Jurnal de Prier 2013 – Râpa Crucii – Hornul Degetelor – Acul Crucii – Valea Adâncă

Sâmbătă, 20 aprilie 2013

Ei, un traseu pe care doream să-l parcurg de foarte mult timp, dar soarta mi l-a hărăzit tocmai acum când sufletul mi-a dat în pârg. Pesemne eram prea crud pentru a primi acest dar din partea Morarului, care, probabil, se temea că am să-l privesc cu superficialitatea celui care trăiește cu impresia că totul i se cuvine. Pe Râpa Crucii nu mai urcasem niciodată, iar pe Râpa Mare m-am confruntat, pentru prima oară în viața mea, cu senzația de a fi în colțari. Asta se întâmpla prin 1998 și îmi aduc aminte că aproape toate lucrurile de pe mine erau de împrumut. Colțarii cu chingă, manufacturați  într-o uzină de un meșter cu dor de ducă, pioleții, de asemenea ieșiți din mâinle aceluiași faur, plasticii marca Koflach, suprapantalonii și geaca, bineînțeles, croite pe unul din malurile Dâmboviței,  purtau amprenta altui proprietar. Uneori, ca să fac o glumă, trăiesc cu senzația că și mintea-mi era de împrumut. Altfel, hmm, nu aș fi completat senzația de a fi în colțari cu aceea de a zbura peste Fața Sudică a Morarului, nu departe de Strunga Acului Mare, până în Valea Cerbului. Dar asta este altă poveste pe care am să v-o istorisesc cu prilejul altui jurnal.

În această tură au fost nevoiți să mă suporte, pentru care eu totuși le mulțumesc, Laurențiu Pavel, Cătălin Oprea și, pentru prima oară într-un traseu de abrupt cu mine (sau eu cu ei), Mihail Cernat și prietena lui, Andreea Bobonea. Urnirea din loc, spre dezamăgirea unora, nu spun care, am făcut-o matinal, undeva până-n ora patru și jumătate.  Totuși, la sfârșitul zilei aveam să mă felicit pentru decizia de a pleca cât mai de dimineață (deși era loc de o noapte-n cap). La Gura Diham am întârziat plecarea în traseu mai mult decât mi-aș fi dorit, dar vremea era plăcută și te ispitea-n aval. Am bifat primul popas al zilei la cabana de vânătoare Colții Morarului cu rost de ceai și-o eugenie, după care, ajunși în Poiana cu Urzici, am privit cu admirație la grupul care urcase deja aproximativ două treimi din Valea Poienii, dar și la abruptul nordic al Morarului.

Nu a trecut mult timp și ne-am pus giuvaericalele de zile mari: colțarii, pioleții, hamul, casca etc. Am ținut cu tot dinadinsu să întâmpinăm Morarul cu surle și trâmbițe pentru a-i da de știre că are oaspeți de soi și să ne facă o primire pe măsură (deși sunt convins că ne-a simțit prezența încă dela Gura Diham). Ca să fim și mai siguri de îngăduința bătrânului munte, am lăsat-o pe Andreea să ne deschidă cale spre inima lui. Ea fiind mai ușoară, i-a pătruns mai repede în suflet. Noi, băieții, oameni „cu greutate”,  am  insistat mai mult pe zăpada crustacee, care de cele mai multe ori ceda sub colțari. Cu toate astea, trebuie să recunosc, Morarul nu ne-a stors prea tare de nerv. Mai puțin îngăduitor cu mine a fost nervul sciatic, dar asta este o răfuială personală care nu vă privește.

Poarta de intrare în Râpa Zăpezii nu este mai lată de patru-cinci metri și, atunci când zăpada nu se-ngrămădește-n ea, are o săritoare nu chiar ușoară care se trece prin stânga (în sensul urcării).  Acum avea în pragul de jos o rimaye îngustă care nu a reușit să ne strecoare niciun fior pe șira spinării. Mai impunător, Acul Roșu, părea turnul de apărare al unei cetăți medievale prin crenelurile căruia mai săgeta doar vântul. Ceva ma sus, Râpa Zăpezii se pricopsește de-a dreapta cu firul mult mai primitor al Râpei Mici (nu l-am urcat, dar îl am în vedere pentru anul în curs), loc în care valea se lățește mai mult, lăsând soarele să ne-ncingă preț de câteva sudălmi în talvegul albit de trecerea iernii. Odată depășită această confluență, firul văii se îngustează din nou, poftindu-ne la umbra după care tânjeam cu limba lipită de cerul gurii.

