Jurnal de Mărțișor 2011 – Vâlcelul Clăiței – Seaca Clăii

Sâmbătă, 05 mărțișor 2011

Jepii Mici, fratele mai înalt al Jepilor Mari, este cunoscut iubitorilor de abrupt doar prin cele câteva podoabe aflate, ca să zic așa, la vedere. Da, dacă sunteți dornici să colecționați câteva impresii  despre abruptul Jepilor Mici, majoritatea celor dedați patimilor alpine o să vă îndrepte atenția spre Valea Seacă a Jepilor, cunoscută și sub numele de Valea Seacă dintre Clăi sau Seaca Clăii, și Brâna lui Răducu (Brâul Mare al Jepilor Mici). Pentru curioși, Ion Răducu era mocan,  de loc din satul Ocina-Adunați, județul Prahova, a descoperit brâul în prima jumătate a secolului al XIX- lea, păscând oile pe fețele sudice și estice ale muntelui. Ion Răducu a avut un fiu pe nume Sava și un nepot, tot Ion Răducu, care în anul 1984 avea 86 de ani (“Pe Crestele Carpaților” – Niculae Baticu și Radu Țițeica; Editura Sport-Turism,  anul 1984). În unele publicații, Ion Răducu este trecut greșit ca vânător de capre negre.

Așadar, cum spuneam, Jepii Mici este cunoscut majorității mai mult prin Valea Seacă dintre Clăi și Brâna lui Răducu, o mică parte din cunoscători o să vă amintească de Valea Comorilor cu cele trei fire ale sale, Comorile Brânei, Comorile de Mijloc și, în special,  firul care trece pe la baza peretelui sudic al Clăii Mari, Comorile Clăii, de Hornul cu Flori și, hmm, păi, cam atat. În această categorie mă aflu și eu, a celor care nu și-au făcut timp să cerceteze și alte trasee din Jepii Mici decât cele clasice, chiar dacă uneori mi-am propus acest lucru.

Ei, bine, mi-am zis că ar cam fi cazul să fac și ceva în acest sens și pentru început mi-am propus ascensiunea Vâlcelului Clăiței (Vâlcelul Clăii Mici) până în Brâna lui Răducu, mai departe să urmez brâna până în Șaua Clăii, iar de aici să cobor pe Valea Seacă dintre Clăi. Joi, 3 martie, cu două zile înaintea plecării, am decis să caut și câteva informații pe internet cu speranța că poate mă vor ajuta. Da, am găsit un jurnal și nu mică mi-a fost mirarea când l-am aflat în poze pe Florin Mihai, un camarad de stâncă din Brașov, care în cele din urmă s-a dovedit a fi și autorul jurnalului. Chiar dacă el a parcurs valea pe timp de vară și descrierea nu avea să mă jute prea mult în condiții de iarnă, eu totuși l-am sunat să-mi dea câteva informații.

Ca partener de ascensiune il ademenisem pe Adrian Costache, însă apelul telefonic trimis lui Florin avea să mai adauge încă doi pasionați la tură în persoanele lui Mugur și Tudor. Pe Mugur îl cunoșteam doar din auzite, iar de Tudor nu aveam habar. Orișicum, această tovărășie a fost binevenită, mai ales că Mugur mai parcursese Vâlcelul Clăii Mici, drept care, timpul ce ar fi putut fi irosit cu accesul în talveg și cel cu traversarea pe Brâna lui Răducu a fost evitat.

Sâmbătă, 5 martie, în jurul orei opt dimineața am lăsat autoturismele în apropierea hotelului Silva și câteșipatru  am apucat drumul Văii Jepilor (Valea Caraimanului) pe o vreme ce deja se anunța superbă. Deasupra capetelor noastre cerul se răsfăța albastru, metalizându-ne privirile lacome de înălțimi, plutea în ritm de mărțișor printre crestele  argintate ale bătrânului Buceag  precum surâsul unui copil pe-o aripă de vis.

