Jurnal de Gustar 2013 – Un vis împlinit

Jurnal de Gustar 2013 - Un vis împlinit (6)03 Septembrie 2063

Azi, prieteni, am să vă rețin atenția cu o poveste pe care am auzit-o deunăzi de la un bătrânel ce-și plimba nepoțica în parcul unde gândurile mele se pot aduna în voie. Să nu mă întrebați cum se numește parcul, pentru că nu am să vă răspund. Este singurul loc din urbea împietrită a lui Bucur unde reușesc să mă împac cu mine însumi și, de aceea, îmi doresc să nu-l fac cunoscut. Mi-e teamă că, odată divulgată identitatea acestei oaze de regenerare spirituală, am să devin o piatră în care nu veți mai putea dăltui nicio tresărire lăuntrică. Povestea este simplă. De fapt, ea întruchipează un episod din viața matusalemică a bunicului fetiței cu zulufii de culoarea chihlimbarului. Așadar, ați intuit deja că eroii acestei narațiuni nu au sânge albastru, nu se trag din os domnesc. Sunt oameni obișnuiți, sunt din cei care trec zilnic pe lângă noi, sunt stele căzătoare ce se sting în urma pașilor noștri grăbiți. Tocmai această simplitate m-a captivat și m-a împins la un gest rușinos. Acela de a trage cu urechea. Deși, hmm, nu știu de ce, trăiesc cu impresia că mie îmi erau adresate cuvintele și mai puțin fetiței aflată la vârsta gânguritului.

Carevasăzică, a fost odată, nu mai departe de o jumătate de veac în urmă, un tată care avea o fetiță cu ochii albaștri precum cerul Bucegilor în zi de Gustar. Nu, nu era cel mai cuminte copil, dar nici nu te făcea să-ți rupi pingelele luând-o la fugă-n lumea largă. Era o copiliță din cele năzdrăvane ce reușea, mai de fiecare dată, să te facă să râzi pe înfundate la poznele pe care le răspândea tocmai atunci când te așteptai mai puțin. Supărarea părintelui nu ținea niciodată mai mult de un minut. La urma urmei, așchia nu sare departe de trunchi. De frumoasă era atât cât și-ar fi putut dori un tată și mult mai isteață decât  a fost el la dublul vârstei ei. Pentru că făptura aceea zurlie a fost un dar nesperat de la Dumnezeu, prin Taina Sfântului Botez, a răspuns la numele Teodora.

Vedeți voi, virtuali cititori, omul nostru, pe lângă Teodora, mai avea o slăbiciune sau, dacă vreți, un entuziasm neconsumat. Ei bine, muntele era cel care-i colora viața și-i alimenta sufletul cu energii pozitive și tot el se făcea responsabil de visele care-l țineau departe de turmă.  De când Teodora s-a ițit în lumea asta mare și grăbită, un vis devenise mai insistent decât celelalte. Îi tot dădea târcoale aproape-n fiecare zi și, atunci când a simțit că poate fi atins, împătimitul bucegist a luat-o din loc. Da, se vor găsi mireni care vor spune că visul tatălui nu a fost nimic altceva decât un egoism disimulat, că l-a chinuit pe bietul copil doar ca să-și satisfacă nesăbuitu’ un hatâr. Dar atât eu, cât și partizanii acestei idei, nu am fost acolo pentru a ne convinge de acest lucru. Nu am citit în ochii Teodorei dezamăgirea de a fi târâtă într-un joc pe care nu și l-a dorit. Prin urmare, nu-mi voi bate capul cu nuanțe zugrăvite de cei pe care-i macină invidia și răutatea lumii acesteia. Ca să n-o mai lungesc mult, visul montaniardului anonim era acela de a urca împreună cu fetița lui de numai cinci ani, Teodora, pe Valea Cerbului, la Cabana Omu și, după cum vom vedea, și l-a trăit. Ba chiar mai mult decât atât. În el și-a făcut loc și o coborâre la Cabana Mălăiești, pe poteca de vară, o retragere pe drumul Take Ionescu, spre Pichetul Roșu și un final fericit la Gura Diham, prin Poiana Izvoarelor. Totuși, ca să vă introduc mai bine în atmosfera acestei povestioare, am să las cuvintele să curgă la modul personal. Ei, ce ziceți, mie îmi pare o idee bună. Haideți să ni-l imaginăm pe bătrân, așezat în fața noastră pe o buturugă de brad cu o cană de ceai pe genunchi, împărtășindu-ne din preaplinul unei inimi de bucegist.