Deși am mers în ritm moderat, am luat repede în altitudine. Dinspre Muchia Țancurilor, apariția Colțului Moșului aproape că m-a luat prin surprindere. Trebuie să recunosc că donjonul din această muchie, ca și vărul lui dinspre Valea Poienii, Colțul Ghințurii,  se face vinovat pentru una dintre cele mai plăcute reverii pe care le încerc atunci când mă aflu în Morar. Pe de altă parte, numele de „Colțul Moșului” reușește să mă nedumirească. Într-unul din numerele Buletinului Alpin (anul IV, No.3, 1936) acest colț apare, într-o fotografie care-l are ca autor pe Sorin Tulea, cu numele de Țancul Retezat. Bănuiesc că Emilian Cristea, atunci când l-a urcat cu Ladislau Karacsony la începutul anilor ’60 (gr. 4A, 4 l.c.), i-a schimbat numele. Este cunoscut faptul că Emilian Cristea era alintat cu apelativul „moșu’” și, ei bine,  de aici mi se trage bănuiala. Totuși, „moșu’” Cristea numește „Țancul Retezat” primul colț de pe Muchia Țancurilor (în sensul urcării). Eu înclin să cred că acest colț, la vremea respectivă, nu avea nicio denumire și a fost botezat cu numele fratelui din amonte, mult mai vizibil și impunător, doar spre hatârul celui care a deschis primul și singurul traseu de alpinism din fața estică a Muchiei Țancurilor.

Bun, carevasăzică, Andreea. Ei, da, o cam invidiam. Urca de parcă nici nu atingea zăpada și pe cea mai mare parte a văii ne-a „privit de sus”.  Eu nu cred că voi mai merge cu ea la munte pe zăpadă. Of, eu m-am obișnuit ca cel care merge primul să bată trepte în zăpadă, dar ea, brr, nu și pace. Tot noi, greii, ne-am asumat această corvoadă. De acum în colo am să plec în traseu numai cu persoane care au dela optzeci de kilograme în sus. Păi, ce, pușca și cureaua lată, vreau să-mi pun colăceii la adăpost de orice efort inutil!

Până la confluența firelor principale, Râpa Zăpezii ne oferă pe partea stângă, în sensul urcarii, un scoc care ne poate scoate în Brâna Mare a Morarului. Pe timp de ceață, acest loc ne poate păcăli, lăsându-ne impresia că aici ar fi bifurcația mult dorită. În realitate, locul cu pricina este ceva mai sus și nu poate fi ratat pe vreme bună. În cele din urmă ajungem și la confluența Râpei Mari cu firul pe care ne-am propus să continuăm ascensiunea și anume, Râpa Crucii. Aici fac o paranteză pentru a vă aduce la cunoștință că aceste două fire erau cunoscute în perioada interbelică ca Firul Degetului Roșu și Firul Degetului Prelungit (Buletinul Alpin, anul I, no.3, octombrie 1933, „Văi și brâuri din Morarul” – Alexandru Beldie). Am continuat pe Râpa Crucii până în Brâul Acelor, unde am făcut primul și singurul popas mai lung de pe vale (mai sus aveam să facem popasuri de nevoie, ce-i drept, incomode, pentru a depăși locurile mai strâmte și nesigure din traseu).

Mihail Cernat, încă de acasă, a venit cu ideea de a urca pe Hornul Degetelor. La vremea respectivă am luat-o ca pe o sugestie care ar merita ceva mai multă atenție, dar nu eram convins că vom urca în număr atât de mare până în Strunga Degetelor. Eram încredințat că o să pierdem foarte mult timp cu asigurarea secunzilor (nu aveam habar ce surprize mi-ar fi putut rezerva acest horn). Unde mai pui că, odată ajunși în Strunga Degetelor, eram aproape sigur că nu voi rata ocazia de a urca și pe Acul Crucii. Da, în parte, am avut dreptate. Am stat în așteptare mai mult decât mi-aș fi dorit și nu cred că voi mai repeta o ascensiune de acest fel într-un grup de cinci persoane. Pe de altă parte, ei, da, a fost o tură ce ține de patrimoniul memoriei și mă bucur că nu am trunchiat-o, ieșind direct în Strunga Acului de Sus.

