Jurnal de Făurar 2013 – Albișoara Strungii – Albișoara Turnurilor

Sâmbătă, 02 februarie 2013

Primul pas în Făurar l-am făcut împreună cu Laurențiu pe muntele preotului negru. Binecuvântarea o primisem cu o săptămână în urmă cănd am urcat pe Albișoara Turnurilor până în Creasta Picăturii doar pentru a servi ceaiul la temelia Feței Înalte. Atunci nu sperasem la acest privilegiu. Bănuiam că zăpada nu are să fie îngăduitoare cu noi și, din această pricină, am plecat cu un tren care ne-a livrat destul de tărziu în Bușteni. Altfel, hmm, ceva gânduri de coborâre în Seaca Caraimanului, ne-ar fi încercat. Cu toate astea, ne-am mulțumit numai cu atât și am coborât pe urmele muncite la urcare, astfel că, în maxim cincizeci de minute, am dat iar nas în nas cu Valea Albă.

Acum, la o săptămână distanță, trăgeam nădejde că bunăvoința Caraimanului se va arăta sub forma Albișoarei Strungii și, ca să nu i-o punem prea mult la încercare, am hotărât să plecăm cu primul tren. Nu l-am mai lăsat pe Laurențiu să se implice în lupta de clasă și am urcat îmreună în vagon. Altfel, brr, iar îl găseam șezând comod la clasa ‘ntâi, cercetând cu un aer proletar, ziarul burghejilor ălora dela Dilema Veche. Ei, de data asta, ca să-și facă curaj, s-a orientat către ceva mai serios: Kamikaze. Carpe Diem! L-am privit cu îngrijorare. Hmm, e musai să-l țin legat pe albișoară, dacă vreau să-i înfrânez entuziasmul horațian, îmi zic în gând, scuipându-mi discret în sân. În vagonul nostru, căldură, ioc. Bag seamă, că-i unul pentru alpiniști. Am părăsit vagonul compartimentat și ne-am mutat mai în avalul trenului, într-unul „open space”. Ei, altă viață, frate!

Ajungem în Bușteni. Pe peronul gării, oho, un alt cititor de Kamikaze. În tricou cu mânecă scurtă, bietul om, nu prinsese de veste că afară-i totuși iarnă. În schimb, ne-a luat pe noi cu frig și am grăbit pasul spre Căminul Alpin unde, camaradul meu de stâncă, probabil încă sub influența presei, a suflat cu mucii-n fasole.  Mi-a dăruit o pereche de parazăpezi și una de mănuși. Ambele, bineînțeles, noi. Off, neicușorule, vezi ce se întâmplă când amesteci băuturile? Păi, Kamikaze după Dilema Veche, e ca vinu’ după bere, frățicule! Morala? Cititul, stimabililor, vă arde la buzunar! Ușa căminului se deschide și profit de ocazie ca să-mi pun parazăpezile cele noi la adăpost. Pe fereastră, îl zărim pe temerarul nostru montaniard cum se îndreaptă cu pas hotărât spre munte, tot în tricoul cu mânecă scurtă, ca un gladiator în arenă. Brr, hai, măi, Laurențiule, ceva loc pe munte mai rămâne și pentru noi. Băieții care au deschis ușa căminului se grăbeau spre structura metalică unde peste o săptămână avea să aibă loc o etapă a cupei mondiale de escaladă în gheață. Am părăsit clădirea cu gândul la traseul zilei, dar, în colțul ei, am fost opriți de o voce cunoscută. Andrei Done, dornic să ne salute, ne-a tăiat elanul insuflat de gladiator. M-am uitat la el ceva mai speriat decât la cel care părea să fie atracția zilei. Măi, ce slab este băiatul ăsta! Cred că mănâncă numai sticksuri. Dacă ar fi ținut bețele de trekking în mână, vă spun sincer, nu aș fi știut cui să-i vorbesc. Ne luăm la revedere și plec,  gândindu-mă cum ar fi arătat Andrei pe vremea asta, în tricou cu mânecă scurtă, alături de gladiatorul împăunat cu mușchi. Ha-ha!