Timpul necesar pentru accesul în talvegul Vâlcelului Clăiței, în condițiile întâlnite de noi, zăpadă moale în care te afundai între 25 și 35 de centimetri, este de aproximativ o oră, o oră și un sfert. Mă așteptam ca pe această porțiune cărarea să fie deja bătută, însă “doar” nimeni trecuse pe acolo și zăpada ne întâmpina liniștită să-i vânturăm nămeții. Tudor, care deși nu se mai afla chiar la prima tinerețe, a scăpat înainte precum arcușul pe strunele unei viori de  Stradivarius, nerăbdător să asculte simfonia muntelui  cât mai aproape de scenă. Mugur îl urma îndeaproape, iar Adrian păstra ritmul cu mine doar pentru a nu mă lăsa singur. Trecem de o scară metalică în dreptul căreia se află și un cablu de oțel, urcăm pieptiș aproximativ 15 minute până la un punct de belvedere ușor de distins (se vede și un cablu de funicular) și următorul talveg este cel al Vâlcelului Clăiței. Ca reper, pe versantul opus (spre Caraiman) se găsește un pilon de telecabină, iar în stânga noastră se află Creasta cu Zâmbri (cu aproximație, capătul nord-estic al ei) care, din acest unghi, ne apare sub forma unui țanc uriaș.

Prima treime a vâlcelului nu prea m-a sedus la mers. Zăpada era mare, picioarele-mi scăpau printre bolovani, iar vegetația abundentă mă lăsa să cred că efortul depus nu avea să-mi fie răsplătit cu un peisaj mai de soi. În aceste condiții nu eram convins că vom ajunge în Brâna lui Răducu la o oră rezonabilă, dar mă consolam cu ideea de-a merge ultimul, în speranța că sciatica mea va găsi oarece înțelegere și nu mă va chinui prea tare. Tudor, hmm, era în lumea lui, valsa prin zăpadă, sălta vioi prin nămeți, bucuros că poate fredona fără rețineri aria lui preferată, Allegro Montana.

Spre Caraiman, Colțul Berbecului scânteia în soare, iar silueta lui impunătoare ce părea smulsă din crugul cerului mă fermeca într-un mod neobișnuit. Nu știu de ce, îl simțeam cu privirile îndreptate spre mine, de parcă s-ar fi așteptat să mă vadă în acea zi. Ne urmăream în tăcere unul pe celălalt ca și cum am fi fost numai noi doi, singuri, neștiuți de nimeni, la răspântia vremilor trecute. Da, în imensitatea acelei clipe, cuvintele ar fi fost de prisos. Ne-am despărțit lăsând adierea începutului de primăvară să pecetluiască salutul nostru trimis în șoaptă unui alt prieten al muntelui, urcat prea de timpuriu la ceruri, Dan Dariescu.

Ne-a luat aproximativ două ore pentru a urca prima treime a vâlcelului. Mai departe, Vâlcelul Clăiței a început să semene a vale de abrupt și, convins că noi totuși vrem să trecem pe acolo, în cele din urmă, s-a mai îmblânzit, iar zăpada a devenit mai primitoare. La dreapta, peretele estic al Crestei cu Zâmbri  a ținut cu tot dinadinsul să ne arate că nu este cu nimic mai prejos decât cei mai cunoscuți frați ai lui din Jepii Mici, peretele sudic al Clăii Mari și peretele cu Flori, și ne-a fericit cu cele mai frumoase podoabe ale lui. Nu știu ce părere și-au făcut ceilalți tovarăși de drum, dar pe mine unul m-a convins și-l voi vizita mai des.

Până în Brâna lui Răducu mi-am regăsit apetitul pentru urcat, dar, cu o singură excepție, am rămas tot ultimul pentru a prelungi mai mult bucuria de-a mă afla pe o vale de abrupt după cinci luni. Spre final, Vâlcelul Clăiței începe să se îngusteze și peisajul devine la fel de provocator ca pe orice altă vale de abrupt din Bucegi, cu pereți înalți care se ridică amețitor și amenințător deasupa ta și care reușesc mai tot timpul să-ți smulgă umbre de admirație de pe sub pomeții îmbujorați de efort. Dincolo de brână priveliștea este și mai încântătoare, însă noi nu ne propusesem să parcurgem și această porțiune a vâlcelului.