După terminarea popasului, am luat-o în față cu Andreea care, în cele din urmă, s-a văzut nevoită să-l aștepte pe Mihail. Rămas singur, am intrat în horn și m-am apropiat de prima săritoare. Peretele stâng se afla sub o carapace de gheață și zăpadă, iar pe dreapta, doi bolovani mari, surplombați și înțepeniți în horn,  îmi sugerau să-i evit. Peretele cu gheață nu mi s-a părut greu și de aceea prima intenție a fost să-l urc fără asigurare, dar mi-am dat seama că Laurențiu nu ar fi putut să-mi urmeze la liber. Cătălin, fără prea multe ture-n colțari, de asemenea, ar fi avut emoții. Am revenit doi metri mai jos și am bătut un piton, după care am trecut săritoarea asigurat de Laurențiu. Ajuns deasupra ei, am pierdut mult timp până am găsit un loc, cât de cât sigur, în care să bat un piton. Fisurile erau prea înguste pentru pitoanele mele meșterite-n uzină. Mi-ar fi trebuit niște lamele, dar ele se aflau acasă, ignorate pe balcon. Deși am urcat primul, în speranța că voi găsi un loc în care să evit solicitarea piciorului stâng, ei bine, regruparea nu a fost nici pe departe atât de comodă pe cât îmi doream. Timpul scurs, atât cu baterea pitonului, cât și cu filarea celor patru coechipieri, nu a fost îngăduitor cu suferința mea și culoarea în obraji mi-a revenit doar atunci când am început să urc din nou.

Andreea, pe chipul căreia se citea dezamăgirea de a nu fi urcat ea cap prima săritoare, s-a consolat cu următorul și ultimul obstacol din horn. Un pasaj de vreo trei sau patru metri înălțime, de asemenea cu gheață, ne despărțea de Strunga Degetelor. Mihail a bătut pitonul pe care l-a recuperat dela prima săritoare și a început s-o fileze. Eu, în conflict din ce în ce mai evident cu traiectul nervului sciatic, așteptam cu nerăbdare să-mi gresez mecanismul cu „praf de mers”.  De aceea, când Andreea ne-a dat de înțeles că a regrupat, nu am mai așteptat niciun fel de invitație, am urcat săritoarea la liber și, după ce am ocolit prin stânga cornișa dela ieșirea din horn, am pășit în Strunga Degetelor, primind sărutul soarelui. Am fost surprins că Andreea a preferat să regrupeze sub cornișă și nu direct în strungă. Am înțeles că i-a fost teamă ca zăpada de sub cornișa să nu cedeze sub greutatea ei. Eu fiind mai ușurel cu plus patruzeci de kilograme, nu m-am arătat deloc îngrijorat. A urmat Laurențiu, Cătălin, Andreea și ultimul, dar nu cel din urmă, Mihail, care, de nerăbdare și din dorința de a se vedea și el cât mai repede la soare, nu a mai recuperat pitonul.

Urcarea pe Acul Crucii am făcut-o în două echipe. Mihail și Andreea, ca să nu-i lăsăm să aștepte prea mult, au format prima echipă, iar eu, Laurențiu și Cătălin, ne-am regăsit în cea de-a doua (de fapt, pe ideea asta am plecat de acasă). Cele trei bucle echipate ale mele cu cele trei ale lui Mihail ne-au ajutat să asigurăm ascensiunea până în vârful acului. Mihail a urcat cap în prima echipă, iar Andreea nu a mai recuperat buclele. După ce Mihail și Andreea au terminat de urcat, i-am urmat primul, asigurând în buclele lăsate de ei. Pe Acul Crucii m-am deplasat fără colțari, dar ar fi fost mult mai comod și sigur cu ei. Ajuns pe vârf, am început să-i asigur pe băieți cu sfoara trecută doar pe spate, spre nemulțumirea lui Cătălin care se temea că nu l-aș fi putut ține în cazul unei căderi. Ei, pagubă-n ciuperci! Nesuferitu’ a cărat un metru cub de echipament foto cu el (Nikon D800 cu obiectiv 24-70mm f/2.8) doar pentru a-mi arăta cum se ține în rucsac. Pe Hornul Degetelor și pe Acul Crucii nu mi-a făcut nicio poză. Data viitoare am să-l asigur de crucea lui Niki Alexandrescu.

