Jurnal de Gerar 2013 – Seaca Clăii – Comorile Clăii

Vineri, 04ianuarie2013

Primele zile din al  treisprezecelea an al celui de-al treilea mileniu gregorian m-au dus cu gândul la o drumeție în Munții Parâng, dar, în cele din urmă, tot Bucegiul a fost cel care mi-a adăpostit sufletul încărunțit. Reazemul singurătății mele, Bucegiul, mă primește de fiecare dată cu porțile împărăției neferecate. Cheia cetății atârnă de cuiul ospitalității, iar eu, ca de fiecare dată, mă grăbesc să o apuc. O răsucesc cu încredere în broască, împingând cu umărul stâng în ornamentele din fier forjat, și cu nerăbdare îmi îmbrățișez prietenul de-o viață.

Seaca Clăii îmi citește în tălpi toate patimile. Este firesc, doar ne cunoaștem de ceva ani. Hmm, să tot fie șaptesprezece sau poate chiar optsprezece ani. Ne-am dat întâlnire de cel puțin zece ori până acum și îmi place să cred că bucuria a fost, de fiecare dată,  comună. Ne-am împărtășit gândurile sub soarele dogoritor, pe zăpadă, pe ploaie, prin ceață și prin vânt. În toate aceste clipe, plictisul nu ne-a însoțit nici măcar un pas, nu ne-a tulburat nici măcar o secundă. I-am suportat cu stoicism toate capriciile, mi-a privit cu îngăduință toate metehnele. Toate săritorile mă salutau de bun venit, zâmbindu-mi pe fereastra prin care mă strecuram cu zâmbet de copil sau peste care pășeam în tăcere prin zăpadă. Uneori, câte o capră neagră ne cerceta curioasă. Pesemne, arareori avea parte de o asemenea priveliște. Omul și muntele deveniți un întreg. Mi-aduc aminte cum se strecura printre zade, pășind cu grijă, urmărindu-mi fiecare mișcare. Ochii aceia timizi, lucind în penumbră, mi-au resuscitat inima rătăcită-n urbea împietrită.

Drumul Urlătorilor m-a servit cu gheață. Până „La Grătar” , brr, am mers ca un pinguin. Însă, când am ajuns în talvegul văii, ehei, zăpada a devenit mai înțelegătoare. Aici mi-am pus parazăpezile și colțarii. Nu mi-am propus să-mi deranjez pioleții fără motiv, așa că, în primul segment al văii, am continuat să vântur zăpada tot cu bețele de trekking. Până și prima săritoare, rămasă în parte descoperită, am urcat-o cu bețele atârnate de degetul mare al mâinii stângi. Cred, totuși,  că două treimi din vale nu m-am desprins de ele. Îmi era mai comod așa, în patru picioare.

Odată trecută prima săritoare a văii, talvegul nu s-a mai arătat decât sub forma unei fâșii continue de zăpadă.  Înaintam fără grabă, de parcă timpul asculta numai de mine, cu Muchia Clăii Mari sprijinită pe umărul stâng și Muchia Clăiței pe cel drept. M-am mulțimit doar cu aceste două clăi. În definitiv, sunt totuși om, nu titan. Deși, hmm, ca să fiu sincer, doar din bun simț nu l-am ușurat pe Atlas de bolta cerească. Pe mine, unul, nu m-a lăsat sufletul să-i știrbesc notorietatea. Probabil că asta este singura bucurie care i-a mai rămas.

În ultima treime, oho, vântul a ținut să mă însoțească până în Șaua Clăii Mari. Ei, ești binevenit, năzdrăvane! Poartă-mă-n șfichiuri, nu mă slăbi! Ajută, frate, bujorilor mei, să-nflorească printre riduri, precum smirdarul în prag de cireșar, ca să alunge de pe chipul meu paloarea călătorului solitar. Izbește-mi fruntea cu ace de brad, ca să nu mai cunoască încrâncenarea. Umerii, ah, umerii ăștia, încovoiați de povara nopților cu lună plină, scutură-i  peste munte, ca să nu-i mai atingă resemnarea. Ilic din steluțe de nea, împodobit cu găitane din mugur de brad, să-mi acopere pieptul înghimpat de ciulinii deznădejdii, să-mi dai, prietene drag. Săgeți de gheață, din lacrimile Urlătoarei, să-mi străpungă inima asta ticăloasă, trimite-mi degrabă. Saltă-mă-n șa, în Șaua Clăii Mari, să-mi cuprind șalele cu Brâul lui Răducu și să-mi odihnesc oasele îmbătrânite înainte de vreme pe greabănul Peretelui cu Flori(le). Șuieră-mi pe la ureche cântece din cele vremi, să-mi stingă dorul de ducă ce-mi apasă sufletul amorțit în trup. Ah, Doamne, Dumnezeul meu, îți mulțumesc pentru că mi-ai scos în cale acest prieten!

