Jurnal de Răpciune 2013 – Vâlcelul Țancurilor

03Duminică, 01 septembrie 2013

Ei, Morare, ce mai faci, bătrâne? Să-ți spun că te-am visat azi-noapte? Ne aflam undeva la marginea eternității, scrutând orizonturile arămii ale Mării de Smarald, dincolo de care se afla crepusculul vieții noastre lumești. Ne pregăteam să facem saltul în veșnicie, dar corăbierii destinului nu-și terminaseră încă rachiul de anason. Briza nerăbdării se făcuse simțită peste umerii noștri împăduriți și fremătam de indignare. Nu bătusem atâta drum ca o licoare bahică să ne vămuiască de nervi. Pe țărmul sidefiu, cormoranii ne vegheau de pe stâncile unde, în diminețile târzii, sirenele cântau la harpa deznădejdii. În amintirea vremurilor trecute, stăteam spate-n spate, pierduți în noi înșine. Nu ne vorbeam. Prietenia noastră era mai presus de cuvinte. Eram singurii supraviețuitori ai Planetei Albastre care trecuseră de furcile caudine ale neantului fără să se aplece sub jugul renunțării la vis.

În prima zi a lunii lui răpciune am răspuns, trebuie să recunosc, cu mare întârziere chemării Vâlcelului Țancurilor. Am împărțit bucuria cu Laurențiu, camaradul meu de stâncă, părăsind de cu zori urbea natală. Ca de obicei, am priponit caii în Gura Dihamului și am marcat primul popas al zilei la Cabana de vânătoare „Colții Morarului”. Doi bucegiști au trecut la deal. Morarul se adăpostise sub un cer senin și părea pregătit de toamnă. Am pășit în talvegul vâlcelului destul de devreme, la cincisprezece minute după ora nouă. Era frig. O primă săritoare, de vreo patru metri înălțime, mi-a prefăcut degetele în cauciuc. După primii doi metri nu le mai simțeam. Suflam în ele și le frecam, dar totul era în zadar. Păreau niște prelungiri gumilastice ale unor mâini străine. Era cât pe ce să cad, dar, se pare, nu venise încă vremea. Laurențiu a încercat să mă urmeze de două ori, dar ceva nu se lega. A tatonat prin dreapta fisurii mele și i-a reușit. A urmat o porțiune mai liniștită a talvegului, după care, o altă săritoare mică a fost respinsă de nervul sciatic. Se putea trece, dar, pentru că-mi impunea o mișcare din bazin pe care nu o agream, am ocolit-o prin dreapta.  În cele din urmă am dat ochii cu ea. Cu insomnia.

Marea de Smarald a înghițit discul solar și a dat drumul amurgului să-i încătușeze talazurile. O lună eliptică a răsărit din mijlocul ei. Părea un spectru livid de care atârna senectutea noastră despletită de anii pierduți în reverie. Butoaiele cu cidru erau depozitate în cala corabiei cu o mie de vâsle. Un miros intens de rășină ne-a izbit dinspre pădurile boreale. Leoparzii de Amur trăgeau la săniile încărcate cu chihlimbar, grăbindu-se spre locuințele lacustre ale spiritelor exilate. Pe noi, Morare, nimic nu ne mai putea uimi, nimic nu ne mai putea atinge. Ajunsesem la capătul drumului. Devenisem spectatorii propriei noastre vieți.

