Jurnal de Prier 2013 – Albișoara Brânei – Valea Albă

Duminică, 14 aprilie 2013

Prima tură publică a anului pentru începătorii care-și doresc să pătrundă în lumea mirifică a abruptului prahovean   am parcurs-o alături de cel care în ultimii cinci ani a devenit camaradul meu de stâncă, Laurențiu Pavel, și de aspiranții  Cristina Tudor și Daniel Ionescu. Cristina a mai participat, în toamna trecută, la un traseu propus de mine în abruptul Coștilei (Valea Hornului – Brâna Mare a Coștilei – Valea Priponului) și apucasem să-mi fac o părere despre aptitudinile și experiența ei. Daniel Ionescu, a.k.a. baubau piază bună 13, a reprezentat noutatea care s-a dovedit a fi sarea și piperul excursiei. Acest mus al abruptului, limbut până-n ultima fibră, m-a convins să-mi revizuiesc lista de echipament minim obligatoriu pentru reușita unei ascensiuni de succes. Prin urmare, pe lângă bocanci, colțari, pioleți, ham, cască etc, am să trec,  ca accesoriu sui-generis, una bucată baubau13.

Înainte să descarc tura pe internet m-am consultat cu feciorii Buceagului în alegerea traseului ce urma să-l parcurg cu posibilii aspiranți. Caraimanul a fost cel care s-a oferit să-mi deschidă o fereastră spre cer, invitându-mă să descopăr aroma Albișoarei Brânei. Da, mi-am zis, n-ar fi rău ca această ieșire să fie pecetluită și cu o premieră personală. Așadar, am ales această albișoară pentru ca toată echipa să se bucure de primul contact cu ea. Nu am vrut să propun un traseu deja parcurs și cunoscut de mine din dorința de a împărtăși o senzație nouă. Aceea de a urca o vale în care curiozitatea să-i stârnească pe toți, în care întrebarea ”cum o fi?” să fie aninată pe buzele tuturora. Ei, bine, ceva informații aveam despre ea și știam că, din punct de vedere tehnic, albișoara nu avea să ne pună probleme, dar acel ”cum o fi”, mie, unuia, mi-a pus răbdarea și curiozitatea la încercare.

Ca de fiecare dată, Munticelul a fost aprodul care ne-a introdus în „Sala Albișoarelor”. Orice muzeograf cu ambiții mari și-ar dori să fie ghid în sala cu tavanul rupt din crugul cerului, unde Caraimanul a ales să atârne de cumpăna Picăturii capodoperele lui cele mai dragi. La vremea zăpezii, această expoziție cu caracter permanent atrage cei mai mulți vizitatori. Cunoscătorii, adică cei inițiați în arta peisajului de abrupt, nu solicită serviciile niciunui ghid. Ei sunt autodidacții care se lasă îndrumați de instinct, judecând operele doar din priviri, fără a se lăsa influențați de părerile mai mult sau mai puțin subiective ale vreunei călăuze. În schimb,  vizitatorii amatori de metode noi de încântare a sufletului acceptă, pentru o perioadă, ajutorul ghidului. Din nefericire pentru aceștia, călăuzele nu sunt întotdeauna disponibile și mai ales nu acceptă să-și ofere serviciile în mod gratuit. Eu sunt călăuza care pune pe răboj doar amintirea vizitatorilor care m-au însoțit de-a lungul timpului pe cărările muntelui. Răsplata mea este doar bucuria din ochii celui care, fie și numai pentru o zi, mi-a fost camarad de stâncă.

Muntele s-a arătat, încă dela început, binevoitor cu noi. Ne-a așternut covor de ghiocei și ne-a zâmbit prin trei brândușe. „La belvedere”, brr, am avut rara ocazie de a vedea în mediul natural „hârciogul cu marsupiu”. Cu soarele-n ochi, nu am reușit să văd în Cătălin decât o ființă mitică ce se apropia veselă de noi. Camera de fotografiat, de dimensiuni pantagruelice, sprijinită mai mult pe burtă, și ochelarii susținuți  de nasul sensibil la parascovenii, îi dădeau un aer hazliu. Pentru o clipă, am trăit cu strania senzație că am nimerit în lumea fantastică a lui Alice. Da, prietenul meu din cele vremi, părea că evadase din Țara Minunilor numai ca să-și râdă de mine. În urma lui, Ionela a reușit să-mi dea de înțeles că zănaticul din fața mea nu era arătarea pe care o bănuisem.  Păcat, îi stătea mai bine în blană de hârciog!