Mihail și Andreea nu ne-au mai așteptat și până la Gura Diham am continuat în grupuri separate. Deși în Strunga Degetelor le-am sugerat să ne retragem din Creasta Morarului prin Hornul Văii Adânci (de fapt sunt două, dar unul este evident și sigur), datorită euforiei, nu m-am făcut înțeles și au coborât în Valea Adâncă, legați în sfoară, urmând curba de nivel pe fața nordică a crestei până au ajuns în partea superioară a văii. Practic au ocolit inutil intrarea din  Hornul Văii Adânci, printr-o traversare, după câte am observat, mult mai expusă și care i-a muncit mai mult.  Pe timp de iarnă, după părerea mea, acest horn reprezintă alegerea cea mai fericită și sigură de retragere din Creasta Morarului. Zăpada este mult mai bine ancorată între pereții hornului decât pe fețele înclinate și expuse, aflate în amonte, spre vest de linia lui.

În cele din urmă, după ce am servit rapelul de pe Acul Crucii și am urcat fața înierbată a Acului de Sus, am continuat pe Creasta Morarului până în șaua din care începe coborârea pe Hornul Văii Adânci. Aici ne-am întâlnit cu doi băieți (mai înainte, i-am observat cum urcau chiar pe hornul ce-l aveam în vedere pentru coborârea din creastă). Într-unul din ei l-am recunoscut pe Teo (dacă-mi mai aduc bine aminte), un prieten de-al lui Justin Ionescu, pe care l-am văzut prima oară la începutul lunii martie, când am urcat solitar Albișoara Gemenelor. Atunci, el și Justin, au urcat două albișoare într-o singură zi. Justin se antrena pentru ascensiunea Vârfului Lhotse, iar Teo nu știu ce gânduri avea. Pe Justin nu-l mai întâlnisem de foarte mulți ani (să tot fie zece ani), dar îmi aduc aminte că în primăvara anului 1999 am susținut împreună examenul pentru calificarea în meseria de alpinist utilitar. I-am salutat pe băieți și am început coborârea pe Hornul Văii Adânci, când cu spatele, când cu fața în direcția de mers.

Coborârea pe Valea Adâncă, la pas cu amurgul,  s-a făcut la timp. Morarul tocmai se pregătea să închidă porțile cetății. Colții Văii Adânci ne-au zâmbit de rămas bun. În depărtări, Piatra Mare și Postăvarul se pregăteau de somn. Noi, cu sufletul bucegit, vânturam pădurea. Muntele, camaradul meu, mă veghea în noapte. Teodora mea trăgea îngerul de aripi. Râdea în somn…

Reclame
Categorii: 4 - Morarul | 8 comentarii

Navigare în articol

8 gânduri despre „Jurnal de Prier 2013 – Râpa Crucii – Hornul Degetelor – Acul Crucii – Valea Adâncă

  1. Frumoasa tura, fotografii excelente! Bravo Cristi!

  2. Faina tura, faine poze. Felicitari tuturor,mai ales Andreei,care ma uimeste cu fiecare tura!

    Dinu Mititeanu

  3. Al naibii de placuta tura!!!!!

  4. Asa cum a zis si Dl Mititeanu, felicitari meritam cu totii ! Asta ca sa nu mai vorbim ca subsemnatul mai parcursese Rapa Crucii de cateva ori iarna, iar varianta prin Hornul Degetelor, tot de la mine pornea ideea.

    Mai trebuie precizat ca Andreea a luat-o in fata nu ca a fost „lasata”, ci ca asa a mers ea. Practic ea a spart poteca pe tot traseul in proportie de 90 % (toata Rapa Zapezii-Rapa Crucii, pana sub prima saritoare de sub H.D.).

    Totodata la prima saritoare din H.D. Andreea nu „a fost nevoita sa ma astepte pe mine”, ci tu, Cristi, i-ai luat-o in fata, desi vorbiseram clar cine si cum sa mearga pe acea portiune de traseu.

    La iesirea din H.D., Andreea a regrupat sub cornisa tocmai pentru a nu o dizloca-o in cazul in care s-ar fi urcat direct pe aceasta. Dizlocarea cornisei ar fi generat bucati mari de zapada si gheata ce s-ar fi pravalit cu viteza exact peste ceilalti coechipieri, punandu-i in pericol. Aceasta a fost o decizie ce denota echilibru si experienta !

    In textul acestui jurnal mai este o neadvertenta: ultimul care a iesit din H.D. nu am fost eu, ci a fost Catalin, filat si asigurat de mine. In acest context inteleg ca Cristi a fost foarte interesat de „clasamentul” in echipa, de parca eram la vreun concurs / competitie.