Jurnal de Gustar 2013 - Un vis împlinit (7)Sâmbătă, 03 august 2013

Când am plecat cu Teodora spre Bușteni, eram deja cu un picior în luna august. Am ieșit cu ea pe ușă atunci când primele raze ale soarelui s-au strecurat în casa scării. Îmi aduc aminte că prima ei reacție, de copil adormit, a fost: „uite, tati, ce lumină plăcută de fotografiat!”. Am zâmbit mulțumit și am coborât la mașină. Bineînțeles că a adormit în scaun și am condus până la Bușteni într-o liniște de care arareori aveam parte atunci când se afla lângă mine. Pe vremea aceea exista în Bușteni, pe strada Morarului, o clădire care se afla în proprietatea Clubului Alpin Român și care era cunoscută de iubitorii de munte sub numele de Căminul Alpin. Acum, atât clădirea, căt și clubul, nu mai există. Acolo era locul de întâlnire al majorității consumatorilor de abrupt. Am parcat mașina în spatele căminului și, după ce am dat sandalele pe ghete, ne-am îndreptat cu pași domoli spre traseul turistic marcat cu triunghi roșu. În locul în care acum se află  sediul local pentru protecția biodiversității, într-o poieniță, ne întâmpina o troiță de lemn. Da, oameni buni, în acele timpuri, încă mai exista pădure pe Plaiul Munticelului. Ce ironie, acum nu mai avem pădure, dar avem un sediu local pentru protecția biodiversității! Lângă troița de la marginea lumii am făcut un mic popas, în urma căruia m-am ales cu prima fotografie a Teodorei din acea tură. Era o dimineață plăcută. Vântul abia se făcea simțit, soarele își strecura razele jucăușe printre crengile copacilor și mercurul se oprise-n termometru la gradația „numai bine”. Nu eram foarte convins că voi ajunge cu Teodora „la Omu” și, din această cauză, călcam rar, bifând popas după popas. Ne-am așezat pe un trunchi putred și am împărțit un ou fiert. Teodora mânca întotdeauna numai albușul, iar mie îmi pasa gălbenușul. Îmbuca albușul cu o poftă de neînțeles pentru mine.

Nu după mult timp am fost ajunși din urmă de un grup compus din trei persoane. Două fete și un băiat s-au prins într-o tură anunțată pe site-ul carpati.og. Una dintre fete, Andreea, a căzut în plasa Teodorei și a devenit partenera ei de joacă. Sâmburica mea se atașase atât de mult de această fată încât ar fi rămas cu ea toată ziua dacă cele două persoane care o însoțeau nu ar fi insistat să iuțească pasul. Probabil că ziua nu era suficient de lungă pentru ei sau se grăbeau la mântuire, de vreme ce nu au putut să renunțe la câteva minute în plus pentru bucuria unui copil. Andreea, nu numai că i-a căzut fetiței mele cu tronc, dar a reușit s-o motiveze pentru o bună bucată din traseu. Teodora a întins pasul în speranța că o va ajunge pe Andreea din urmă și, până în apropierea Priponului Văii Cerbului, încă mai spera să-și întâlnească noua prietenă. Din păcate, Andreea se afla pe un cu totul alt traseu, dar, ca să nu-i retez din entuziasm, am lăsat-o pe Teodora să creadă că ne aflăm pe drumul cel bun, foarte aproape de ea.

