Trei pentru Răpciune 2010 – Valea Morarului – Valea Bucșoiului

14Sâmbătă, 25 răpciune 2010

Ei, am ajuns și la ultima vilegiatură a lunii lui răpciune, în care i-am avut companioni pe Ionela, Cătălin Oprea și Adrian Costache și la care râvneam de ceva vreme, cu deosebire la porțiunea  cuprinsă între Valea Morarului și Valea Bucșoiului, cunoscută desigur cititorilor sub denumirea de Brâna Mare a Bucșoiului.

Ca de obicei, am părăsit citadela natală în jurul orelor șase ale dimineții, cu voioșia caracteristică sentimentului apropierii de munte, făcând parcă în ciuda vremii care se tot anunța în ape rele. La Comarnic, am oprit pentru a-mi face plinul cu câte-o lipie și-o sana, elementele necesare asimilării de energii pozitive, dătătoare de impulsuri alpestre și totodată spaima oricărui gând trândav.

La Gura Diham, punctul terminus al călătoriei noastre cu mobilul motorizat, ne-am rânduit rucsacurile și ne-am pus ciubotele de zile mari cu gesturi ce trădau nerăbdare. Din vorbă-n vorbă, drumul până la casa de vânătoare  l-am parcurs neașteptat de repede, iar până-n Valea Morarului, săltând peste Valea Bujorilor, am mai făcut preț de o glumă. Am trecut pe lângă umbra hăituită a celui ce cândva s-a vrut a fi Refugiul Observator și am traversat talvegul Văii Morarului pe versantul sudic al Bucșoiului Mic, continuându-ne drumul o vreme paralel cu acesta, după care am traversat înapoi valea pentru a ne îndrepta spre Valea Poienii, cu speranța că am putea găsi o cale de acces către Brâul Înflorit.

Da, vremea părea a fi în zi de arțag, iar noi nu ne-am propus să-i facem în necaz și, cuminți, am lăsat-o într-ale ei, căutând să punem în aplicare ceea ce alții ar putea numi cu mai multă înflăcărare, planul B. De planul B începuse să se agațe speranțele noastre, iar el ascundea o altă necunoscută pentru mine, și anume, Brâul Înflorit. Nu am parcurs niciodată acest brâu, iar descrierea din cartea lui Walter Kargel nu părea greoaie și, cu siguranță, nu mai puțin îmbietoare decât Brâna Mare a Bucșoiului.

9Bun! Iată-ne în gura Văii Poienii, cu săritoarea de bun venit, căscată deasupra scăfârliilor noastre gata să ne-nghită, precum un vârcolac ce-a pus gând rău lunii. Într-adevăr, intrarea directă în Valea Poienii este dificilă, deși eu mă așteptam să fie și mai și, însă ea poate fi ocolită prin dreapta, pe fețele corespunzătoare Pintenului Văii Poienii. Poate că am să revin în vara viitoare și am să mă conving singur!

Am întârziat ceva mai mult în gura văii, după care am început să căutăm o cale de acces spre stânga (cum privim spre perete), unde conform descrierii din carte, ar fi un vâlcel care ne scoate în Brâul Înflorit. Nu am apucat să verificăm cele scrise. Spre Țimbal, ca din senin, s-a ițit privirilor noastre, un albastru de cer cât o fărâma, nu mai mult. Dar pentru noi a fost oaza care ne-a atras, precum o fata morgana, tot restul zilei spre “Balaur” (Creasta Bucșoiului Mic).

Așadar, înapoi în Valea Morarului, căscând ochii când la silueta glacială a Vâlcelului Țancurilor, când la farmecele Râpei Zăpezii (Valea Adâncă, din acest unghi, era ascunsă privirilor noastre). Ajunsi în talveg, am făcut un mic popas pentru  a ne scoate căștile din rucsacuri și pentru a lua o mică gustare. În urma noastră, doi oameni se făceau auziți, vorba ceea,  cale de-o poștă. Erau doi bărbați în jurul vârstei de patruzeci de ani ce afișau o atitudine poznașă și care doreau să ajungă “La balaur”, însă nu prea cunoșteau traseul decât din descrierile altora.

În prima parte, Valea Morarului se desfășoară ca un canion, cu pereții foarte apropiați, iar în câteva locuri, cu bolovani mari înțepeniți între ei, formând tot atâtea ferestre spre cer.  Acest gang este podoaba care dă cel mai mult farmec văii, deși nici căldările superioare nu sunt mai prejos, locul unde-și macină morarul anii, roata care se mai învârte doar pentru a anunța bucuria regăsirii cu prietenii dragi. Aici se află unul din acele locuri în care Bucegiul te face să-l îndrăgești și mai mult, în care se descoperă fără zgârcenie doar celor care-l iubesc cu adevărat. Știu, pe unii i-ar putea bufni râsul, dar ce-mi pasă mie! Hulitorii de Bucegi, în special cei cu pretenții de montaniarzi, ar trebui să-și mai cerceteze un moment atitudinea. Nu te poți numi om de munte dacă osândești Bucegiul la nepăsare doar pentru că se confruntă cu cel mai mare număr de țopârlani, să-l marginalizezi doar pentru că a avut neșansa de-a se afla în calea hoardelor de neciopliți! Păi, este ca și cum ai evita să-ți ajuți prietenul doar pentru că a avut nenorocul să se nască într-un cartier rău famat! Haideti, încercați  să fiți sinceri cu voi înșivă și priviți Bucegiul cu dragostea pe care o merită, să-l apreciați pentru ceea ce într-adevar este, nu pentru ceea ce încearcă unii mai puțin simțitori să-l facă!

