică, la vremea mea, ei, numai când mă gândesc mă apucă tremuriciul!

Poate am să-mi fac odată de cap și am să vă rețin din drum povestindu-vă d’ale tinereții mele, de clipele petrecute în tovărășia primilor sihaștri, de biserica Sfântul Nicolae de pe muntele Molomoț, muntele pe care voi îl numiți azi Furnica, ridicată prin dania făcută spre bătrânețe de vestitul haiduc Nicolae Grozea din Brebu, despre Slonul de Piatră, cel mai renumit han din întreg cuprinsul Văii Prahovei, distrus în războiul turco-austriac în anul  1788, dar și despre scutelnicii mănăstirii Sinaia, primii locuitori ai cătunului Izvor.

Aș putea vorbi zile întregi despre timpurile-n care Vasile Drăguș și Niță Enche au ridicat primele case “la Bușteni”,  despre George Zangur, fost cioban, care pe la 1800 se stabilește în ținutul “Între-Prahove”, numit ceva mai târziu Azuga, dar și despre Moise Zangur care pe la 1830 construiește prima casă în Predeal.

Anii s-au scurs peste degetele mele rășchirate-n apa Prahovei și locurile s-au aglomerat, mai întâi, pe la 1846, în timpul domniei lui George Bibescu Vodă, încep lucrările de amenajare a șoselei naționale Câmpina-Predeal, iar vechiul “drum al domnișorilor” avea să se regăsească doar în povestirile bătrânilor. Apoi, în a doua jumătate a secolului XIX,  am fost martorul unei alte ciudățenii omenești, “drumul de fier”. Astfel că, în data de 10 iunie 1879, între orele 10 și 11 dimineața, primul tren de persoane șuiera pe întreg cuprinsul Văii Prahovei.

Na, că m-am întins la vorbă și uitai să mă-nfățișez ! Nu că v-ar da ghiont curiozitatea, dar așa se cade prin aste părți de țară și, ca să nu mă mai lungesc la vorbă, vă spun că lumea mă strigă Morarul. Să nu mă-ntrebați de ce, că eu m-am ridicat copil din flori de mare acum multe-multe milioane de ani, iar pe atunci nu se obișnuia a ne chema în vreun fel. Ursuzului ăstuia de-i zice acum Bucșoiul, îi spuneam “tu”, iar fudulului din dreapta mea, de-l luați drept Coștila, îi spuneam “băi, ăsta”. Și uite așa, cu măi, băi și hăi, ne-am înțeles destul de bine, da’…., hopa, ce se vede colo-n vale? Ia te uită pe cine avem azi pe-aci! Măi, pe colții mei, ăștia-mi par a fi fârtații zgârie nori, că doar ei au fost udați la rădăcină peste măsură de s-au lungit de trei coți!

Da, ei sunt! Ehei, bucuros de oaspeți, mai ales acum, în zi de marți, când lumea este reținută pe la diferite trebi și nu poate răzbi pe munte, dar, hai să vedem ce au de gând drumeții dela miazăzi!?

–          Măi, Laurențiule, parcă aș trage spre Râpa Zăpezii, ei, ce zici?

–          Hmm, știu și eu, este mai grea decât Adânca și pe zăpada asta …

–          Da, dar toate săritorile sunt acoperite, iar panta de 40-50º, fie și susținută, nu cred că ne-ar descuraja, însă ai dreptate în privința zăpezii, e foarte apoasă și cum anul ăsta nu prea am acumulat multe trasee în colțari, poate că ar fi mai bine să apucăm Adânca…

Așa este, la câte comori ascund, chiar că-i vine greu drumețului să aleagă și, fie că apucă  Râpa Zăpezii sau Valea Adâncă, tot în câștig iese, iar eu, ehei, nici măcar nu aveți habar câtă bucurie îmi saltă-n tării. Ce-i drept, odată ce m-au câștigat de prieten, greu mă mai rabdă sufletul să-i las nemângâiați, nu pot să nu le ofer, cu toată bucuria, din preaplinul unei inimi, fie ea și de piatră! Bunăoara,  îmi aduc aminte cu drag de un alt mare prieten al meu, Niculae Baticu, care după ani lungi de temniță grea, primul gând întru libertate, tot spre Valea Adâncă l-a împins.

–          Oricum, are să-ți placă, cu deosebire Colții Văii Adânci, sunt superbi, iar ieșirea în Creasta Morarului o s-o facem printr-unul din Hornurile Văii Adânci. Deși am urcat Adânca de patru sau cinci ori, nu am ales niciodată varianta prin hornuri și mărturisesc că sunt un pic nerăbdător să văd ce înfățișare ia valea privită și din acest punct.

–          Bine, hai că o iau eu înainte, să fac urme prin zăpada asta “minunată”!