Am încălecat pe „șa” preț de un ceai. Timp de zece minute Jepii Mici și-au schimbat înfățișarea, oferindu-mi clipele la care râvnește orice spectator al naturii. Ceața a fost prima care și-a făcut debutul pe scenă, fiind, de altfel, prezentă încă de la începutul zilei, dar s-a mulțumit cu o ținută oarecum străvezie, lăsându-mi mușchiul cardiac mai mult timp expus stimulilor cu încărcături feerice. Ninsoarea a încercat s-o mai potolească puțin, însă, brr, nepriceputa, cu drăgălășenia fulgilor ei mătăsoși, a presărat și mai multă candoare peste vaporoasa ei voluptate. Până la urmă, tot vântul a fost cel care mi-a sărit în ajutor. Le-a suflat dintr-un singur bojoc, făcându-mă să mă țin mai tare în scări,  și, pentru o vreme, am crezut că inima îmi este pusă la adăpost. M-am înșelat. Din prea mult zel, vântul a vrăfuit și norii, nu numai ceața și ninsoarea, sfredelindu-i chiar deasupra capului meu, lăsând cerul să-mi zâmbească albastru. Soarele, orgolios din fire, nu s-a lăsat nici el mai prejos. S-a ițit prin spărtură de parcă își aștepta rândul la aplauze, întinzându-și razele aurii spre mângâierea Peretelui cu Flori(le), care scânteia cu subînțeles.  Măi, să fie! De bună seamă, ăștia și-au pus în gând să-mi prindă inima în plasa delirului. Ei bine, nu le-am făcut pe plac. Prea multă splendoare poate fi riscant de copleșitoare pentru mine.

Da, am descălecat în grabă din șaua vrăjită și am urmat Brâul lui Răducu spre miazăzi. Urmele de pe Seaca Clăii, pe care am uitat să le amintesc la începutul jurnalului, continuau pe aici. Își trăiau ultimele semne de viață. Le-am lăsat în grija pașilor mei pentru a nu se pierde singure în zăpada care, prin aceste locuri, nu mai părea la fel de curată ca pe vale. În treacăt fie spus, vântul își schimbase, pentru moment, traseul. Bănuiesc că doinea prin Hornul cu Flori(le) legenda fraților Jepi și a păstoriței Orlanda.

Doar cu o singură parcurgere, făcută cu mai bine de patru ani în urmă, Comorile Clăii nu s-a mulțumit să-mi accepte prietenia. Era invidioasă pe ruda ei dela miazănoapte și, pe bună dreptate, s-a ținut la distanță, punându-mi încă o dată la încercare bunele intenții. La urma urmei, încrederea nu se câștigă după primul salut. Cum a simțit atingerea fermă a colțarilor mei, a și trimis un emisar să-mi citească gândurile. O capră neagră a traversat valea pe malul stâng și a dispărut printre pâlcurirle de conifere,  îndreptându-se spre Brâul de Sus. Ce i-o fi spus, nu știu. Cert este că, nu după multă vreme,  valea și-a pus o parte din comori la adăpostul ceții, lăsându-mi nealterată doar amintirea primei ascensiuni când, într-o frumoasă zi de gustar,  mi s-a oferit privirii fără reținere. Hmm, probabil a făcut-o mai mult pentru camarazii de tură și mai puțin pentru mine.