    Cat despre parcursul pe Acul Crucii si Acul de Sus, nu se pune problema vreunui favor, eu cu Andreea ne-am miscat destul de rapid. Pe Acul Crucii eu am urcat cap si Andreea second, amandoi cu coltarii in picioare. Orice alpinist cu experienta stie ca a te catara cu coltarii in picioare pe stanca este mai dificil decat a te catara cu talpa bocancului. Andreea a lasat buclele pentru a va ajuta, Cristi. E o diferenta intre „a nu recupera” si „a lasa bucle” pentru sprijinirea echipei care urmeaza.
    Cand eram ajunsi deja pe Acul de Sus, v-am urmarit si asteptat o vreme; insa trecand timpul, am preferat sa coboram pe Valea Adanca.

    La Gura Diham am ajuns noi, MAC -ii (Mihai si Andreea) pe lumina naturala; Cristi, Catalin si Laurentiu au venit la lanterne, dupa vreo 2 ore.

    Voi scrie si eu un jurnal, pe blogul meu, despre aceasta tura.

    Mers intins ! (ca sa fiu in ton cu acest blog)

    Mihai Cernat

  5. boreal2007

    Mihail, tu, în general, ai o problemă. Te aprinzi ușor din te miri ce.

    Nu am spus că Andreea a fost „lăsată” în față, ci că ”urca de parcă nici nu atingea zăpada și pe cea mai mare parte a văii ne-a privit de sus”. Asta înseamnă, văd că trebuie să-ți traduc, că mergea foarte bine și că a fost mai tot timpul în față (90% din traseu, dacă-ți place mai bine exprimarea). Deși, fiind ușurică, urmele ei nu m-au ajutat nicicum.

    „Mihail Cernat, încă de acasă, a venit cu ideea de a urca pe Hornul Degetelor.” – Prin urmare, nu mai are rost să subliniezi ceva ce deja am afirmat.

    Tu ai fost așteptat la intrarea în Hornul Degetelor și nu la prima săritoare. Dar asta este prea puțin important. Eu nu alerg pe munte și nu merg ca un catâr (deși aș putea să fac și acest lucru). Acasă am discutat că vom fi două echipe. Tu cu Andreea și eu cu cei doi prieteni ai mei. Așadar, dacă Andreea ar fi vrut să urce cap prima săritoare, era suficient să nu accepte s-o filez eu. Eu nu am mai avut răbdare pentru că, știi prea bine, am un disc tasat care-mi tulbură serios nervul sciatic. Pur și simplu trebuia să-mi păcălesc durerea prin mers. De aceea nu-mi doream să parcurg un astfel de traseu în grup de cinci persoane.

    Cât despre cornișă, hai să fim serioși, nu a trebuit trecută direct, ci ocolită prin stângă. Nu era mare lucru de ea. La fel cum nu era mare lucru nici de ultima săritoare din horn.

    Eu, fără niciun fel de aroganță, am ajuns primul la baza Acului Crucii pentru că am preferat să traversez Degetul Prelungit pe fețe (am urmat un traseu mai scurt și direct), pe când voi, mai întâi ați coborât din Strunga Degetelor, după care a-ți urcat la baza acului. Nu am vrut să urc primul pe Acul Crucii pentru ca tu și Andreea să nu așteptați prea mult după noi (dat fiind faptul că eram trei persoane în echipă) și pentru că am preferat să stau/stăm mai mult timp la poze (sunt cunoscut pentru faptul că mai mereu lungesc un traseu cu două-trei ore tocmai pentru a contempla mai mult peisajul și pentru a face mai multe poze – chiar dacă nu am talent). Știi prea bine că ți-am dat cele trei bucle tocmai pentru a le completa pe ale tale și pentru a ne folosi și noi de ele. Prin urmare, era firesc ca Andreea să nu recupereze buclele (ar fi fost culmea!). Da, eu am urcat Acul Crucii fără colțari, dar, în condițiile date, aș fi preferat să mă folosesc de ei.

    Pentru cei care mai scapă pe acest blog:
    Fraților, să fim bine înțeleși, pentru un alpinist bun (eu nu mă încadrez în această descriere – Dimpotrivă!), din punct de vedere tehnic, traseul pe care l-am parcurs noi este o joacă.

    Da, eu am fost bucuros că am respirat munte și că Morarul mi-a oferit o zi numai bună de badijonat sufletul. Restul, brr, orgolii de stins cu bere…

    Mihail, succes la scris jurnalul. Sper să ai mai multă inspirație decât am avut eu.

    mersintins,
    Cristi

  6. Cristi, daca tot ai atins capitolul „probleme”, faptele tale indica o problema pe care o ai : iti place sa fi conducator; sindromul „dom’ profesor” ! (sindrom de care unii sufera la greu pe site-ul pe care mai activezi). Nu dezvolt acum si aici acest subiect !

