Pași mărunți – Vârful Podragu – ianuarie 2012

Salutare, prieteni! Hmm, mai sunteț­i p-acolo? De ceva vreme a început să bată vântul și pe-acest  blog, nu numai pe crestele Carpaților. Brr, da’ las’că-i venim noi de hac zvânturaticului și ne ridicăm cortul chiar acolo unde suflă el mai tare, în strunga nepăsării.

Ei, carevasăzică, anul care tocmai s-a scurs m-a cam luat puțin în șpăngi și, sincer vă spun, încă îi mai simt împunsătura. Prin urmare, încă dela începutul noului an am aderat la un  program mai complex de tratament care cuprinde, printre altele, curenți diadinamici pe văi de abrupt, ultrasunete pe creste, crioterapie la cort, kinetoterapie prin păduri, cu alte cuvinte, băi de munte. Bineînțeles, toate aceste proceduri le voi aplica în stilul “festina lente” sau, dacă vreți, conform învățăturii populare “fosta-i lele, cât ai fost, dar acu’ e lucru prost”.

Așadar, cu pași mărunți am început anul într-o zi de marți, direct pe trei ianuarie, cu o tură pe care ar fi trebuit s-o fac cu Laurențiu în noiembrie trecut, dar care nu m-a găsit pe meleaguri mioritice. Când mă găndesc la Laurențiu și zic noiembrie, hmm, zic că ar cam fi timpul  de-o gură zdravănă de oxigen, iar asta s-ar traduce simplu: Făgăraș.

Când m-apucă dorul de Făgăraș, mă îndrept spre bibliotecă și apuc, cu grija unui restaurator de carte, unul din ghidurile care are inclusă o hartă dintr-aceea care este mai mult rezervată inițiaților în origami sau marilor maeștrii în împăturirea șervețelurilor la dineurile regale. O așez ceremonios pe pat, îmi trec degetul arătător al mâinii drepte peste vârful limbii, mai mult uscată de emoție, și, oarecum nesigur, apuc la întâmplare unul din colțurile hărții îngălbenite de saliva atâtor ani. Ei, bineînțeles, partea cea mai ușoară este despăturitul. Ăsta-mi reușește aproape de fiecare dată, îmi dă impresia că pot, în sfârșit, aspira la titlul de “micul cercetaș” și, pentru moment, refuz să mă gândesc la clipa în care e musai plierea și aducerea hărții în starea inițială. După ce stau o vreme cu ochii holbați, ca să nu zic beliți, că sună ca speranța de viață la români, în ceea ce pentru mine pare a fi o reproducere mult mai stângace a tăblițelor dela Tărtăria, sfârsesc prin a împături această prelungire neinspirată a ghidului cu gesturi încărcate de semnificație grobiană. La naiba! Pe ciorba soacră-mii, am să mă decid pe măsură ce mă apropii de munte!

Într-adevăr, odată ce șoseaua începe să se consume sub roțile autoturismului meu credincios, de undeva, din imensitatea goliciunii tigvei mele, par a se contura primele idei. Încet-încet, interferez cu idea de Podragu, Lacul Podrăgel sau chiar Iezerul Podul Giurgiului, de ce nu, Portița Arpașului. Desigur, toate ideile sunt filtrate prin traseul nervului meu sciatic și prin amintirea unei veri de coșmar. Ei, vom trăi și vom vedea!

