Denia Muntelui 2012 – Valea Seacă a Caraimanului – Vâlcelul Mortului – Valea Albă

Miercuri, 11 prier 2012.

De Săptămâna Mare mă leagă gândul Crucii. Vremea rea se dă în lături pentru o zi şi clopotarul Bucegilor mă cheamă la denie. Rugăciunea inimii bate-n toaca cerului pe muntele Caraiman şi aleg s-o urmez pe unul din minunatele drumuri ale Crucii: Valea Seacă, Vâlcelul Mortului, cu plecăciuni pe Valea Albă. Nu vreau să mă canonesc de unul singur şi poftesc la mătănii pe alţi trei îndrăgiţi pelerini, Andrei, Laurenţiu şi Tudor.

Ajungem în Buşteni, pe strada Fântânii, la ora şapte şi jumătate; ne sunt suficiente cincisprezece minute pentru a pune ordine în lucruri. Tudor, cu două bucăţi de semicoardă in mână, întreabă „Cine se oferă?”. Nu ştiu de ce, dar l-am luat pe acel „cine” mult prea personal şi i-am spus, „Ha, nu te uita la mine, sunt prea păcătos!”. Laurenţiu, mai înţelegător, se oferă să-şi îndese în rucsac metanierul. Eu apuc cele trei cuie de care ne vom răstigni cioarecii în cazul în care somnul ne va ispiti în biserică. De acum, la drum!

Încă dela început este cazul să recunosc că cei mai râvnitori în a bate mătănii s-au arătat Tudor şi Andrei. Ăştia parcă l-au avut pe însuşi preaîntunecimea sa scaraoţchi în ei şi se grăbeau să-l dea cât mai repede afară, izbindu-l de toate stâncăriile. Au luat-o la goană de parcă călcaseră în jărăgaiul iadului şi doar zăpada sfinţită  a Caraimanului le mai putea vindeca arsurile!  În schimb, noi, subsemnatul şi Laurenţiu, pentru a preîntâmpina o eventuală întâlnire cu ursu’, dimineaţa ne-am format un obicei din a ne deşerta covata de maţe la adăpostul pădurii. În acest fel, suntem siguri că moş Martin ne va găsi cu budigăii curaţi! Asta dacă nu ne surprinde asupra faptului!

Aşadar, până să ajungem noi în talvegul Văii Seci, Tudor şi Andrei erau deja potcoviţi cu cele 99 de ocale de fier şi se pregăteau să-şi ia zborul spre tăriile cerului. Ne punem şi noi colţarii şi le călcăm pe urme, scrijelind cu vârfurile beţelor telescopice zăpada aproape pământie din avalul văii. Hmm, diavolul trândăviei se cuibărise-n ciubotele noastre  şi urcam panta nu prea înclinată a văii cu porniri boeme, de parcă ne aflam la promenadă pe faleza mării, privind la talazurile ce se izbesc de ţarm în mugete ameninţătoare. Cu toate astea, am ajuns la confluenţa cu Valea lui Zangur în două ceasuri, socotite dela locul în care am priponit caii. Până aici, toate săritorile s-au pus la adăpostul zăpezii, lasându-l pe Laurenţiu cu gura pâlnie de muşte, cu deosebire în dreptul Săritorii lui Zangur care hiberna la picioarele lui în aşteptarea verii.

În dreptul Văii lui Zangur am rămas singur. Cum beţele nu mă mai ajutau aşa cum aş fi vrut, le-am dat la schimb pe pioleţi. Am molfăit două, trei curmale şi, înainte de-a o lua din loc, am tras câteva guri de apă în gâlgâituri lacome, păstrând ceaiul pentru partea cea mai obositoare a slujbei. Nu după multă vreme, bucuria sufletului călător, Ţancul Uriaşului, cu potcapul încolăcit de razele soarelui, s-a iţit privirii mele. Ceva mai sus, Tudor, deasupra unei săritori de vreo trei sau patru metri înălţime, ne aştepta cu o semicoardă gata fixată. Primul a trecut Andrei. Nu era cine ştie ce, dar am impresia că pe Laurenţiu l-a ajutat sfoara. Eu, cu doi pioleţi, am trecut fără emoţii. De altfel, asta a fost singura săritoare  de pe vale care nu era în întregime acoperită de zăpadă.