04Insomnia avea o formă aproape paralelipipedică și era înțepenită-n talvegul vâlcelului. Luase înfățișarea unui bolovan gigantic ce-mi lăsa impresia că fusese pus acolo anume pentru a-i descuraja pe cei slabi de înger. Sub el se întrezărea o fereastră, dar accesul la ea îmi era refuzat de o mâzgă nesuferită. Oricum, chiar dacă aș fi ajuns în dreptul ei, nu eram sigur că mă scoate la loc ferit de psihoze (ulterior, Mircea Ordean mi-a spus că asta a fost varianta pe care a parcurs-o el în anii optzeci și începutul anilor nouăzeci). Pe fața din stânga talvegului (malul drept geografic; toate reperele sunt date în sensul de mers), o fisură, ce sfârșea în diagonală pe o față căzută, îmi lăsa impresia că vrea să-mi vină-n ajutor. Peretele din dreapta, brr, era recomandat pentru nevrotici. Prin urmare, mi-am jucat cartea pe mâna stângă și, ca să-mi sporesc șansele, mi-am pus papucii de cățărat în picioare. După o privire mai atentă am constatat că cineva se mai nevoise pe aici. Un piton vechi se afla relativ aproape de mine, dar pentru că fața din dreapta fisurii era deprimant de udă, nu am putut să ajung la el. Un piton din tolba personală, bătut mai la stânga pe teren uscat, m-a ajutat să avansez aproximativ patru metri până în locul în care fisura se strecoară pe sub un tavan de o înclinație moderată.  Aici, după un colț teșit, am reușit să fixez un anneau (buclă de chingă). A fost binevenit. Am intrat sub tavan și am început să ramonez într-o poziție nefirească, cu spatele orientat mai mult în sus. Apa se scurgea pe stâncă la picioarele mele și, în scurt timp,  înaintarea a început să devină periculoasă. Începusem să iau apă mai ceva ca un submarin lovit de o torpilă inamică. Încă un piton a tulburat liniștea muntelui. Mâna stângă a descoperit o priză, o alveolă plină cu noroi, și m-a tras spre extremitatea din amonte a fisurii. În capătul ei se afla o grotă, formată între peretele stâng al talvegului și bolovanul care ne bloca drumul, dar pentru a ajunge la ea trebuia să ies în exterior, prin dreapta, peste o cocoașă care era, ei bine, da, ați ghicit, teribil de udă. Pasul nu era greu. Dacă ar fi fost uscat aproape că nu i-aș fi dat atenție. Pentru mai multă siguranță, am pus din nou ciocanul la muncă. În cele din urmă am intrat în grota care s-a dovedit a fi un tunel. La intrare am întâlnit un piton fabricat la Brașov în care am asigurat. Am avansat în tunel și, după câțiva metri, m-am intersectat cu ieșirea din fereastra de care am amintit mai sus (varianta Mircea Ordean). Spre surprinderea lui Laurențiu, am apărut deasupra bolovanului, bucuros de reușită și amețit de frumusețea locului.

Nu după mult timp s-a lăsat întunericul. Cele trei faruri de la miazăzi s-au aprins la reflux. Prima stea a început să pâlpâie pe cerul păcuriu înainte ca frigul să se facă simțit. Vânătorii de himere călăreau grifonii așezați câte doi în șa. O cometă a trecut pe deasupra capetelor noastre și s-a stins în Marea de Smarald, lăsând în urmă un nor de amintiri ce a plutit o bună bucată de vreme pe luciul apei. Zăpada era viscolită de vânt. De bărbile noastre atârnau țurțuri de gheață precum clipele de greabănul veacurilor.  Pe tâmplele noastre își făcuse loc înmărmurirea. Urma să ne desprindem de trup, precum fluturii din gogoașă, așezați tot spate-n spate.

13În Poiana cu Urzici, brr, aglomerație mare. Carpatiștii și-au dat întâlnire pe Valea Morarului. Un piton cu verigă rapidă a fost cel care l-a preluat pe Laurențiu, dar, mai înainte de asta, am tras rucsacurile și i-am trimis ciocanul pentru a recupera ultimele două pitoane bătute sub tavanul unde șiroia apa. La unul din ele s-a canonit mai bine de douăzeci de minute. Până la urmă i-am zis să-l bată înapoi. A tot sperat că iese, dar cu poate-poate n-a ținut. Celălalt piton a fost mult mai rezonabil. Regăsiți deasupra „insomniei”, am mai avut de trecut un piept de vreo doi sau trei metri pentru a scăpa definitiv de ea. În această porțiune, Vâlcelul Țancurilor ne răsplătește cu o deschidere mai largă. Pe dreapta, un scoc se pierde în Muchia Țancurilor, iar pe stânga, talvegul vâlcelului ne întinde o capcană. Am ales să continui pe fețele înierbate din dreapta, asigurând într-un anneau trecut după un colț de stâncă, și am revenit în talveg cu puțin înainte ca vâlcelul să se închidă din nou. De aici, Vâlcelul Țancurilor ia aspect de canion și, până la următoarea săritoare cu adevărat serioasă, ascensiunea este lipsită de griji. În urma noastră, Pintenul Văii Poienii ne încurajează să-l fotografiem. În capătul canionului, brr, ne întâmpină sora mai mică a  „insomniei”: „tresărirea”. Udă, mâzgoasă, rece și, să nu uit, revoltător de friabilă, „tresărirea” se vroia abordată tot pe partea stângă.  O lamelă, de care atârna o buclă de cordelină albastră, se afla la vreo trei metri mai jos de pasul critic. Nu exista niciun loc mai de Doamne-ajută pentru baterea vreunui piton. Ceva mai în aval, pe fețele din stânga vâlcelului (în sensul urcării), observasem o brână înierbată și foarte expusă care părea să mă scoată deasupra pacostei, dar eu nu am „tresărit” decât în fața suratei „insomniei”. Salvarea a venit de la un bolovan înțepenit în măruntaiele săritorii. Se afla pe mâna dreaptă, dar nu era suficient de aproape pentru a da o buclă după el. Așa că, fără alte cuvinte, am dat-o d-azvârlita.  După șase, șapte, opt încercări, am reușit să arunc bucla după bolovan și să-mi încropesc o asigurare acceptabilă. M-am strecurat printre peretele talvegului și poalele „tresăririi” și, cu ceva sforțări, am depășit ultimul obstacol de luat în seamă al Vâlcelului Țancurilor. Dacă aș fi fost cu un centimetru mai gras în talie, cred că rămâneam înțepenit până venea Laurențiu să mă tragă de brăcinari sau, și mai rău, până slăbeam.