25Brr, canionul l-am urcat pentru un timp, împreună cu cei doi nou veniți, iar în cele din urmă ne-am detașat, ei bine, da, în urmă,  dornici să prelungim momentul de încântare pe care muntele ni-l oferea chiar și pe vreme surie. Ajunși deasupra canionului, în prima căldare a văii, nu am mai îngăduit timpului să zboare și am început a cerceta versantul Bucșoiului în căutarea brânei.

Intrarea în Brâna Mare a Bucșoiului se face din această căldare, ea aflându-se, cu aproximație, în  dreptul Brânei Mari a Morarului, iar una din turele pe care am să le propun în vara anului viitor va fi tocmai parcurgerea acestor două brâne într-o singură zi.

Pe fața sudică a Bucșoiului Mic sunt mai multe posibilități de acces către creastă care pot fi numite brâne, iar noi am ales-o pe-a doua. Prima brână mi s-a părut prea pieptișă, însă, judecând după locul în care am ieșit în creastă, ceva mai sus de Balaur, este foarte posibil ca aceasta să fie varianta corectă. Schițele și descrierile, atât din călăuza lui Walter Kargel, căt și din cea a lui Emilian Cristea, dau ca varianta corectă brâna ce se desfășoară pe lângă locul numit îndeobște, “la Balaur”, iar noi am ajuns în creastă cu mult deasupra lui.

În Valea Morarului, la ieșirea din canion, i-am regăsit pe cei doi străini, cărora le-am propus să mearga alături de noi până în creastă, iar de acolo să coboare înapoi, dar spre Țimbal. Prin urmare, această porțiune am parcurs-o împreună.

Merită să vă îndreptați atenția și către aceste locuri, iar dacă brâna nu a fost înzestrată cu podoabele celei din Morar,  în special cu mult râvnitele ace, asta nu înseamnă că formațiunile stâncoase cu care  a fost binecuvântată și priveliștea care ni se oferă ochilor, ar face din ea un loc de neluat în seamă. Acele Morarului erau ascunse în ceață și noi nu le-am putut admira din acest loc.

La un moment dat, Ionela și Cătălin au zărit o pereche de porumbei, a căror apariție, pe mine, unul, m-a cam intrigat (la o așa mare altitudine, undeva pe la 2000m). Nu prea  găsești porumbei în astfel de locuri, însă când am ajuns acasă și am văzut pozele, soția mea a observat că aveau inele de identificare.

32Pe versantul nordic al Bucșoiului Mic, brâna se prezintă prin coaste largi înierbate, astfel că linia ei nu mai este la fel de clară ca pe cel sudic. Sub noi se vedea firul domol al Șiștoacei Răsărite, iar noi ne-am îndreptat spre Vâlcelul Portițelor, unde am ajuns nu după mult timp. Ionela și Cătălin nu au coborât în fir, doar Adrian m-a urmat până în talvegul pietros, loc unde se vedea foarte bine Strunga Portițelor, iar eu am tatonat un pic o brână expusă care părea că se continua. Datorită expunerii, nu am mai insistat, deși se putea parcurge până la un punct, iar dincolo de el nu puteam vedea. Coborârea directă pe talvegul pietros al Portițelor  nu ne-ar fi pus probleme, mai ales că aveam semicoarda și pitoanele cu noi, însă am ales să coborâm tot pe fețele de iarbă și să revenim în fir ceva mai jos.

Reveniți în fir, nu am coborât prea mult pe el, că am dat de o alta săritoare și ne-am orientat pe fețele înierbate din stânga (cum cobori), pe un brâneag ce ne-a scos într-un vâlcel, afluent al Portițelor, care se afișa vederii noastre printr-un horn spectaculos și care mi-a atras atenția încă din primăvara anului 2009, când am urcat Vălcelul Portițelor împreună cu Laurențiu și Marius.

În acest horn, o altă săritoare de aproximativ zece metri  se afla între noi și Vâlcelul Portițelor și probabil că am fi făcut un rapel, dacă Adrian, accesoriu recomandat în lupta cu jnepenii, nu s-ar fi oferit să ne conducă prin arbuștii țepoși. Ne-am chinuit doar câțiva zeci de metri și am ieșit pe fețele înierbate și nu prea înclinate din apropierea Vâlcelului Grohotisului. Am traversat partea inferioară a acestui vâlcel până în Valea Bucșoiului, pe care am coborât fără dificultate.

În Poiana Bucșoiului am făcut un popas, ne-am refăcut rucsacurile, am mâncat câte ceva, după care ne-am îndreptat pașii spre Pichetul Roșu, Poiana Izvoarelor  și, respectiv, Gura Diham, unde aveam mașina parcată.

Ei, acum, la sfârșit de jurnal, le mulțumesc băieților pentru tovărășie, Ionelei pentru răbdare și celor doi străini care ne-au însoțit o parte din drum le doresc toate cele bune, iar vouă, prieteni, vă urez cu drag, “La mulți ani!” și să aveți parte de sănătate mai ales, și de cât mai multe ture la munte în anul care bate la ușă!

Reclame
Categorii: 5 - Bucșoiul | 1 comentariu

Navigare în articol

Un gând despre „Trei pentru Răpciune 2010 – Valea Morarului – Valea Bucșoiului

  1. Pingback: Jurnal de Răpciune 2013 – Vâlcelul Portițelor | Mers întins

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.