Jurnal de Gustar 2013 - Un vis împlinit (13)Rămași singuri, cu pădurea pe umeri, am traversat Valea Coștilei și pe cea a Gălbenelelor. După aproximativ o oră și treizeci de minute, am ajuns în Poiana Coștilei unde, spre surprinderea mea, Teodora, cu gândul la Andreea, nu am mai dorit să pierdem timpul cu un alt popas. Până la urmă, piciorușele ei au cedat oboselii și s-au rășchirat pe o piatră în talvegul Văii Cerbului, sub privirile îngăduitoare ale Santinelei Văii Verzi. Un alt grup de turiși a trecut pe lângă noi. Unul din băieți își încuraja prietena dând-o ca exemplu pe Teodora. Cu forțe proaspete, am continuat pe flancul sudic al Morarului, salutând, printre ramurile copacilor, apariția discretă a Colțului Mălinului. Poiana Văii Țapului a ținut să-mi reamintească de-o promisiune mai veche: Valea Urzicii. În apropiere de locul cunoscut îndeobște sub numele „la numărătoarea oilor”, o echipă de veterani s-a oprit să se alimenteze cu apă. Aveau drum spre Valea Priponului. Teodora s-a pricopsit cu câteva fructe uscate și, pentru o perioadă scurtă de timp, cu o companie plăcută. Am trecut prin  Poiana „La Piatra Pârlită” unde am fost luați în primire de priveliștea inconfundabilă a Peretelui Priponului. Poarta de intrare în Valea Caprelor avea canaturile înțepenite în poziția „pe aici nu se trece”. Odată urcat Priponul Văii Cerbului, eram aproape convins că nimic nu ne mai putea întoarce din drumul spre tăriile cerului.

 O familie cu doi copii deviase dela marcaj și se frământa pe clinurile sudice ale Morarului în speranța unei scurtături. Mare greșeală! Am țipat la ei să se întoarcă în traseul marcat, atât eu, cât și Teodora, dar nu ne-am făcut auziți. Ce-i drept, marcajul era, în partea superioară a Văii Cerbului, deficitar. Ceva mai sus, spre bucuria Teodorei, ne-am întâlnit cu ei. Erau din Focșani. Fetița avea șapte ani și fratele ei, zece. Noi am rămas să mâncăm câte ceva și ei au luat-o înainte, dar aveam să ne întâlnim din nou peste vreo două ceasuri (au fost omeniți de baciul unei stâne cu o mămăligă caldă cu brânză). Pe Acele Morarului am sesizat prezența mai multor echipe de alpiniști. Vântul s-a remarcat prin norii pe care-i mâna treapăd, tărcând muntele cu umbre de diferite forme și întunecimi. Ne-am luat gecile pe noi și am continuat să urcăm la fel de cumpătat ca în orele dimineții. Ușor, ușor, oboseala a învăluit-o pe Teodora și răbdarea nu s-a mai apropiat de ea. Însă, atunci când ne-am reîntâlnit cu focșănenii, brr, toate stavilele au fost înlăturate. Alături de copii, a uitat de oboseală, de cabana în care dorea să se vadă cât mai repede la un ceai cald, și, trebuie să recunosc, a uitat chiar de mine.

Jurnal de Gustar 2013 - Un vis împlinit (15)După aproximativ opt ore, socotite dela Căminul Alpin, am ajuns la Cabana Omu. Pe rând, o cană cu ceai și una cu ciocolată caldă și-au făcut loc în mânuțele care, de mult prea multe ori, m-au ținut să nu cad în mine însumi. Norocul le-a zâmbit focșănenilor, oferindu-le două locuri în cabană. Pe mine, dormitul în Cabana Omu nu m-a atras niciodată. De fapt, ca să fiu sincer, în general, nu mi-au plăcut cabanele. Îngălate, în cea mai mare parte, cu o atmosferă respingătoare, mai ales atunci când erau aglomerate, aceste adăposturi m-au atras mai mult ca repere istorice decât ca posibile locuri în care să redai trupului prospețimea consumată într-o zi de mers și sufletului tăria terfelită-ntr-un oraș anost. În astfel de momente, cortul era cel care mă scotea din impas și-mi oferea liniștea după care tânjeam. Îmi controlam mai bine frica de urși decât frica de oameni. Prin urmare, atunci când mi-am propus să merg cu Teodora „la Omu”, cabana se afla în umbra cortului. În cele din urmă, am ieșit din sala de mese și, în căutarea uni loc de cort,  am dat roată cabanei de vreo două, trei ori. Pentru că nu mă mulțumea niciunul, m-am orientat spre Creasta Morarului. La aproximativ trei sute de metri de stația meteo am găsit un loc fără reproș. Era cu vedere spre Coștila și vântul părea mai îngăduitor decât în preajma cabanei. Am ridicat cortul, dar clipele de relaxare la care tânjeam s-au redus la două. Cu atâta lume pe vârf, Teodora nu avea stare. Între ea și o fată, Ramona, dintr-un grup de brașoveni agreabili, se înfiripase deja o legătură. Trebuia să profite din plin de noua sa „victimă” și, vrând, nevrând, i-am făcut pe plac, ne-am întors la cabană. Stânca de pe umerii „Omului” avea vizitatori. Tentația a fost mare și nu am putut rezista. În aproape douăzeci de ani de bucegit, nu mai pusesem niciodată piciorul în vârful ei. Am lăsat-o pe Teodora în grija Ramonei și am sprijinit pentru câteva clipe bolta cerească. Aș fi rezistat mai mult, dar, după câteva poze,  am coborât să o liniștesc pe Teodora care își dorea să urce în vârful stâncii. Dincolo de creasta ascuțită a Craiului, soarele era pe picior de plecare. I-am admirat ieșirea din scenă. Bucșoiul mi-a însoțit gândurile la cort, spre nemulțumirea Teodorei care ar fi rămas cu Ramona toată noaptea, deși, odată intrată în sacul de dormit, somnul a surprins-o cu îngerul sprijinit într-o singură aripă.