Căldura din ultimile zile  și o avalanșă mai veche au transformat talvegul Comorilor Clăii într-un jgheab înghețat care m-a obligat la o coborâre cu spatele. Prima săritoare, pentru mai multă siguranță, ar fi necesitat un rapel, însă am preferat să o descațăr. Pasul greu l-am trecut cu atenție sporită, mai ales că un bolovan mare, înțepenit în horn, îmi bloca privirea și mă scotea ceva mai mult în exterior. M-am lăsat în pioleți peste bolovan cu picioarele în „formație” de șpraiț și, întins la maxim, am reușit să depășesc obstacolul. Bineînțeles, asta și datorită celor 191 de cm ai mei (măsurați fără cască, bocanci și colțari:)). Partea finală a săritorii nu ar mai fi trebuit să-mi pună probleme. Cu toate astea, ultimul pas m-a surprins cu atenția în bozii și mi-a îmbogățit colecția de căderi cu una, culmea, ușoară și plăcută, desprinsă parcă din tehnicile de arte marțiale. Brațul stâng, umărul stâng și șoldul drept, într-o înlănțuire echilibrată, au preluat șocul fără durere. În maxim trei metri m-am oprit în pioletul dela mâna dreaptă. Panta, în aval de săritoare, nu era foarte înclinată, iar zăpada devenise mai grunjoasă. Îmi aduc aminte că, la prima parcurgere a văii, am lăsat două pitoane în peretele din dreapta talvegului (latura stângă, în sensul urcării), imediat deasupra hornului, cu gândul de a reveni cât mai repede în zonă și a le reamplasa într-o poziție mai fericită. Ei, din păcate, această dorință nu s-a mai întrupat și pitoanele, ori au rămas la locul lor, ascunse prin zăpadă, ori au fost culese de alții cu viziuni diferite. Acum, la ora la care scriu aceste rânduri, realizez de ce Comorile Clăii m-au primit, într-o oarecare măsură, cu răceală și reținere. I-am promis că-i fac o vizită în cel mai scurt timp și nu m-am ținut de cuvânt. Of, și doar am spus că am o inimă ticăloasă!

O perdea de gheață, țesută neglijent în falduri haotice de țurțuri, atârna de peretele stâng al văii. Ruptă în fâșii și cu franjurii smulși, perdeaua își mărturisea suferința în bolovanii mari de gheață care se îngrămădeau pe câțiva zeci de metri în talvegul ce fusese martor al agresiunii săvârșite fără milă de căldura excesivă în miez de iarnă. Țesătoarele Comorilor începuseră deja s-o cârpească când am trecut eu prin dreptul ei, dar munca necesita timp și migală pentru a o readuce la grația de odinioară. Prin aceste locuri, comorile nu se ascund după perdele de gheață sau ceață, ci în noi înșine. Eliberat de mine, am continuat coborârea cu pas și mai domol până am ajuns deasupra săritorii în trepte ce străjuie intrarea în Comorile Clăii. Armurierii Jepilor Mici au înzestrat săritoarea cu platoșe de gheață care m-au constrâns să-i dau ocol prin dreapta, pe fețele înclinate de iarbă ale Coamei dintre Comori. Odată depășit și acest obstacol, valea ajunge la confluența unei îndoieli…

…prin urmare, în prima ediție a ghidului „Bucegii, turism-alpinism”, autori Emilian Cristea și Nicolae Dimitriu, apărut în anul 1961, în schița dela pagina 178, ni se arată că aici ar fi confluența cu Valea Comorile de Mijloc și, ceva mai jos, s-ar găsi cea cu Valea Comorile Brânei. Confluența cu Valea Urlătoarea Mică ar fi în aval de traseul marcat. Însă, în a doua ediție, revăzută și adăugită, apărută în anul 1964, în schițele dela paginile 160, respectiv 170, dar și în descrierea căii de acces spre Peretele Sudic al Clăii Mari, prin Valea Comorilor, reperele sunt schimbate. Astfel, aici apare trecută confluența cu Valea Comorile Brânei, iar Valea Comorile de Mijloc se varsă în aceasta ceva mai sus (pe partea dreaptă, cum urcăm). Despre confluența din aval (amonte de traseul marcat) nu se mai amintește nimic. De asemenea, descrierea Văii Comorilor,  din călăuza „Drumuri spre culmi” de Walter Kargel, apărută în anul 1988, este superficială și îmi pare că aprobă varianta a doua din Cristea/Dimitriu. Pe de altă parte, din schița dela pagina 131, deduc că Valea Urlătoarea Mică este responsabilă pentru confluența din aval, cea aflată în apropierea traseului marcat. Pfii, carevasăzică, în prima confluență (în sensul coborârii) ar putea fi implicate ori Valea Comorile de Mijloc (varianta care-mi părea bună), ori Valea Comorile Brânei, iar pentru a doua confluență și-ar disputa întâietatea Valea Comorile Brânei (varianta pe care o credeam bună) și Valea Urlătoarea Mică (deși eu cred ca ea se află în aval de traseul marcat). Uneori trăiesc cu impresia că autorii ghidurilor nu au parcurs în persoană toate traseele descrise, ci s-au mai inspirat din scrierile altor înaintași sau au apelat la relatările unor colegi de generație.  În fine, sper să fiu sănătos să pot verifica toate aceste variante cu propriile ghete.