Este a patra săptămână la rând când urc Munticelul și, curios lucru, nu-mi displace. Înaintăm în ritm moderat, cu pauze scurte și suficiente cât să nu ne scuipăm plămânii. Suntem depășiți de doi băieți. Poteca se bifurcă. La dreapta duce spre Valea Coștilei, iar la stânga spre Valea Albă. Urme proaspete se văd doar pe cea dinspre Valea Coștilei. Ei, asta este! De aici, batem singuri zăpada. Nu-i cine știe ce. Trecem de izvor și continuăm urcușul trasând un arc de cerc spre stânga, după care ne îndurăm să luăm o pauză mai lungă de ceai. Profităm de ea și ne punem colțarii ca să nu mai pierdem timpul pe drum. Se aud voci. Cei doi băieți care ne-au depășit pe drum au luat-o din greșeală spre Valea Coștilei. Intenția lor era s-o apuce în direcția Văii Albe. Schimbăm câteva vorbe cu ei și îi lăsăm s-o ia înainte, dar îi ajungem repede pentru că aveam deja colțarii-n picioare. Până în Poiana „La Verdeață” ținem relativ aproape unii de ceilalți. Sunt câteva locuri pe aici care trebuiesc abordate cu ceva atenție. Ajung primul în poiană și aleg să cobor pe Valea Albă până în apropierea intrării Albișoarei Strungii. Zăpada era măricică și mi s-a părut mai comod de abordat talvegul Văii Albe decât mersul pe curba de nivel, prin dreptul intrării Albișoarei Turnurilor. Îl aștept și pe Laurențiu și decidem să ne canonim pe un scoc înclinat, aflat de-a dreapta albișoarei (în sensul urcării), până în dreptul unor brazi înalți unde începe traseul propriu-zis. Zăpada este din ce în ce mai mare și efortul așijderea.  Ajungem aproape vlăguiți lângă ei și mai sacrificăm un popas, necesar, de altfel, echipării cu toate cele trebuincioase: ham, câteva bucle, cască etc.

În sfârșit, am ajuns la munte! Suntem în talvegul Albișoarei Strungii și zăpada adusă de vânt își râde de noi. Înaintăm greu. Sunt nerăbdător să ajung cât mai repede în locul unde albișoara își apropie cel mai mult pereții. Cercetând Albișoara Strungii, de pe clinurile sudice ale Coștilei, am observat vreo patru porțiuni care-mi păreau mai grele. Trei dintre ele se aflau în prima jumătate a traseului și una în a doua jumătate (aceasta-mi părea cea mai ușoară). Suntem la baza primei săritori și bucuria de pe chipul meu se citește mai ușor decât dificultatea ei. Totuși, sunt încrezător. Nervul sciatic este îngăduitor cu mine și avansez în horn. Ei, e de bine! Pioleții, chiar dacă nu se mai află la prima tinerețe, mă slujesc cu încredere. Par să se înțeleagă foarte bine cu mănușile primite în dar dela Laurențiu.  Sunt aproape de finalul primei săritori și respir iarnă, și fac băi de zăpadă, și mă fac munte, și strig vântului să-mi horească, și…, și…, și vineee… Oho, Laurențiule,  ține-te bineee, ne aghezmuiește părintele Caraiman!

Vâj, vâj, vâj…Ah, asta-i pohta ce-am pohtit! Vântule, scripcar de soi, toarnă-mi zăpadă pe gât, să-mi curețe vintrele, să mă pună pe picioare, durerea s-o ia din șale. Ajung în dreptul unui piton cu inel, prin ochiul căruia trecea o cordelină roșie. Aici, hai să zicem, regrupez și-i arunc un capăt de sfoară lui Laurențiu. Se apropie. Ajunge în dreptul unui bolovan înțepenit în horn, sub care se căsca un gol de vreo trei sau patru metri. La drept vorbind, golurile ascunse sub zăpadă, adânci de până-n cinci metri, îmi păreau mai periculoase decât săritorile care, în cele din urmă, s-au dovedit ușurele. Ehei, iarăși vineee! Și curge, curge, nu se-ncurcă. Laurențiu este prins chiar în dreptul bolovanului. Nu-l mai văd. Este acoperit tot de zăpadă. Până să scot aparatul ca să-i fac o poză, rafala se domolise și zăpada l-a descătușat repede.  Simt că nu prea-i place atmosfera. Ba, îmi pare și un pic îngrijorat. Sau doar vântul, care-i adună chipul în cute, e responsabil de această încordare. Ei, ce să-i fac! Păi, și fotograf, și alpinist, brr, suferi, tată!

