Jurnal de Florar 2012 – Valea Țapului – Valea Mălinului

Marți, 22 Florar 2012.

Luna mai, mult mai ploioasă ca în alţi ani, mi-a rezervat doar o tură la munte. Privesc cu un an în urmă şi-mi zic: „Bine şi aşa!”. Trezit de la ora trei dimineaţa, bineînţeles, de nerăbdare, nu de cutremurul care, la etajul nouă, s-a simţit destul de puternic, nădăjduiesc la o vreme care să mă lase să parcurg traseul propus cu două zile în urmă: Valea Ţapului – Valea Mălinului. Aveam oarece semne că ploaia ne va întâmpina după orele patru sau cinci după-amiaza şi, de aceea, Laurenţiu s-a hotărât să mă însoţească şi în această tură.

Drumul spre Buşteni a fost, ca de obicei, uşor, şoseaua fiind, la acea oră, neaglomerată. Am lăsat maşina lângă Căminul Alpin şi am luat, pentru a nu ştiu câta oară, Munticelul la pas. Dimineaţa s-a arătat însorită, binevoitoare cu noi şi, până în Poiana Coştilei, timpul s-a scurs printre picioarele noastre fără să băgăm de seamă. De obicei, sacrificam un popas în această poiană, însă, de această dată,  ne-am continuat drumul cu dorinţa de a bifa prima oprire mai lungă a zilei chiar la intrarea în Valea Ţapului.

Santinela Văii Verzi, bucuroasă de oaspeţi cumsecade,  ne-a permis accesul către lumea de basm a Văii Cerbului. În această perioadă, apa rezultată din topirea zăpezii, dar şi a ploilor de primăvară care, în acest an, au fost abundente, oferă albiei Văii Cerbului şi drumului lui  „de Martonne” un farmec numai bun de doftoricit sufletul. Printr-o fereastră a pădurii mă desfăt cu imaginea atrăgătoare a Colţului Mălinului şi cu gândul la creasta omonimă ce mă ispiteşte de revedere. „Răbdare, îmi zic, are să vină vremea când voi scruta din nou zarea de pe Creasta Mălinului!”.

Ei, iată-ne ajunşi în Poiana Văii Ţapului, locul nostru de popas, înainte de a purcede la ascensiunea văii. În continuare, vremea este frumoasă şi cerul senin. Zăpada este mai puţină decât m-am aşteptat şi, chiar dacă se putea ocoli, ne-am pus totuşi colţarii. Ne adâncim în umbra răcoroasă a talvegului cu paşi mărunţi pentru a-i lăsa Colţului Ţapului liniştea nealterată. Nu după multă vreme, zăpada îşi arată neputinţa de a răzbi în vară şi alege să ne părăsească. Doar ici, colo, câte o pată albă, murdară, mai stăruie pe vale. Renunţăm la colţari şi, după câţiva zeci de metri, eu renunţ şi la pioleţi. Laurenţiu, mai ataşat de ei, preferă să-şi ţină mâinile ocupate.

Hornul Mare al Ţapului , rece şi umed, nu-mi dă pace. Mă face să mă întreb: „Oare dela Toma Boerescu, Costică Conteş şi Sorin Tulea, câţi alpinişti l-au mai parcurs?”. Puţini, bănuiesc. Priponul Văii Ţapului, nici de această dată nu mi-a oferit prilejul de a-l trece direct. Vremea a poftit să nu ne mai răsfeţe „de bună”. Şi-a schimbat haina cu una mai ponosită şi noi am urmat traseul clasic printr-un vâlcel înierbat şi înjnepenit, aflat în dreapta (cum urci), după care am revenit deasupra priponului pe o brâna care, urmată dincolo de Creasta Frumoasă, conduce în Valea Seacă a Coştilei. Brâna am indentificat-o ca fiind Brâul cu Jnepeni şi trag speranţa că, pe viitor, voi comunica mai serios cu ea.