În sfârșit, iată-l! Donjonul Clăii Mari mă salută printre crenelurile brumării de rășinoase conturate pe crugul cerului. Ehei, să-mi trăiesti, țiclău bătrân! Credeam că n-o să te mai arăți, preamărite, nevrednicei mele fețe, dar te-ai milostivit totuși de solitara mea arătare și ai binecuvântat-o cu augusta ta priveliște. De acum, ziua mi-e ‘mplinită. Pot răzbate spre casă cu sufletul încărcat de bucurie. Îmi pot chiui fericirea în tălpi până or crăpa în bocanci. Bătrâne, îți mulțumesc pentru aceste clipe minunate și, cu entuziasmul  pe tâmple, te las cu bine!

Până în drumul marcat nu am mai avut niciun obstacol notabil de trecut. Dela prima bifurcație, alte urme se răzlețeau prin zăpadă. Posibil să fi fost aceleași cu cele de pe Seaca Clăii și Brâna lui Răducu. La a doua bifurcație am făcut un popas. Spune-mi, tăcută hădăucă, cine-mi ești tu? Comorile Brânei sau Urlătoarea Mică? Ajuns în Drumul Urlătorilor, am părăsit firul Văii Comorilor cu sentimentul de a reveni atunci când zăpada îl va elibera din strânsoare. Sper să nu treacă alți patru ani, că altfel, hmm, nici cascada Urlătoarei nu mai îmi spală obrazul de rușine!

Mă apropii de vechea stație de funicular „La Vinclu” a fostei fabrici de hârtie a fraților Carl și Samuel Schiel. Se aud zgomote puternice. Poc, poc, poc…Mă opresc pentru moment în drum. Ezit. Îmi iau inima în dinți și continui cu pioleții în poziție de apărare. Poc, poc, poc… Aud voci. Măi, să fie! Un glas viguros, hotărât și gutural impune respect.  Un schimb de cuvinte deșucheat, cu accent straniu, mă face curios. Îmi pare că vorbesc într-o română provincială, învechită. Poc, poc, poc… Mă fac văzut. Ei, muncitori! Ce, pălăria mea, fac ăștia aici? Un pilon metalic se ridică în mijlocul luminișului. Patru muncitori în salopetă de postav murdară de ulei verifică șuruburile și gresează cablurile. Doi în prima treime și doi în vârful pilonului. Alți doi muncitori își fac de lucru jos, sub privirea nemulțumită a celui care pare a fi șeful echipei. Aspir cu putere aerul în piept și aproape că urlu. Bună ziua!…Niciun răspuns! Oamenii își văd mai departe de treabă fără să-mi dea atenție, ca și cum nu aș exista. Nu insist. Pe o buturugă putredă, un ziar pătat de grăsime, pe care se mai văd resturile de mâncare dela masa de prânz, îmi atrage atenția. Mă aplec, apuc ziarul cu două degete de marginea care-mi pare mai curată și citesc: „Bucegii din Bușteni”, marți, 1 ianuarie 1913!!! WTF!!! Rămân trăznit! Unul din pioleți îmi scapă din mână. Cu celălalt piolet mă lovesc nervos în gamba stângă. O dată, încă o dată și încă o dată. Aproape că nu-mi mai simt piciorul de durere. Nu, nu visez. Totul este cât se poate de real. Sunt speriat. O iau la fugă spre Bușteni, împiedicându-mă-n colțari. Obosesc repede și încetinesc ritmul. Mă gândesc la pioletul abandonat în zăpadă lângă ziarul lui Vasile Teodorescu. Ce, pușca mă-sii, se-ntâmplă cu mine?! Mă opresc și bufnesc în râs. Mă întorc și, cu pas hotărât, mă îndrept spre stația de funicular „La Vinclu” cu gândul să fac o fotografie și mai puțin să-mi recuperez pioletul. Gâfâi. Dacă nu observam pioletul înfipt cu lopățica-n zăpadă,  aproape că era să depășesc locul acestei porți dimensionale. Stupoare! Nu am reușit decât să fiu și mai uluit. Stâlpul, muncitorii și ziarul dispăruseră. Doar pioletul se afla la locul lui, martor al unei întâmplări de necrezut. Ce glumă a destinului mai este și asta? Ce putere supranaturală își râde de mine? M-am uitat cu neîncredere la urmele fundației pilonului. Zăpada le acoperise. Am ridicat pioletul și am plecat tulburat spre Bușteni. Nu aș fi vrut să fac cunoscută această întâmplare pentru a nu fi luat drept nebun, dar mă mulțumesc să o priviți ca pe o glumă. Adevărul vibrează doar prin lama pioletului meu.