Gata, împărțim același metru cub de aer. Nu stăm mult pe loc. Mă desprind spre cer. Urmează a doua săritoare cu pană la pălărie. Un trunchi de copac, cu vreascurile aferente,  este înțepenit deasupra ei. E de bine, dar și de rău. De bine, că mă pot ajuta de el, de rău, că-mi pot agăța sfoara-n cioatele lui. Am profitat de amândouă. Săritoarea avea vreo doi, trei metri înălțime și, sub bolovanul care-i punea capac, se ițea o altă gaură-n zăpadă. De fapt, doar primele două săritori au fost mai serioase. Celelalte, privite dela distanță,  doar păreau grele. Nu au fost.

Primele două treimi din albișoară au fost mai frumoase. Talvegul se strecoară printre pereții înalți și foarte apropiați în hornuri succesive care te copleșesc cu măreția lor. Nu am mai parcurs niciodată această albișoară și încerc să fac un exercițiu de imaginație. Închid ochii și-mi închipui hornurile la vreme de vară-toamnă, atunci când, dacă ai șansa să le prinzi relativ uscate, te poți răsfăța cu o ascensiune numai bună de badijonat sufletul. În următoarea treime, Albișoara Strungii nu mai prezintă o pantă la fel de înclinată ca în aval, dar noi am prins-o cu zăpadă mare, în care ne afundam între 30 și 50 de centimetri,  ce ne-a muncit, vorba aceea, ca pe hoții de cai. În schimb, rafalele de vânt, nu mai erau la fel de puternice și frecvente, nu ne mai cerneau cu zăpadă umerii încovoiați sub farmecul muntelui. Pe aceasta porțiune, pentru o bucată scurtă de timp, l-am lăsat și pe Laurențiu să deschidă cale spre strungă. Oho, boierie, neicușorule!

Ei, pentru curioși, cu toate caznele la care ne-a supus zăpada, am făcut aproximativ trei ore și cincisprezece minute până în Strunga Marelui V. Socotite dela locul în care ne-am echipat (patru ore din Valea Albă). Bineînțeles, acest lucru l-am verificat în exif-ul pozelor. Puteți lua în considerare faptul că eu nu mai merg de mulți ani ca un armăsar în galop, ci ca unul la trap, uneori la pas. Ce să-i faci! „Orice cal ajunge gloabă”! Pe de altă parte, sincer, întotdeauna prefer să mai stau două, trei ceasuri în plus pe munte, să mă bucur de liniștea și splendoarea lui. Desigur, asta numai dacă vremea și timpul îmi permite  să-mi fac de cap.

Cred că am stat vreo zece sau cincisprezece minute în Strunga Marelui V. Aici, brr, sufla vântul, nu joacă. Am ezitat un pic. Mă bătea gândul să urc pe Vârful Strungii și, de acolo, să rapelez în primul fir al Albișoarei Turnurilor (firul din dreapta, la coborâre), dar am coborât înapoi pe Albișoara Strungii cam o sută de metri,  până lângă trunchiul unei zade culcate-n zăpadă. L-am pus pe Laurențiu să se-nfigă bine în zăpadâ și să-mi ofere măcar confortul unei asigurări de moral, după care am început să urc pe fețele înclinate de iarbă și stâncă, până în dreptul unui brâu care m-a scos în creasta care separă Albișoara Strungii de Albișoara Turnurilor (firul din dreapta, la coborâre). Pasajul nu a fos greu, doar expus. Pioleții prindeau foarte bine în brazdele de iarbă și pământ înghețat. Am regrupat lângă o zadă aflată în apropierea unui culcuș de capră neagră.