Jurnal de Gustar 2013 - Un vis împlinit (20)Duminică, 04 august 2013

Nu am dormit prea bine. Vântul a suflat toată noaptea și mi-a fost puțin frig. În cursul nopții temperatura coborâse undeva la șase, șapte grade Celsius. Temperatura de confort recomandată pentru sacul meu de dormit era de cincisprezece grade. Teodora, dimpotrivă, a dormit mai bine ca în sânul lui Avraam. În jurul orei cinci și jumătate dimineața am ieșit din cort în întâmpinarea răsăritului, dar șansa nu mi-a surâs. Totuși, lumina era plăcută, plafonul de nori nu coborâse muntele și ceața luase o pauză. În schimb, vântul alerga în toate zările ca un apucat. Am revenit în sacul de dormit și, timp de o oră,  am păcălit somnul cu căștile walkman-ului în urechi. Puțin după ora șapte am început să-mi fac rucsacul. Am trezit-o pe Teodora și, după ce am îmbrăcat-o bine, am deschis cortul. Afară era o ceață care nu te îmbia la mers cu o fetiță de numai cinci ani. Aflată la adăpostul cortului, Teodora s-a ascuns în spatele unui zâmbet, dar primii pași prin iarba bătută de vânt au descurajat-o. Am strâns cât am putut de repede cortul și am luat-o împreună spre cabană ținându-ne de mână. Nu mi-a dat prin cap să-i iau mănuși. Ca s-o protejez mai bine de vânt, am luat-o, pentru o bună bucată de drum, în brațe.

Pentru o ciocolată caldă și o omletă am făcut din nou apel la bufetul cabanei. Teodora s-a lipit de cana cu ciocolată, dar omleta am mâncat-o mai mult singur. S-a mai scurs un ceas până s-a hotărât ceața să ne mai slăbească din strânsoare. Între timp, focșănenii au trecut să-și ia rămas bun. Ramona și-a făcut apariția cu două felii de cozonac pe care, spre surprinderea mea, Teodora chiar le-a mâncat. Pesemne a fost greșit bine, altfel nu se atingea Teodora de el nici dacă-i umbla o sută de șoricei în burtică. Pentru că priveliștea s-a lăsat admirată, am ieșit și noi afară din cabană și am rugat un băiat să ne facă niște poze. Era atât de frumos încât nu ne mai doream să plecăm.

Jurnal de Gustar 2013 - Un vis împlinit (25)Acum, hmm, puteți să mă priviți ca pe un nebun, dar eu am luat Valea Cerbului la picior cu Teodora și în speranța ascunsă că-i voi face cunoștință cu zânele de care amintise Nestor Urechia în scrierile pentru fetița sa, Aimée. Eram ferm convins că zânele se arată numai dacă sunt copii prin preajmă. Da, cu o zi în urmă trăgeam nădejde că Zânele din Valea Cerbului își vor face apariția, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Eram tare dezamăgit și, de teamă că mă va lua în râs, nu i-am spus nimic Teodorei. Spre surprinderea mea, zânele își făcuse apariția pe Vârful Omu, deghizate în fete obișnuite. Nici până în ziua de azi nu-mi vine să cred că am avut parte de o astfel de minune. Vedeți, voi, prieteni, eu am fost genul de om care mai mult și-a visat viața decât s-o trăiască. Ei bine, în duminica aceea de august a anului 2013 am cunoscut una din puținele clipe în care visul s-a contopit cu realitatea.