Cu o lungime de 17 km (după unele surse de 16km), funicularul fabricii de hârtie C & S Schiel a necesitat un capital de un milion și jumătate de lei. Lucrările au început în luna aprilie 1908 și au durat, pentru sectorul Bușteni-Bolboci, până la 10 august 1909, iar pentru segmentul Bolboci-Brătei, până în luna octombrie a aceluiași an. „Calea ferată aeriană” a fost executată de firma germană I. Pohlig din Kőln, care a trimis, odată cu materialele gata executate, și un inginer șef cu mai mulți montori. Funicularul era compus din 207 stâlpi (94 erau din lemn rotund de brad și 113 din fier), fixați cu șuruburi de fundații din beton. Fundațiile pilonilor au fost făcute de fabrica d-lui Pietro Dreossi. Înălțimea stâlpilor varia între 3 și 26m, iar distanța dintre ei între 30 și 675m. Stația funicularului dela Bolboci, situată pe malul drept al Ialomiței, la o distanță de 12 km față de Bușteni, dispunea de o mașină cu abur (semistabilă Ventil Steuerung) sistem Lenz Germania, ce punea în mișcare toată linia cu o putere de 150 cai. Cantitatea medie de bușteni ce se transporta zilnic era de 400 m.c. (cu o viteză de aproximativ 12km/h/încărcătură). Funicularul funcționa șapte luni pe an. ( Informații luate din articolul semnat I. Vasiloiu, publicat in ziarul „Bucegii din Busteni”, no. 5 si 6, anul I, Vineri 15 iulie 1911 si Luni 1 August 1911)

Rar mi-a fost dat să văd atât de multă gheață pe Drumul Urlătorilor. Am tinut colțarii în picioare până aproape de telecabină pentru a nu risca o alunecare care mi-ar fi putut provoca o durere prea mare în mijloc. Turiștii obișnuiți, care se îndreptau spre Cascada Urlătoarea, erau vizibil chinuiți de traseu și încercau să mai salveze situația printr-o glumă. Ajuns în Bușteni, am trecut pe lângă umbra fostului Hotel Caraiman (devenit spital), demolat în 2011. O clădire simbol, veche de peste o sută de ani, a fost pusă la pământ pentru că autoritățile locale au considerat că nu merită să investească într-un reper istoric. O ultimă privire spre Claia Mare, Hornul cu Flori și Creasta cu Zâmbri mă ajută să-mi revin, cât de cât, din durerea pricinuită de superficialitatea semenilor. Pe peronul gării Bușteni, privesc la locomotiva electrică a fabricii de hârtie și mă gândesc la sufletele celor care au fost legate, într-o oarecare măsură, de ea. Mă gândesc la familiile lor, la pasiunile lor, la viciile lor… la naiba, nici măcar eu nu voi trăi veșnic… Probabil!

Reclame
Categorii: 1 - Jepii Mici | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.