Când am ajuns noi în Poiana „La Verdeață”, primii vizitatori urcau deja pe Albișoara Crucii. Alți doi băieți ne-au depășit cu intenția de a urca pe Valea Albă. Cătălin, Ionela și cei doi companioni ai lor, Laura și Cristian, de asemenea, tot cu Valea Albă își propuseseră să se canonească. Am încercat să-i tentăm cu Albișoara Brânei, dar au rezistat ispitei și ne-am despărțit, urmărindu-ne o vreme, prin lentilele aparatelor de fotografiat. Ceva mai tărziu, când noi apucasem să urcăm aproximativ o treime din albișoară, am primit un telefon dela Mihail Cernat, care se afla în Poiana „La Verdeață” cu prietena lui, Andreea. Era nehotărât. Până la urmă, a parcurs traseul pe care l-am făcut cu Laurențiu în data de doi februarie, Albișoara Strungii – Albișoara Turnurilor. La sfârșitul zilei, după retragerea pe Valea Albă, aveam să ne întâlnim în locul de belvedere aflat pe muchia de unde începe coborârea spre izvorul înjghebat în Vâlcelul din Pădure.

Nu am să vă rețin atenția cu descrierea tehnică a Albișoarei Brânei pentru simplul motiv că nu am avut niciun pasaj greu de trecut. Zăpada umedă a conului de dejecție ne-a cam muncit un pic, însă, odată depășită această porțiune, mersul la colțari pe trena înghețată a talvegului a devenit o plăcere. Sub impulsul ideii de solidaritate și mărinimie , am renunțat la un  piolet în favoarea Cristinei pentru a nu se chinui cu unul singur. Vai, ce naiv am fost! Mai târziu avea să-mi reproșeze faptul că am pus-o să-mi care pioletul tocmai acolo unde traseul începuse să devină mai greu. Of, femeile sunt de neînțeles!

Curiozitatea îmi dă iar târcoale și mă face să mă întreb cum ar arăta Albișoara Brânei despuiată de rochia albă de nea? Ei, ce să-i faci, părțile cele mai frumoase nu se lasă privite dela prima întâlnire. Cert este, chiar și îmbrăcată, această albișoară a reușit să mă farmece. Pitorească până la obârșie, această afrodită a Conducătorului Negru, născută din spuma zăpezii, a fost înzestrată cu acel nemilos vino-ncoa’. Până la data publicării acestui jurnal, am parcurs toate albișoarele, mai puțin Albișoara Hornurilor și mă încumet să afirm că Albișoara Brânei oferă, spre obârșie,  cea mai frumoasă priveliște asupra abruptului sudic al Coștilei. Mi-ar plăcea să pierd, dacă nu mai multe, măcar o singură noapte din viață cu această fiică a Caraimanului. Să-i pot scruta din absida cortului, printre aburii ceaiului de toamnă,  bătăile inimii de piatră. Să străpung cu privirea întunericul nopții de răpciune în așteptarea răsăritului și să ascult cum foșnește timpul într-o singură ureche.

Despre vreme, jos pălăria! Nu am avut niciun reproș a-i face. Dimpotrivă. Și-a făcut treaba mai bine decât am sperat, lăsându-ne muți la decorurile pe care reușea să le schimbe cu o viteză de prestidigitator. Maestru neîntrecut de ceremonii, vremea a oferit spectacolul la care arareori am avut norocul să asist și, la ora la care scriu aceste rânduri, corzi nebănuite ale sufletului încă mai vibrează de încântare. Pe parcursul întregii ture am avut parte de soare, vânt, ceață, nori și ninsoare. Fiecare moment al zilei mi-a depășit așteptările, făcându-mă să-mi schimb impresia că nimic nu mă mai poate uimi. Zăpada spulberată de vânt, ceața ce împresura muntele în tăcere, descătușându-l nu după mult timp, ninsoarea cu fulgi mari ce se grăbeau să ocupe loc pe umerii noștrii încovoiați sub măreția naturii și norii care pluteau peste culmi m-au convins să vă împărtășesc, cu o oarecare stângăcie, din bucuria de a fi prieten al muntelui. Nădăjduiesc că fotografiile atașate jurnalului vor reuși să vă introducă în atmosfera turei mult mai bine decât pot s-o fac eu prin cuvinte. În ultima vreme am parcurs mai multe trasee frumoase, în special în Bucegi, dar, din nefericire, nu mi-am făcut timp să le imortalizez în scris.

Vă las, prieteni, cu speranța că-mi vor fi trecute cu vederea toate supărările pe care vi le-am pricinuit de-a lungul timpului, printr-o glumă sau un gest mai mult sau mai puțin inspirat și că o să ne revedem bucuroși și sănătoși pe cărările muntelui.

Reclame
Categorii: 2 - Caraiman | 2 comentarii

Navigare în articol

2 gânduri despre „Jurnal de Prier 2013 – Albișoara Brânei – Valea Albă

  1. Apropo de primul paragraf: ai un stil delicios de mucalit.
    Auzi: „accesoriu sui-generis, una bucată baubau13″…

    PS
    Apropo de „mers întins!”. Știu pe cineva care avea parolă pe computer vorba „Forward”… Sînt rude, cele două…

  2. Nu întotdeauna reușesc să fiu atât de mucalit pe cât mi-aș dori. Aici trebuie ceva antrenament.

    Eu am extrapolat urarea pescărească „fir întins” în „mers întins”. În acest fel le urez iubitorilor de munte o tură frumoasă, fără incidente, așa cum și-o doresc ei. Nu m-am gândit nicio clipă la mersul în ritm alert, cu ochii pe ceas și pas de catâr.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.