Din păcate, timpul ne trăgea de mânecă și a trebuit să plecăm. Teodora și-a luat la revedere de la zâna preferată (Ramona), mulțumindu-i pentru clipele minunate petrecute împreună. Am plecat spre Cabana Mălăiești cu vântul în față și mers împleticit, intersectându-ne cu mai mulți drumeți. Cum până atunci nu mai fusesem decât o singură dată pe „poteca de vară”, mi-am zis că ar fi un bun prilej să revin. Ne-am strecurat printre margarete, maci galbeni de munte, flori de nu-mă-uita, cujde și multe alte flori, pe care nu prea le luasem în seamă până atunci, dar care-ți umpleau sufletul de culoare. Pe „poteca de vară” ne-am întâlnit cu un grup de turiști din care făcea parte un maratonist amator pe care-l cunoscusem în parc și despre care nu aveam habar că merge pe munte. Priveliștea din acest colț de Bucegi este de vis și, oricât de mult m-aș strădui s-o descriu, nu aș reda decât o mică parte din farmecul ei. Vă recomand, așadar, să vă convingeți singuri, parcurgând acest traseu minunat.

Jurnal de Gustar 2013 - Un vis împlinit (28)Spre orele douăsprezece și jumătate am ajuns la Cabana Mălăiești. Am servit o mămăliguță cu brânză și o ciorbă cu legume preparată de mâini nepricepute. Teodora, desigur, a înmuiat câteva inimi de veterani și i-a ușurat de bomboane. Popasul l-a încheiat legănându-se în scrânciobul improvizat pe bara de bătut covoare din fața cabanei. Ei bine, da, Teodora nu se afla pentru prima oară la Mălăiești. În vara anului 2010, când împlinise doar doi anișori și vreo patru, cinci luni, făcuse deja cunoștință cu locurile. Deși mă bătea gândul să rămânem la joacă o zi, totuși, după vreo trei sferturi de oră, am luat-o din loc. Am continuat „pe Take” și, după un timp, am ajuns într-un loc unde, în acele vremuri, se afla o scară de lemn cu mai multe lanțuri și vreo două podețe. Dintr-o dată, Teodora s-a luminat la față: „ia, uite, tati, locuri de joacă pentru copii!”. Brr, măi să fie, la asta nu mă gândisem! Până în Poiana Bucșoiului a mers numai cu speranța că ar mai putea găsi „un loc de joacă”. Nimic! Nu tu un tobogan în Poiana Bucșoiului, un scrânciob la Pichetul Roșu, ceva călușei la Poiana Izvoarelor sau măcar un funicular pe „panta prostului”! Ei, asta ar fi o idee bună pentru a promova și încuraja drumețiile montane în rândul copiilor. Cu toate aceste „lipsuri”, de o bucurie a mai avut parte. Plimbarea cu minicarul de la Gura Diham până în Bușteni a pus capăt aventurii noastre. Am ajuns la mașina parcată lângă Căminul Alpin  seara, după ora șase, nerăbdători să ne vedem cât mai repede-n sandale. La o casă ce se dorea magică am mâncat una dintre cele mai proaste pizze de care am avut parte vreodată. Ce-o fi fost în capul meu! Pe drumul de întoarcere, obosită, Teodora a înclinat steagul și a dormit buștean.

Ei, dragilor, cam asta a fost povestea primei mele vilegiaturi cu Teodora la Omu. A fost una dintre cele mai frumoase bucurii pe care mi le-a oferit viața. Actualmente, în Anul Domnului 2063, Teodora mea a prins ceva riduri pe chip, nu mai este fetița zurlie de acum cincizeci de ani, deși, hmm, de boacăne, încă se mai ține. Spre exemplu, deunăzi mi-a ascuns proteza dentară în borcanul cu murături și, nu mai departe de luna trecută, mi-a pus o carabinieră-n ciorbă. Era inscripționată cu următoarele cuvinte: „Moșule, Sâmburica te iubește! 50 de ani de la prima noastră ascensiune; 03 august 2013 – 03 august 2063”. Mi-au dat lacrimile. Auzi, la nici optzeci și opt de ani împliniți, să mă facă, pe mine, moș!  Of, Slavă Domnului că n-am avut băiat!