Până în Arpașu de Sus, timpul a trecut relativ repede. Cum nu mai fusesem niciodată prin zonă, am consultat un sătean în legătură cu direcția pe care trebuia s-o urmăm pentru a ajunge în traseul marcat ce face legătura cu Cabana Turnuri. Am mers pe un drum forestier până la o bifurcație care, pe ramura din dreapta, se continua cu un marcaj turistic (triunghi roșu, dacă-mi mai amintesc bine). Marcajul nu era foarte vizibil și am trecut de intrarea în traseu, depășind un canton forestier. După câțiva kilometri parcurși, realizez că nu-i a bună pentru  că drumul devenise din ce în ce mai rău. Opresc mașina, merg pe jos câțiva zeci de metri și zăresc printre copaci ceea ce părea a fi o centrală electrică. Mă apropii de construcția respectivă, unde am fost imediat luat în primire de trei sau patru câini care s-au mulțumit doar cu lătratul (Slavă Domnului!), în timp ce un muncitor în salopetă roșie își făcuse simțită prezența pe platforma centralei. Traversez apa peste o pasarelă metalică, bucuros că am dela cine afla informația dorită, după care mă întorc spre Laurențiu și o luăm din loc înapoi spre cantonul forestier. Aici întâlnim un domn dela ocolul silvic care ne dă indicațiile necesare și ne îngăduie să parcăm mașina în curtea cantonului.

În sfârșit, la ora unsprezece a.m începem urcușul către Cabana Turnuri pe o vreme frumoasă, dar  mult prea călduroasă pentru un început de ianuarie. Rucsacul atârna greu în spatele meu, căldura începuse să mă moleșească, iar lipsa de antrenament se făcea și ea simțită. După aproximativ o oră suntem ajunși de două persoane, un băiat și o fată (aveam să aflăm mai târziu că este fata cabanierului) dela care aflăm că mai avem aproximativ trei ore de mers până la cabană. Bun, îmi spun, cu ora deja parcursă, fac patru ore dela canton până la cabană, exact cât ne-a zis pădurarul. Dar, cum subliniam mai sus, nu prea mă trăgea ața la mers și după cum am observat, nici Laurențiu nu se afla într-o zi mai bună. Așadar, am ajuns la Cabana Turnuri după mai bine de cinci ore și jumătate de mers, în jurul orei patru și jumătate, cinci fără un sfert.

În mica sală de mese a cabanei Turnuri, pe lângă perechea care ne-a depășit pe drum, se mai afla și fostul cabanier dela Cabana Sâmbăta, Adrian, și, ehei, ispravnicul  casei, nea Nelu inimă de aur, aghesmuit și limbut, parcă-mi stă și acum înaintea ochilor, gesticulând dezarticulat, uluit la rugămintea mea de a ne oferi o camera neîncălzită:

–       “Să mă trăsnească istoria! Măi, da’, de când sunt eu cabanier, n-am mai auzit asemenea grozăvie!”

Mi-a luat ceva timp să-l lămuresc, știți,  omu-i tare săritor, că nu creițarii sunt cei care ne-mping la  gesturi felurite, ci, pur și simplu, noi nu putem să ne odihnim când este prea cald în cameră. Unde mai pui că nici afară nu era prea frig pentru luna lui Gerar. În fine, noi am dormit la priciuri și  până să bată ora de culcare, nea Nelu ne-a mai poftit de câteva ori la căldurică.

A doua zi, patru ianuarie, am plecat ceva mai târziu spre Cabana Podragu (în jur de zece sau unsprezece dimineața). Vremea a fost frumoasă toată ziua, iar drumul (poteca de vara) nu ne-a solicitat, zăpada fiind bătută de grupurile de turiști care au petrecut trecerea dintre ani la Cabana Turnuri. Am ajuns la Cabana Podragu spre ora două după-amiaza, uitându-ne lung după anexa rezervată turiștilor pentru iarnă, despre care citisem pe net, cu speranța că vom găsi un loc numai bun de petrecut o noapte sau poate chiar două. Da, ne-am uitat luuung la ceea ce se dorește a fi unul din principalele puncte de atracție ale Făgărașului și am regretat că nu mi-am luat cortul cu mine.

Măi, fraților, dacă vreodată vreți să vă apucați de băutură, păi, nu ezitați, dați într-o iarnă o fugă până la Podragu și nevoiți-vă-n anexă vreo două, hai, ca efectul să fie deplin și garantat, trei nopți și dacă n-o să umblați din cramă-n cramă, să-mi ziceți voi cum ați vrea! Grăbiți-vă,  până nu se găsește unul mai deștept și cu mai multă inițiativă și-i dă foc. Eu m-am consumat doar o singură noapte în scăpăciunea aia și de atunci mă tratez numai cu vin sec.