Mugur a fost cel care ne-a indicat cu precizie intrarea pe brână (el mai urcase vâlcelul până pe platou). Eu nu mai trecusem iarna niciodată prin zonă și peisajul îmi părea atât de schimbat încât aș fi pierdut cu siguranță cel puțin o jumătate de oră pentru a o găsi. Adrian s-a oferit să facă cărare prin zăpada care, până în Muchia Clăiței, a fost într-adevăr mare. Dincolo de Muchia Clăiței, brâna traversează o zonă expusă (vara nu-i dai atenție) cu o pantă înierbată și înclinată, dar care, din fericire, este orientată spre sud, astfel că  zăpada se topește mai repede. Dacă întâlneam aici zăpada pe care am fost nevoiți s-o traversăm înspre nordul muchiei, brr, am fi avut ceva emoții. Odată trecută această porțiune, până în Șaua Clăii nu am mai avut de întâmpinat niciun fel de obstacol de natură psihică (riscul de avalanșă era de 3 la peste 1800m altitudine).

Cum spuneam, vremea a fost încântătore. Priveliștea cu fața sudică a Caraimanul a fost ca întotdeauna de vis, dar voi lăsa fotografiile să vă convingă, să facă ceea ce eu nu reușesc de fiecare dată prin cuvinte. Provocatoare era și intrarea în Hornul cu Florile, iar peretele omonim, pe semne, primise înștiințare că venim, că prea se înțolise ca de oaspeți din cele zări. Ajunși în Șaua Clăii am făcut un popas mai îndelungat și am servit masa cu un ceai cald pus de cu dimineața în termos.

Coborârea pe Valea Seacă a Clăii am facut-o pe rând, păstrând aceeași ordine, ca de altfel pe întreaga lungime a traseului: Tudor, Mugur, Adrian și subsemnatul.  Muchia Clăiței îmi făcea cu ochiul. Împreună cu Adrian am întrezărit o brână care traversează peretele sudic al Clăiței ce pare a fi abordabilă și mi-aș dori să revenim prin zonă pentru a o încerca, iar continuarea să o facem din capătul estic al Clăiței până în Brâna lui Răducu. La coborâre am făcut și două rapeluri unde Mugur și Tudor s-au răsfățat cu un Dulfer. Eu cu Adrian am încercat această senzație doar o dată, iar la săritoarea mare ne-am zis că dacă tot am cărat atâta echipament cu noi măcar să-l scoatem la aer și să-l punem la treabă. Pe ultima porțiune a văii săritorile nu erau acoperite în totalitate de zăpadă și coborârea am facut-o mai încet și cu atenție pentru a evita o accidentare spre final de tură. Când am ajuns în punctul numit “la grătar” ne-am dezechipat și ne-am pus rucsacurile în ordine. Îmi uitasem, ba nu, îmi lăsasem mănușile de rezervă acasă crezând că nu o să am nevoie de ele. M-am înșelat! Cred că am stors un pahar de apă din mănuși, ceea ce l-a cam uluit  pe Adrian, făcând să regrete momentul de neatenție că a ratat fotografia zilei.

Strângerea de mână ce a urmat a încununat finalul unei ture reușite făcută în compania unor adevărați iubitori ai abrubtului în tovărășia cărora nădăjduiesc să-mi mai port pașii. Îi mulțumesc lui Mugur pentru că s-a oferit să facă această excursie alături de noi, lui Tudor pentru efortul de a bate cărare prin zăpadă, lui Adrian că m-a mai răbdat o zi și mamei că habar nu a avut pe cine a adus pe lume J. Acum, sper că Dumnezeu, în nemărginita Lui bunătate,  să mă mai păsuiască o dată și să strunească ticăloasa asta de sciatică, să revin cât mai repede cu picioarele în nori.

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame
Categorii: 1 - Jepii Mici | 1 comentariu

Navigare în articol

Un gând despre „Jurnal de Mărțișor 2011 – Vâlcelul Clăiței – Seaca Clăii

  1. Pingback: Jurnal de Făurar 2016 – Vâlcelul Clăiței | Mers întins

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.