Am mers împreună vreme cât să-ţi sufli-n sân şi să-ţi faci o cruce, după care, Tudor şi Andrei au început să izbească iar iconostasul cu fruntea. S-au înghesuit în strană şi până la bifurcaţia Hornurilor Văii Seci cu Vâlcelul Mortului nu i-am mai văzut. Spre disperarea lui Laurenţiu care, însetat şi flămând,  încerca să se ţină aproape de ei, sperând la o cuminecătură sau, cel puţin,  la o anafură.  Eu, brr, ceva mai sus de Săritoarea Prelucie, în ticăloşia mea, nu am mai rezistat şi am fluierat în biserică! Am păcătuit cu un pachet de biscuiţi, un pumn de curmale şi două căni cu ceai fierbinte.

În Poiana Mare, zăpada proaspătă, ninsă cu o zi sau maxim două în urmă,  se depusese într-un strat de 10-20 cm, iar în unele locuri, se adunase într-un strat chiar mai gros. Pe Hornurile Văii Seci zăpada curgea din când în când  în cascade lăptoase şi, în timp ce ne aflam la confluenţa cu Vâlcelul Uriaşuşului, o avalanşă de mici dimensiuni, iscată undeva pe feţele dintre Spălătura Văii Seci şi Hornurile Văii Seci, a tulburat pentru moment litania zilei.

La intrarea în Vâlcelul Mortului, Tudor, meşterind la colţarii ce nu se lăsau îmblânziţi cu una, cu două şi Andrei, cu mâinile vârâte-ntre picioare de frig, ne aşteptau, bineînţeles, cu gând de ducă. Hmm, şi până în Muchia Mare a Portiţei, în dreptul Pintenului Văii Seci, duşi au fost! Primul pas în Vâlcelul Mortului m-a întins puţin – zăpada s-a rupt sub povara celor doi preazeloşi şi arareori însoţitori ai noştri – încât m-am văzut nevoit să-l aştept şi pe Laurenţiu, rămas să-şi rezolve problemele cu tranzitul intestinal, pentru a mă asigura de prezenţa lui pe parcursul întregii procesiuni.

Abruptul estic al Caraimanului are un şarm aparte! Încă dela poalele muntelui te învăluie pe nesimţite într-o aură îndumnezeită ce-ţi ţine mintea ferecată de cele mai apăsătoare gânduri, cădelniţându-ţi sufletul cu tămâia cea mai înmiresmată pe care ţi-o poţi imagina, descătuşându-l de toate relele pământului. Aici, sihaştrii împietriţi în rugăciune binecuvântează călătorul cu priveliştea preacucernică a naturii, înălţându-l în duh. Inima este trecută prin ciurul isihiei şi nimic nu o mai poate tulbura. Caraimanul este darul lui Dumnezeu pentru sufletele hoinare!

Cele cinci ore şi jumătate de “rucodelie”până în Muchia Mare a Portiţei nu l-au mulţumit pe Andrei care, cuprins de patima mândriei, ne-a şi luat în tărbacă, „Ei, pentru fraţiile voastre, cântăm prohodu’ de-un ceas!”. Tudor, hmm, ne propune să coborâm direct în Brâna Portiţei, pe un vâlcel aflat la picioarele noastre, pe faţa sudică, omolog Vâlcelului Mortului, lipsit de zăpadă, ceva mai înclinat, dar fără dificultăţi tehnice deosebite. Ideea nu m-a încântat, sciatica mă-mpungea să nu, gândul la Crucea Caraimanului şi platoul Bucegilor, aşijderea. Le-am sugerat să meargă ei spre Brâna Portiţei, iar noi să urmăm ceaslovul după tipic. Ştiţi, cel cu Valea Albă. Unde mai pui că nu se cade să pleci în timpul slujbei! Bineînţeles, nu s-au lepădat de noi şi au continuat să ne cinstească cu prezenţa lor meteorică, fugind spre Cruce. După o mică gustare, ne-am urnit şi noi, mai întâi spre locul de obârşie al Hornurilor Văii Seci, traversând feţele înierbate de pe latura sudică a Muchiei Mari, după care am continuat direct pe culme, până la Cruce.

Am depus rugăciunea inimii pe altarul Caraimanului, bucuros că pot umbla pe umerii lui, că mă pot adăposti sub cerul liber de prigoana urbei prăfuite, acest balaur cu mii, zeci de mii, sute de mii de capete crispate. De amvonul Coştilei atârnau cornişele precum candelele de catapeteasmă în dreptul icoanelor împărăteşti. Pe Tudor nu-l încântă priveliştea şi ne sugerează să mai scurtăm din slujbă, fie pe Brâna Văii Albe, fie pe Brâna Mare a Caraimanului cu plecăciuni pe valea omonimă, cunoscută îndeobşte sub denumirea de Jepii Mici. Nu agreez nicio variantă. Genul acesta de traversări pe pante înierbate, şerpuind peste hăuri, cu zăpada proaspăt căzută îmi creează un disconfort greu de reprodus în sudălmi. Pe deasupra, şalele mele sunt solicitate la maxim în astfel de momente şi teama de recidivă a durerii este din ce în ce mai prezentă. Prin urmare, prefer să nu risc şi îi rog pe cei trei enoriaşi să afle programul telecabinei. Tudor, cred, pune mâna pe telefon şi mă anunţă că ultima cursă este la ora patru fără un sfert. Brr, carevasăzică, doar cincizeci de minute! Ei, mai bine lasă!