Pe site-ul cabanei găsim următoarea informație:

 “În perioada 1 Noiembrie 2011 – 1 Iunie 2012 Cabana Podragu este închisă. În imediata apropiere a cabanei, la o distanță de 10 m spre Vest, este lăsata deschisă o camera în anexa cabanei. Cabana Turnuri, situată la 1 1/2 ore în aval pe Valea Podragului este deschisă tot timpul anului. Vă mulțumim pentru înțelegere.”

Sincer, aș fi apreciat mai mult dacă nu se afișa potlogăria asta pe site și ni s-ar fi transmis clar că iarna este mult mai sănătos să ne luam cortul cu noi. Acum, îl înțeleg pe nea Nelu de ce se temea că am putea găsi Cabana Podragu spartă. După câte am înțeles, au fost vremuri când se lăsa o parte a cabanei deschisă pentru a se adăposti turiștii iarna în condiții omenești, iar, în unele ghiduri mai vechi, se sublinia faptul că adăpostul era deschis permanent pe tot parcursul sezonului rece. Ei, alte timpuri!

Bun, descumpănit de starea anexei, am aranjat pe scândurile de jos o foaie de cort, pe care am avut inspirația de-a o lua cu mine, și ne-am apucat să mâncăm hrana rece și să bem un ceai cald. Cum se apropia deja de ora patru, i-am sugerat lui Laurențiu s-o ia din loc spre Curmătura dintre Lacuri, dacă ține neapărat să intre în starea de apus Făgărașan și să-și pună la treabă camera foto. Eu am mai rămas un pic pentru a termina ceaiul destinat alimentării termosurilor, după care l-am urmat, însă după cinci minute a trebuit să mă întorc pentru că-mi uitasem aparatul foto, iar Laurențiu-mi făcea semne să-i aduc teleobiectivul.

În timp ce urcam spre Curmătura dintre Lacuri, am zărit trei persoane care tocmai ieșiseră în Muchia Podragului, venind dinspre Valea Podrăgelului. Au aparut undeva în apropierea Cocoașei Podragului și locul în care mă aflam le era vizibil, astfel că  apusul ne-a surprins cu mâinile ridicate în chip de salut. Laurențiu nu cred că a sesizat prezența lor pe creastă.

Am ajuns în Curmătura dintre Lacuri mai târziu decât mi-aș fi dorit, însă am reușit să iau contact cu ultimile clipe de viață ale unui apus de gerar peste crestele Făgărașilor, înainte ca acesta să fie înghițit de amurgul mult prea grăbit să lase loc nopții. Revenirea spre dezolanta anexă a Cabanei Podragu am facut-o cu gândul la Muchia Tărâța, visând la Fereastra Răsăritului (Curmătura Iezerului) și la o vară care să mă scalde-n soarele custurilor Făgărășene. Aștrii s-au înghesuit să ocupe loc pe crugul cerului, astfel că am mai rămas vreo două ceasuri pe-afară ca să admirăm spectacolul pirotehnic ce avea să anunțe schimbarea vremii. În vale, vălătuci de ceață, precum o horă a ielelor,  dădeau târcoale muntelui.

Joi, cinci ianuarie, după ce am părăsit căldura sacului de dormit de două ori, la patru și la 6 dimineața, speranța mea, că aș mai putea urca în creastă, s-a topit precum zăpada-n bocanci.  O ceață deasă și nesuferit de umedă îmi învăluise entuziasmul și gândul coborârii imediate la Cabana Turnuri punea șaua pe mine. Într-un târziu, să tot fi fost ora șapte, Laurențiu iese afară și, stupoare, ceața se făcuse nevăzută, lăsând în schimb un plafon de nori ce fluieraseră adunarea deasupra crestelor și care avea să devină din ce în ce mai încrâncenat. Ei, mi-am spus, și totuși, poate astrele ne-au surâs aseară! Îi propun lui Laurențiu să ne îndreptăm pașii spre Iezerul Podul Giurgiului și să urcăm seara pe Vf. Podragu, iar peste noapte să rămânem la refugiul cel nou de lângă lac.