Da’, să-i lăsăm pe flăcăii noștri să-și urmeze drumul liniștiți, să se bucure de această zi însorită, iar noi să aruncăm căte-o privire pe la curțile fârtaților mei. Hmm, ăsta mă scoate din sărite, de fiecare dată când simte că am musafiri începe să-și zornăie pe grumaz șiragul de văi, ca o salbă-nzăpezită a nimfelor, iar diadema Mălinului îmi pare un dans al sirenelor executat anume pentru a-i ispiti pe cinstiții drumeți. Of, Coștila-Coștila, nu ai știut niciodată să te arăți îngăduitor cu frații tăi, te-ai năpustit asupra bucatelor asemeni lotrilor la drumul mare și ai păstrat totul numai pentru tine!

Ce ai crezut, nepriceputule, c-am să privesc nepăsător cum îți faci tu de cap, că-mi voi lăsa văile, șiștoacele, brânele și colții să fluiere a pustiu? Păi, până și morocănosul ăsta de Bucșoi și-a scos Țimbalul la vedere, așa, poate s-or găsi lăudători de pripas, iar Balaurul ‘cela ceacâr și cu nas acvilin, ce-i spânzură pe frunte, fornăind prin toate spintecăturile, trebuie să recunoști, are și el carisma lui.

–          Am ajuns în Brâna Mare a Morarului. În cărțile lui Kargel s-a strecurat o greșeală în privința acestei brâne, pentru că ea traversează muntele pe la baza Colților Văii Adânci și nu pe deasupra lor, cum este trecut în schiță.

Trei chimire am primit în dar. Primul, Brâul Acelor, mi l-a dăruit Sântilie în luna lui cuptor, ca să aibă pe ce șade când bate în toaca cerurilor, al doilea, Brâul de Mijloc,  este locul în care-și ține Sângiorzul cheile cerului pentru a slobozi soarele la vreme de prier, iar cel de-al treilea chimir, reazemul călătorilor, l-am primit  în faptul serii, cu drag, dela Sânicoara, gândind la oamenii muntelui.

Știu că băieții ăștia nu cațără stâncăriile mai prăpăstioase, dar tare mi-ar plăcea să-i văd, măcar o dată, prin Colțul Ghințurii, Fisura mea, cea zisă a Morarului, Colțul Moșului, Peretele Nordic al Acului Mare, Peretele Nordic al Acului de Sus s.a.m.d.. Da’, nu mi-am pierdut nădejdea ca-m să-i conving într-o zi să mă cunoască și-ntr-alt fel și să te ții atunci guri căscate și dor de Morar.

Mă uit la ei și nu mă mai satur privindu-i! Felul în care se lasă fermecați de Colții Văii Adânci, purtarea asta potolită, de parcă ar căuta să nu mă deranjeze, mersul moderat, fără grabă, ce-ți lasă impresia unei legături necondiționate cu natura, ei, da, oameni buni,  toată atitudinea asta îmi dă o mulțămire și bucurie pe care le resimt la milenii distanță. Îi văd urcând spre creastă printr-unul din cele două hornuri ale mele, mai precis prin ultimul, luând-o înainte când unul când altul, făcând poze unul și fotografii altul, și odată ajunși sus cercetează zarea, căutând o rută spre Vf. Omu, însă eu știu că o vor apuca pe una din șiștoacele mele aflate pe Fața Sudică; dar acum să-i lăsăm să-și tragă sufletul un pic și să le urăm poftă bună.

–          Laurențiu, privește, o echipă a parcurs Acele de curând! Se văd urme prin zăpadă.

–          Da, văd. Ce facem acum?

–          Păi, am zăbovit cam mult și dacă vom merge spre Vf. Omu, o să ajungem prea târziu la mașină. Eu zic să-i dăm direct la vale, pe șiștoaca asta din dreapta.

Nu prea s-a scris multe despre Fața Sudică și nici lumea nu s-a îngrămădit să o cunoască mai bine. Majoritatea drumeților s-au mulțumit doar s-o străbată pentru a ajunge “acolo”,  fie pe Brâna Mare și, mai rar, pe Brâna de Mijloc, iar acest “acolo” țintea în două direcții, Acele și abruptul nordic, că doar “acolo” te poți trata de vertij.

Știți, uneori îmi vine greu să trec peste această stare de fapt și, vă mărturisesc, jumătatea asta a mea are momente când se simte singură și tare mult și-ar dori ca să vă organizați timpul în așa fel încât sa puteți merge măcar o singură zi la munte numai pentru ea, să nu mai fie doar o etapă sau variantă de acces către ceva, ci un capăt de drum.

Acum, spre finalul călătoriei, le urez băieților drum bun spre casă și să ne revedem sănătoși, iar vouă, celor care citiți aceste rânduri, vă doresc ca viața să vă îndrume pașii mai des către cărările bătrânului Morar!

Reclame
Categorii: 4 - Morarul | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.