    Da, am fost asteptat la prima saritoare din Hornul Degetelor fiindca:
    1) aveam coarda carata in rucsac si era nevoie de ea
    2) aveam experienta, mai mergand prin zona, iarna pe zapada

    Tu nu ai carat niciun fel de coarda pe tot parcursul traseului; una am carat-o eu si una a carat-o unul dintre baieti. Eu te inteleg ca ai probleme cu spatele, dar nu iti inteleg fanfaronadele despre greutati la bagaj (din moment ce tu ai fi in situatie celor pe care ii ironizezi).

    Tu habar n-aveai de Hornul Degetelor si oricum inclinai s-o iei, impreuna cu cei doi prieteni ai tai, pe firul Rapei Crucii pana sus (fir pe care oricum nu mai fusesei altadata iarna). Eu ti-am zis clar ca eram hotarat ca impreuna cu Andreea sa urcam prin Hornul Degetelor.
    Ai venit cu elan maxim (normal, nu sparsesei urme in zapada, cum sparsese Andreea care a mers prima tot traseul si nici nu carasei vreo coarda ca subsemnatul) si te-ai bagat in fata Andreei (profitand de bunul simt al acesteia).

    Despre cornisa care inchidea hornul, parerea ta, lipsita de experiente de iarna, nu are valoare ! Nu ti-as dori sa fi sub o astfel de cornisa, pe un culoar de gheata inclinat ! Daca tu esti imatur si consideri ca totul este „lejer”, e problema ta! O gandire responsabila are in vedere si pe ceilalti coechipieri care urmeaza, undeva mai jos.

    Si tot lipsit de experienta combinata cu bravada este si afirmatia ta privind dificultatea traseului.
    Te asigur (si poti sa mai intrebi oameni cu experienta de astfel de trasee hivernale) ca ceea ce am parcurs noi cu totii in 20 apr 2013 se situeaza peste majoritatea vailor de abrupt, inclusiv peste o buna parte din Albisoare.

    Cat despre fotografii, un bilant al tuturor fotografiilor efectuate in acea tura ma indica pe mine cu cele mai multe imagini. Asa ca incercarea ta de a da o justificare a ritmului lent de mers pe Acul Crucii si Acul de Sus nu are valoare ! Ati mers incet pentru ca atat ati mai putut !

    Cristi, sa stii ca este mult mai apreciat un adevar curat, decat o abureala mascata !

    Eu si cu Andreea nu facem competitii, nu avem nimic de demonstrat ! Mergem sa ne simtim bine, nu sa facem fanfaronade sau sa ne dam destepti conducandu-i pe altii mai slabi.

    Mihai Cernat

  7. boreal2007

    Mihail, după cum vezi, ți-am oferit posibilitatea de a comenta pe blogul meu fără să mai fie nevoie să treci prin furcile caudine ale așteptării. Da, orice comentariu pe care-l faci este afișat direct la articol, fără să mai fie nevoie de aprobarea mea. Spre deosebire de tine, adeptul „adevărului curat”, eu nu cenzurez părerile negative și nici nu le trunchiez. Îi las pe oameni să mă cunoască și cu bune și cu rele. Timpul și oamenii cu care merg pe munte mă vor judeca mai bine.

    Tu, Mihail, ești o persoană colerică cu care nu merită să-mi consum timpul și energia. De aceea, brr, o bere rece este de preferat companiei tale.

  8. Cristi este precum rîul liniștit. Adînc.

    Mi-a mers la inimă relatarea lui.

    Felicitări pentru remarcile istorice. N-am fost atent la povestea cu acele țancuri, știu doar că s-a întîmplat că monografia 1961 să denumească și ceea ce Radu Țițeica socotise a fi „Colțul Vîntului”. Eu unul socot c-ar fi de păstrat această din urmă denumire, eventual cu trimitere la toponimicul Cristea (nu cred că Dimitriu a intervenit cu ceva aici).
    În general, Cristi, după un mic puseu de invidie, nu pot decît să mă bucur de ochiul tău pentru amănunte istorice!
    Spune-mi, cînd apare întîia pomenire a firului final urcat de voi azi, din Rîpa Zăpezii? Reținusem ceva a la 1939, sub forma „Hornul Degetelor”, dacă îmi aduc aminte. Parcă era vorba de o ‘colectivă’, dar nu bag mîna în foc…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.