După ce am luat micul dejun, ne-am apucat să strângem echipamentul și să ne facem rucsacurile. Între timp, în vale au apărut două persoane care au ajuns lângă anexa chiar în momentul în care noi ne pregăteam să urcăm. Erau doi bărbați din Constanța, unul mai tânăr, până-n treizeci de ani și-un altul ceva mai matur, cred că bătea spre patruzeci de ani. Noi nu ne grăbeam, am luat-o încet înainte, dar nu peste mult timp, constănțenii, care au rămas la o gustare, ne-au ajuns din urmă. Am mers împreună până-n Șaua Podragului. Pe ultima porțiune, deși ușoară, datorită expunerii și pentru mai multă siguranță, ne-am pus colțarii.

Vârful Tărâța, denumit de către membrii Clubului Carpatin al Transilvaniei (S.K.V. – Siebenburgischer Karpaten Verein) și Vârful Conradtspitze (Vârful Conradt), în memoria primului președinte S.K.V., Karl Conradt, a reușit, fără prea mari eforturi, să mă absoarbă, să mă cucerească. Da, acest munte are puteri magice, este un munte vrăjit ce-ți poate ține privirea captivă minute în șir, făcându-te să uiți de lucrurile mărunte care-ți inundă viața și depre care ai falsa impresie că nu poți trăi fără ele. Gândurile mele încă mai sălășluiesc undeva pe stâncile geruite ale Peretelui Nordic al Vârfului Tărâța, licărind în negura nepăsării, așteptând luceafărul-de-dimineață să bată gongul trezviei.

În Șaua Podragului vântul sufla cu putere, șfichiuindu-ne obrajii dosiți sub cagulele care începuseră să prindă nuanțe ușor brumării. Cel mai în vârstă dintre constănțeni ne-a propus, pentru a doua oară, să mergem cu ei la Refugiul Viștea, însă, oricât de mult mi-aș fi dorit acest lucru, sciatica mi-a reamintit că aceasta nu este o decizie pe care s-o pot lua de unul singur și nu i-am urmat.

Vremea începuse să devină rea, vântul bătea din ce în ce mai tare, iar norii se îngrămădeau amenințători deasupra capetelor noastre. M-am înțeles cu Laurențiu să urcăm imediat pe Vârful Podragu, după care să coborâm la Cabana Turnuri, urmând traseul pe care l-am parcurs la urcare. Dacă am fi mers spre refugiu și am fi stat până a doua zi, retragerea dela Iezerul Podul Giurgiului ar fi putut să ne pună în dificultate. Am urcat pe Vârful Podragu direct pe muchia care pleacă din șa, făcând privirea roată când spre răsărit, contemplând solitudinea vârfurilor Viștea Mare și Moldoveanu, când spre miazăzi, admirând culmile domoale ale Făgărașului dar, mai ales, orizontul care înlănțuise soarele-n fâșii roșiatice, lăsându-ne impresia că l-a apucat asfințitul chiar la amiază. Când spre apus, spre vârfurile Mircii, Arpașul Mare și Arpașu Mic  și, mai departe, spre Vânătoarea lui Buteanu, Lespezi, Negoiu, ehei, bucurie, iată-mă că vin! Din când în când, urmăream cu coada ochiului Căldarea Podragului care, dela înălțimea noastră, părea craterul unui vulcan adormit.

Nu am stat mult pe Vârful Podragu, doar preț de câteva zâmbete și-o strângere de mână. Natura, în urma noastră, sălta în dansuri războinice. Despletită și desculță, în straie geruite, urla și  alerga pe urmele noastre mai-mai să ne-mpietrească gaibaracele-n zăpezi. În timp ce coboram de pe vârf, am zărit două persoane ce veneau dinspre soare-răsare. Ei, bravo, mi-am spus în barbă, ăștia-s constănțenii!