Din acest loc, înrămată de zade, privirea scapă liberă în depărtări și te răsplătește cu imaginea inconfundabilă a Pietrei Mari și a Postăvarului. Fire sensibilă, capra neagră alege întotdeauna cele mai bune locuri pentru contemplare, iar acest punct, aflat pe muchia nordică a Vârfului Strungii, nu face excepție. Mă apuc să-l filez pe Laurențiu și atenția îmi este atrasă de glasuri care răzbat de undeva din direcția Vârfului Picătura. Un alpinist a apărut în câmpul meu vizual. Ei, carevasăzică, azi nu suntem chiar singuri în acest colț de rai. Când a ajuns Laurențiu lângă mine, am dat semicoarda după zadă și am trecut-o pe sub un jneapăn, după care i-am făcut vânt spre talvegul Albișoarei Turnurilor. Un al doilea alpinist s-a arătat privirii noastre. Bănuiesc că echipa care se afla pe Vf. Picătura ne-a observat, dar nu am luat legătura unii cu ceilalți. Oricum, la ei, vântul bătea mult mai tare și cred că ne-am fi făcut greu înțeleși. Laurențiu a fost cel care a rapelat primul în albișoara vecină. Doar nu eram prost să testez eu rezistența zadei!

Am parcurs de cinci ori Albișoara Turnurilor, în trei ture diferite, dar pe acest fir nu am mai fost până acum. Are o deschidere mai largă decât firul care scapă de sub Fața Înaltă și, la confluență, se termină cu un horn îngust pe care noi, ajutați în parte și de zăpada depusă,  am ales să-l descățărăm, cu toate că era prevăzut cu inel de rapel. În aval de confluență, firul comun al Albișoarei Turnurilor nu se evidențiază prin niciun obstacol serios și în partea finală se adâncește într-un canion, mărginit pe dreapta de un perete stâncos, iar pe stânga, de un mal de pământ ce se prelungește cu o culme plină de vegetație. Nu am parcurs niciodată acest canion. Am urmat de fiecare dată intrarea clasică, peste malul de pământ, prin stânga culmii sufocate de vegetație, dincolo de care se află un horn îngust ce se termină cu un rapel de patru, cinci metri (descrierea este făcută, bineînțeles, în sensul coborârii). Vara, acest horn, se prezintă cu mult pământ și grohotiș instabil, dar este ușor de parcurs (doar intrarea, la urcare, este mai grea). Am recuperat cordelina pe care am lăsat-o săptămâna trecută în pitonul de rapel și am pecetluit ieșirea din Albișoara Turnurilor cu Laurențiu printr-o strângere de mână în amintirea unei ture de iarnă memorabile.

Noaptea a împresurat muntele înainte să ajungem noi la micul izvor amenajat rudimentar în pădure. Aici, câțiva localnici se aprovizionau cu lemne și, după urmele lăsate-n zăpadă de trunchiurile și vreascurile târâte, am dedus că aveau ceva de muncă. I-am salutat și ne-am văzut mai departe de drum, grăbind pasul pentru a nu pierde trenul. Am ajuns în gară cu zece sau cincisprezece minute înainte să sosească trenul. Timp berechet pentru a impregna parazăpezile și mănușile cele noi cu bere (ca să țină la umezeală și să nu-mi fie cu deochi).

Nota bene:

„Mutilarea” tuturor fotografiilor, prin postprocesare, îmi aparține. Laurențiu nu se face răspunzător pentru această crimă.

Reclame
Categorii: 2 - Caraiman | 2 comentarii

Navigare în articol

2 gânduri despre „Jurnal de Făurar 2013 – Albișoara Strungii – Albișoara Turnurilor

  1. … Mergi întins!
    În continuare.

    Cei ajunși gloabe îți citesc cu mare încîntare postările.

    Pomul cel priponit în săritoare – amintit de tine – e de cel puțin 30 de ani acolo. Sînt amănunte care-ți devin familiare. Îl simți o parte din tine, ori măcar o rudă.
    Nu puține dispar, înaintea muritorilor ca noi chiar. Altele subzistă. Am fost încîntat să descopăr o zadă amărîtă, în prima muchie de la Portiță spre Zangur, ce realmente a explodat în verdeață și sănătate, în vara asta.

  2. Mircea, îți mulțumesc pentru timpul alocat răsfoirii blogului și pentru urma lăsată.

    Sper să am ocazia să parcurg această albișoară și pe uscat. Se pare că are săritori interesante.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.