Reclame
Categorii: 6 - Integral | 16 comentarii

Navigare în articol

16 gânduri despre „Jurnal de Gustar 2013 – Un vis împlinit

  1. Bravo, Cristi! Bravo, Teodora! (sau invers) Cu scuzele de rigoare, pentru unii, dar numai cei ce fac ce ai facut tu cu fica ta, inteleg si gusta, ceea ce eu numesc, mierea vietii… Lasand la o parte iscusinta cu care ai ”zugravit povestea”, nu pot sta fara sa te felicit si fara sa o admir pe Teodora!

    • Dane, îți mulțumesc că ți-ai făcut timp pentru parcurgerea jurnalului și aștept cu nerăbdare ziua când ne vom regăsi pe un nou traseu de abrupt.

      Toate cele bune,
      Cristi

  2. Frumoasa rau povestea asta! Simpatica de Teodora s-a incadrat perfect in peisajul povestirii, mai ales ca, pe unde ajungea, isi facea din ce in ce mai multi prieteni. Dar unde sa-i iei pe toti?!
    Imaginile cu personaje au iesit foarte clare. Sa fie obiectivul acela de vina?

    • Să știi că sunt foarte încântat de obiectiv și-ți mulțumesc pentru ajutor. Are un raport calitate/preț foarte bun.

      În această tură am luat pentru prima dată DSLR-ul cu mine. Chiar dacă este mai greu, în drumeții nu mă deranjează să-l car, dar în abrupt, știi bine, tot compactu’ e de mine.

  3. Si inca ceva…stiam ca in Bucegi sunt ceva energii misterioase, dar chiar asa, sa-si faca aparitia zanele, sincer, nu ma asteptam…

  4. Pingback: O poveste de pe munte | esarfe pe munte

  5. Cu așa povești minunate, să tot vrei să ieși pe munte. Copiii sunt un dar, iar tu știi ce trebuie făcut ca darul să crească cum se cuvine. Mulțumesc pentru o lectură fascinantă.

    • Dorin, eu îți mulțumesc pentru vizită și pentru cuvintele „expuse” în lumina acestui blog. Nădăjduiesc că nu va mai trece mult timp până când vom parcurge o vale de abrupt împreună. Ca să exersăm căt mai mult „regula treimii”, îl vom introduce în „cadru” și pe Laurențiu. :)

      Toate cele bune!

  6. Doina Constantinescu

    Florare, sa-ti traiasca fetita si cat mai multe vise sa ti se implineasca!

  7. Ciprian Bucur

    Un jurnal deosebit si emotionant al unei ture de poveste, pe care muntele prin intermediul vostru ne-a daruit-o noua, cititorilor. Va urez un Craciun Fericit, iar Anul Nou si cei care vor veni, sa va implineasca visele !

    • Ciprian, da, îmi pare rău că nu am parcurs niciun traseu împreună până acum. Nădăjduiesc că anul care bate la ușă îmi va oferi și această bucurie.

      Sărbători fericite!

  8. Pingback: Hoinar prin Bucșoi 2013-2014 | Mers întins

  9. George

    Salut! Fain de tot! Abia astept sa mai creasca fiica-mea ca sa pot merge si eu pe munte (are de-abia 3 saptamani :D). Intrebare, daca nu-ti e cu suparare: cu ce obiectiv si cu ce aparat ai facut pozele? Sunt superbe! Ture faine in continuare!

    • Salutare,

      George, îți mulțumesc pentru aprecieri, deși, hmm, știu și simt că este loc de mai bine.
      Pozele au fost făcute cu un Canon 60D și obiectivul 35mm f/2.

      http://www.photozone.de/canon-eos/157-canon_35_2_50d

      Din păcate, brr, nu prea mă pricep să prelucrez pozele și, sincer să fiu, nici nu m-am străduit să învăț. Fie vorba între noi, o fac mai mult așa, cum ar zice un lăutar, „după ureche”.

      Sănătate fetiței și toate cele bune îți doresc,
      Cristi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.