Ne îndreptăm spre Brâna Mare a Caraimanului, ne punem iar colţarii şi pentru o vreme înaintăm relativ bine. La mine, stresul se află-n limite tolerabile, la Laurenţiu, hmm, după expresia feţei, bănuiesc că se află la limită, cât îi priveşte pe Tudor şi Andrei, da, sunt prea departe de mine pentru a-i citi. Ehei, iaca na, s-a vărsat untdelemnul! Ne aflăm în cea mai expusă zonă a brânei şi vajnicii noştri pelegrini înaintează greu. Zăpada proaspătă îi obligă la cazne mult prea mari şi, din punctul meu de vedere, mult prea periculoase. Strig a renunţare! Andrei, canonul ăsta nu-l pot duce, păcatul să fie al meu! Noi ne întoarcem şi la fel vă recomand şi vouă!  Hai să lăsăm partea asta a ritualului pentru egumenii cei mai învăţaţi! Tudor şi-ar dori să postească mai departe, dar nu are ce face, revine în strană. Propun s-o luăm spre platou şi să încercăm retragerea pe Valea Albă şi dacă nici această variantă nu va reuşi, atunci să ne îndreptăm spre Babele, şi, de aici să mergem spre Cabana Caraiman pentru a coborî pe Valea Caraimanului (Jepii Mici). Pe de altă parte, în cea mai nefericită situaţie, aş fi înnoptat la Cabana Babele, iar a doua zi, la prima oră, aş fi luat telecabina (variantă exclusă de Andrei şi Tudor). E de preferat să pierzi o zi din viaţă – deşi orice zi în plus pe munte este un câştig – decât să rişti o viaţă pentru o zi!

În timp ce eu şi Laurenţiu ne îngăduim un mic popas, Tudor şi Andrei o iau din loc spre platou pentru a coborî pe Valea Albă. În maxim zece minute ne urnim şi noi. Ajung înaintea lui Laurenţiu la intrarea în vale şi, ehei, bucurie, dracu’ nu era atât de negru pe cât se arătase dinspre Cruce! Băieţii erau gata echipaţi de coborâre. Repede, mă potcovesc şi eu, nerăbdător să mă văd cât mai repede în firul văii. Coborâm pe feţele înierbate din stânga firului şi, înainte de a face dreapta în talveg, eu îl aştept pe Laurenţiu pentru a se orienta fără griji, în vreme ce Andrei şi Tudor încep coborârea pe zăpadă. Odată ce Laurenţiu îşi face apariţia deasupra mea, mă scobor şi eu în talvegul marcat cu urmele lăsate de nişte schiori şi, fără să-l mai aştept, continui spre Poiana „La verdeaţă”. În timp ce cobor, zăresc un animal ce tocmai traversa valea în apropierea poienii. Au, sper că nu vom sta la sfat cu urşii! Îl ajung din urmă pe Tudor care, din cauza colţarilor, mergea încet şi nefiresc de înclinat. Andrei, brr, fugea ca dracu’ de tămâie! A ajuns în poiană unde a stat o vreme, dupa care a plecat de unul singur spre Buşteni.

Fără niciun fel de griji, am ajuns în Poiana „La verdeaţă” într-o oră. Aici, împreună cu Tudor, l-am aşteptat pe Laurenţiu. După ce a ajuns lângă noi, nu am mai stat mult şi ne-am pornit şi noi spre Buşteni unde l-am găsit pe Andrei sprijinind Caminul Alpin. Deschid o paranteză şi completez, în urma noastră, pe Valea Albă, au mai coborât doi mireni care ne-au depăşit în pădure, în apropierea troiţei de lemn.

Acest pelerinaj făcut pe muntele trezviei în Miercurea Mare a fost, pentru mine,  ruga înălţată la ceruri pentru sănătatea tuturor drumeţilor şi pentru mântuirea celor care, mai înaintea noastră, au tresărit pe cărările muntelui. Va doresc, prieteni, toate cele bune şi ture cât mai frumoase alături de toţi cei care vă inseninează viaţa!

Reclame
Categorii: 2 - Caraiman | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.