Deasupra Priponului Văii Ţapului, valea se ramifică. Noi am urmat, o vreme, talvegul din stânga, după care, pentru a evita limbile de zăpadă rămase, am continuat pe culmea ce desparte cele două fire ale Văii Ţapului. Ceaţa ne-a învăluit pe nesimţite, dar nu a urmărit să ne facă viaţa grea, ci, dimpotrivă, a oferit mai mult farmec muntelui. Până în Brâna Mare a Coştilei, Hornul de Sus al Ţapului şi Dintele dintre Colţi mi-au surâs, fie prin ceaţă, fie printr-o spărtură-n nori. Fericit, am uitat de Laurenţiu, care se îndrepta spre Brâna Mare, şi, schimbând direcţia de mers la stânga, în scurt timp, am ajuns pe Colţul de Sus al Mălinului. Aici, brr, priveliştea…, de nedescris în cuvinte!

Coborârea în Valea Mălinului am făcut-o, fireşte, pe latura sudică a Crestei Mălinului. Brâna Mare a Coştilei prezintă o discontinuitate în acest loc şi, din această cauză, se coboară pe feţele înierbate dinspre sud ale crestei şi paralel cu aceasta, până în dreptul în care Dintele dintre Colţi ajunge să se afle cam la acelaşi nivel cu noi (cu aproximaţie, până la baza Colţului de Sus), după care se traversează spre dreapta (în sensul coborârii) până se ajunge la un prag pietros, uşor înclinat şi expus, în capătul căruia, printr-o descăţărare relativ uşoară, de aproximativ doi, trei metri, se ajunge în talvegul Văii Mălinului. Când vremea este bună, această coborâre nu pune probleme (totuşi, necesită atenţie!), dar, hmm, pe o ploaie serioasă, mi-aş dori să fiu în altă parte. La o bere cu prietenii, de exemplu.

Talvegul Văii Mălinului era plin cu zăpadă. De fapt, zăpada se maturizase-n gheţar şi între pereţii văii şi ea se arătau goluri adânci de câţiva metri. În unele locuri, apa susura sub picioarele noastre, iar în altele, ţâşnea de sub zăpadă în salturi jucăuşe, înviorând fiecare piatră din drum. În aval, Canionul Mălinului a suferit o schimbare de peisaj. O porţiune din versantul stâng al canionului (dreapta, în sensul de urcare) s-a prăbuşit. Proporţiile acestei prăbuşiri sau alunecări de teren sunt mult mai mari decât o arată fotografia ataşată jurnalului. Sunt curios cum va arăta albia canionului după topirea zăpezii!

La confluenţa cu Valea Scoruşilor am făcut un scurt popas. Cu privirea urmăresc locul de intrare în Valea Hornului şi-mi propun ca până la sfârşitul anului să-i mai fac o vizită. Ne vedem mai departe de drum şi, în locul în care o brână sufocată de vegetaţie se înfiripă spre Valea Verde (nu am parcurs-o niciodată), zăresc urme de urs. Puţine, ce-i drept. În timp ce coboram, mi s-a părut că văd un animal care traversează firul văii, dar distanţa era mult prea mare ca să fiu sigur.

Săritoarea (cunoscutul bloc de stâncă care se trece prin dreapta la urcare), aflată în apropierea confluenţei cu Valea Colţilor, era descoperită. Am descăţărat-o ajutându-ne de o cordelină lăsată de alţii înaintea noastră. Dat fiind faptul că nu am luat nicio semicoardă cu noi,  eram nevoiţi s-o descăţărăm oricum. După ce am terminat cu săritoarea, am stat puţin pe gânduri dacă să coborâm pe Vâlcelul Ascuns (Vâlcelul lui Theodoru) sau nu. L-am parcurs o singură dată la coborâre, cu vreo doi ani în urmă şi nu mi-a plăcut. Era asezonat cu mult prea mult bolovăniş şi pământ instabil. Am ales, aşadar, Hornul Pământos (Hornul Mare dela Scară), pentru a profita din plin de „binefacerile” unei coborâri pe Vâlcelul Poieniţei. Din Poiana Coştilei şi până la maşină doar ploaia a completat amintirea unei ture de neuitat.

Toate cele bune, prieteni!

Reclame
Categorii: 3 - Coștila | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.