Am ajuns la Cabana Podragu în jur de ora două după-amiaza și, vă spun sincer, nu știu ce mă tulbura mai tare, vremea sau gândul că aș putea fi forțat să-mi mai petrec o noapte în anexă. În fine, servim un ceai și mai stăm o vreme ca să vină și constănțenii. Numai că au plecat constănțeni și s-au întors brașoveni! Da, constănțenii au decis să continue spre Refugiul Viștea, deși cel mai tânăr îmi părea obosit, în vreme ce brașovenii s-au întâlnit cu ei și au dat peste noi la Cabana Podragu. M-am oferit să-i servesc cu un ceai pe brașoveni, însă aveau și ei ceai în termos. Am plecat înainte spre Cabana Turnuri, pe drumul de vară care, dacă am mai fi întârziat o zi, ar fi devenit foarte periculos și expus avalanșelor, în timp ce brașovenii au ales să meargă pe cel de iarnă. La Cabana Turnuri am răzbit spre seară și, ca să evităm orice discuție, ne-am cazat direct la priciuri. Ne-am aranjat lucrurile pe paturi, după care ne-am dus în sala de mese să-l salutăm pe nea Nelu. În cabană, pe lângă brașoveni, se mai aflau trei prieteni de-ai constănțenilor care au mers spre Refugiul Viștea.

Ehei, nea Nelu era în zi mare! Eu cred că-și făcea încălzirea pentru a doua zi, când se sărbătorea Sântion. Ne-a servit cu vin fiert, ceaiuri, iar eu am fost singurul norocos care s-a ales și c-o țuiculiță fiartă pe care, în cele din urmă, am împărțit-o cu Laurențiu. Nu mi-a dat ghes inima să-l fac pe păgubos să-și lingă  buzele de poftă și, ca să nu-și muște buzele, ei bine, mi-am zis să nu-l las cu buzele umflate, că prea-i crăpau buzele de… ! Brr, pentru toate aceste licori, nea Nelu nu ne-a luat niciun ban. De altfel, nu ne-a luat niciun creițar nici pe ceaiurile pe care Laurențiu le-a servit în prima zi. Pe deasupra, ne-a dat și din apa cărată de el de prin împrejurimi. De aceea, eu i-am zis nea Nelu inimă-de-aur și îi transmit, și cu această ocazie,  toate cele bune și la mulți ani!

Măi, oameni buni, pe de altă parte, am observat în camera cu priciuri, un sistem, pe cât de rudimentar și arhaic, pe atât de eficient în distribuirea energiei termice. Unde mai pui că este, că tot ne dăm în vânt după termen,  și bio, fără emisii poluante care ar putea duce la creșterea cantității de gaze cu efect de seră. Ei, bravo, ați ghicit: o halteră! Eu m-am încumetat s-o cântăresc doar din priviri, că nu eram nebun s-o salt dela podea, și suspectez minunea că ar bate undeva spre patruzeci de kilograme! Da, asta este ceea ce eu numesc într-adevăr energie neconvențională! Cred că zgubiliticul ăla care-a cărat-o până la cabană s-a ostenit serios,  avea ceva probleme la mansardă!

Vineri, șase ianuarie, am părăsit Cabana Turnuri împreună cu brașovenii (ceilalți trei constănțeni au plecat mai devreme) care au luat-o înainte și dela care nu am apucat să ne mai luăm rămas bun. Noi am ajuns în aproximativ patru ore la mașină unde am mâncat două conserve de pește, plasate strategic în portbagaj, după care am luat-o din loc spre urbea lui Bucur.

Na, m-am întins cam mult la vorbă, dar, vă asigur, m-am înfrânat cât am putut. Pe semne că m-am molipsit dela nea Nelu. Hmm, și totuși, aș mai fi avut atâtea de spus…

Rămâi cu bine, Făgărașul meu drag! Pe data viitoare, prieteni!

Reclame
Categorii: Făgăraș | 1 comentariu

Navigare în articol

Un gând despre „Pași mărunți – Vârful Podragu – ianuarie 2012

  1. Pingback: Jurnal de Brumar 2013 – Vârful Scara – Vârful Șerbota | Mers întins

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.