Jurnal de Prier 2012 – Valea Gălbinele – Valea Colților

Joi, 5 prier 2012

5martie 2011 – 5aprilie2012. Brr, treisprezece! Da, treisprezece luni au trecut dela ultima mea tură prin abruptul Bucegilor. Treisprezece luni cu sufletul încătuşat de pragul nemilos al ursitei! Cenuşa clipelor mele de tresărire lăuntrică a fost adunată de vreme în urna unui nou început şi, trezit la viaţă, îmi ridic sufletul la munte hăulind în căutarea bucuriei pierdute. Convalescenţa îndelungată mă sileşte la cumpătare, astfel că nu mă reped cu lăcomie în această ambrozie alpestră şi mă mulţumesc cu un fel mai uşor de digerat: Valea Gălbinele – Valea Colţilor. Deşi sunt tentat să prăznuiesc de unul singur, clopoţesc în cele din urmă şi pentru trei sau patru companioni. Nehotărât la început, Laurenţiu Pavel se decide în cele din urmă să rişte o trântă cu ploaia, răspunzând chemării mele mai mult sub impulsul ideii de-a nu regreta mai târziu lipsa de însufleţire. „Fortes fortuna adjuvant!”

Uvertura rămâne neschimbată, ea este cunoscută de majoritatea frăţiilor voastre şi, mai înainte de noi, a fost fredonată de atâţia înaintemergători: Urbea lui Bucur – Drumul Prahovei – Buşteni – Căminul Alpin – Plaiul Munticelului.  Desigur, cu anii, tonalitatea se poate schimba, bătăile inimii nu-şi mai păstrează cadenţa dela începuturi şi sufletele noastre încărunţite pot fremăta în chip diferit. Însă, la sfârsit, în staţia terminus a călătoriei, când pioleţii ruginiţi şi tociţi de vreme se vor desprinde de braţele noastre într-o octavă perfectă, simfonia naturii va cuprinde şi aria râsetelor noastre de oameni ai muntelui.

Părăsim traseul marcat cu triunghi roşu şi ne îndreptăm spre Refugiul Coştila. Primele pâlcuri de ghiocei îmi zâmbesc printre frunzele ruginii şi rămurelele uscate căzute pe pământul reavăn de zăpada ninsă în a doua jumătate a iernii şi care, încet-încet, ne părăseşte pentru a reveni, an de an, la fel de pură şi neîntinată precum amintirea atâtor iubitori ai muntelui selectaţi de timpuriu în tabăra veşniciei. Vă salut, serafice suflete!

Ne-am oprit la izvor pentru un ceai cald şi o gustare binevenită. Izvorul era îngheţat, iar banca, doar o grămadă de lemne  deteriorate. După aproape trei ore am ajuns la Refugiul Coştila unde am consumat trei sferturi de oră din zi admirând un fluturaş de stâncă (Tichodroma Muraria; cred că erau totuşi doi), câteva exemplare minunate de crucea voinicului (Hepatica Transsilvanica), solitudinea pereţilor Coştilei şi Vulturilor (Policandrului), iar de pe mica platformă dela  baza estică a Ţancului Ascuţit, denumită „Belvedere”, m-am răsfaţat cu priveliştea fără seamăn a Vârfului Picătura şi a crestei omonime.

Sincer, aş fi trândăvit toată ziua, dar cele treisprezece luni de post alpin m-au urnit totuşi  din starea de lene şi am apucat-o spre Şaua Coama cu Jnepeni în jurul orelor douasprezece şi jumătate, aruncând, din când in când,  câte o ocheadă Văii Coştilei. Cu puţin timp înainte de a intra în Valea Gălbinele, ne-am pus colţarii. Spre Firul Secundar al Gălbinelelor câteva urme ieşeau în evidenţă pe zăpada murdară.

Cu Peretele Gălbinelelor pe un umăr şi cu Coama dintre Văi pe celălalt umăr, sprijinit în Pintenul Gălbinelelor, Laurenţiu, meditând la o bere rece,  a luat-o înainte spre Hotel Gălbinele, în vreme ce eu, cu privirea strungă, ţineam aproape pioletul, călărindu-l la pas.  Pâna una, alta, nu berea avea să-l răcorească pe Laurenţiu, ci o ploaie maruntă care, de altfel, nu a durat decât un pătrar de ceas. Spre bucuria noastră, mercurul se oprise în termometre la gradaţia  „numa’ bine” de urcat. Nu ne-a pişcat frigul şi nici de căldură nu am suferit.

Am tras la Hotel Gălbinele unde, din câteva îmbucături de merinde, am revenit în trup, după care, cu tâmplele aninate de Hornul Coamei, am săltat către Strunga Hornului, nu înainte de a ne lăsa rucsacurile pe o brână ce pică într-o diagonală blândă din Strunga Colţilor. Ajunşi în Creasta Strungilor, am depus pe altarul bucuriei cel puţin un ceas din zi, împingându-ne pleoapele cât mai adânc în orbite pentru a face loc priveliştii de un necuprins farmec al Colţului Gălbinele, Colţului Strungii, Umărului Gălbinele şi, mai departe, în direcţia Cabanei Omu, Crestei Mălinului şi Crestei Morarului.

În vreme ce companionul meu a ales să admire împrejurimile de pe coama pietroasă a Colţului Strungii, eu m-am scoborât în Strunga Gălbinele pentru a schimba perspectiva Văii Scoruşilor. Deasupra văii, în boruri largi, zăpada forma cornişe ce-ţi strecurau fiori reci pe şira spinării. În cele din urmă ne-am îndreptat spre Strunga Colţilor şi, de aici, am apucat brâneagul care scăpa spre locul în care ne-am lăsat rucsacurile pentru a le recupera, după care, am revenit în strungă.

Am mai parcurs Valea Colţilor de patru ori, însă, de fiecare dată,  numai în urcare. Prin urmare, prima cincime mi-am propus  s-o sărbătoresc printr-o coborâre. Atât iarna, cât şi vara, este o plăcere să comunici cu Valea Colţilor şi ori că te afli în urcare, ori că te afli în coborâre pe ea, inima  are să-ţi fie plină de munte. În funcţie de înclinaţia pantei, starea zăpezii, dar şi de experienţa acumulată în timp, am coborât când cu faţa, când cu spatele în direcţia de mers. Curios lucru, zăpada m-a ajutat să cobor cu faţa spre vale în porţiunile mai înclinate ale talvegului decât în cele oarecum mai domoale. Pe de altă parte, dacă există vreun centru energetic în Bucegi, păi, brr, eu nu pot intra în rezonanţă cu el decât aici, pe Valea Colţilor, mai precis, lângă Colţul Măgarului.  Ihaaa!

Două ore ne-au despărţit de Valea Mălinului şi încă alte trei sferturi de ceas de Poiana Coştilei. Urcarea prin Hornul Pământos şi coborârea pe Vâlcelul Poieniţei mi-au mai pus ceva plumbi în bocanci, dar fericirea imi şiroia pe frunte şi, în poiană, am găsit răgazul unui ultim dialog cu natura prin mijlocirea viorelelor (Scilla Bifolia), ghioceiolor (Galanthus Nivalis) şi brânduşelor de primăvară (Crocus Heuffelianus sau Crocus Vernus). Adept al stilului „festina lente”, am terminat traseul în douăsprezece ore şi jumătate, spre indignarea celor cu pasul „iote, mă, ce tare mi-s” şi spre invidia leneşilor în curs de afirmare. În faţa Căminului Alpin, câţiva colegi de club se aventuraseră la un grătar. Din nefericire, hmm, ploaia i-a făcut să renunţe la „traseu”!

Vă las, prieteni, să priviţi fotografiile şi vă salut de încheiere, cu speranţa ca am să mă revăd cu cât mai mulţi dintre voi pe cărările, văile şi crestele Bucegilor!

Reclame
Categorii: 3 - Coștila | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.