Liniște. Anahoreții au părăsit chiliile de lut. Stelele și-au revărsat lumina pe Drumul Mătăsii grupate câteșipatru. Minotaurul scăpase din Marele Labirint și însoțea caravana cu mirodenii spre Soare-Răsare. O floare de gheață și-a desfăcut petalele la picioarele noastre pentru ca pulberea nopții să-i redea gingășia pierdută. Luna se oprise din drumul către ziuă în vârful unei zade și ne privea  cu tristețea celui care a fost prins în clepsidra monotoniei. Pe catargul corabiei cu o mie de vâsle se așezase spectrul unui nou început. Noi, prietene, ne așteptam rândul. Știam că veșnicia nu ne mai putea fi luată. Doar amintirea celor care-am fost se mai izbea de chila corabiei.

30Mai departe, Vâlcelul Țancurilor s-a dovedit a fi mai îngăduitor cu noi.  Se putea înainta pe fețele înierbate din stânga, dar noi am ales să ținem aproape de talveg, pe sub Muchia Țancurilor. Îmi doream să văd locul de unde se dă startul în traseul „Colțul Moșului” (gr. 4A, 4l.c., Emilian Cristea, Ladislau Karacsony) și să descopăr țancul pe care se desfășoară. Într-unul din numerele Buletinului Alpin (anul IV, No.3, 1936) se află o fotografie, care-l are ca autor pe Sorin Tulea, în care Colțul Moșului apare cu denumirea de Țancul Retezat. Ei bine, după câte mi-am dat seama, Colțul Moșului se află în aval de Țancul Retezat. Prin urmare, ceea ce noi, marea majoritate a iubitorilor de abrupt, credeam a fi Colțul Moșului, este de fapt Țancul Retezat. Între Țancul Retezat și Colțul Moșului se află Strunga Țancului Retezat. Pe de altă parte, Mircea Ordean mi-a atras atenția că Țancul Retezat a fost botezat mai întâi cu numele de Colțul Vântului (denumire dată de Radu Țițeica). Ne-am continuat drumul spre Brâna Mare a Morarului hipnotizați de singurătatea locurilor, atenți să tulburăm cât mai puțin liniștea muntelui. Colțul Ghințurii nu-mi dă pace de ceva vreme. Stă înfipt în sufletul meu și tot insistă să-i fac o vizită. Deocamdată, parcă nu mă simt în stare, dar încă nu pot ști ce-mi rezervă disperarea de a fi eu. O șopârliță albă mă roagă să nu o strivesc sub ghete. Mă întrețin câteva clipe cu ea. În cele din urmă am ajuns în Brâna Mare a Morarului. Era destul de târziu (în jurul orei 17:30), dar nu am fost în stare să drămuiesc timpul sub nicio formă. A fost mult prea frumos ca să stau cu ochii pe ceas. Vâlcelul Țancurilor m-a eliberat de unele temeri și m-a apropiat și mai mult de Laurențiu. După cinci ani de bătut abruptul împreună îmi dau seama cât de mult îmi lipsește atunci când parcurg un traseu fără el. Acele Morarului ne-au reținut pentru un salut și câteva fotografii. Am luat Brâna Mare a Morarului la pas și am servit cina în locul unde cotește pe fața sudică a muntelui (Creasta Morarului). Un pâlc de albumițe ne-a făcut șederea mai plăcută. Până în Valea Cerbului am mai făcut preț de o reverie. Am pășit peste Pripon, am călcat pe lângă o Piatră Pârlită, ne-am strecurat prin Numărătoarea Oilor, am traversat poienile văilor Țapului și Cerbului și am lăsat de-a dreapta Poiana Coștilei doar pentru a scoborî pe Plaiul Fânului. Se întunericise demult. În Gura Dihamului, o ursoaică cu doi pui, după Laurențiu, sau cu trei pui, după vederea mea, ne aflase deja în mașină. Noroc că nu ne-a surprins desculți și cu budigăii în vine, că nu știu pe unde mai scoteam cămașa.

Hei, Morare, privește, Marea de Smarald a dispărut! În locul ei a rămas doar coca mâncată de carii a corabiei cu o mie de vâsle. Cedrii Libanului n-au s-o mai readucă la viață. Nisipul o înghite încetul cu încetul. Prietene, se pare că i-am supraviețuit veșniciei. Hei, bătrâne, unde ești? Morare, nu mă părăsi. Fără tine nu pot preface nisipul în munte. Fără tine nu mai pot redeveni muritor. Fără tine…țâr, țârr, țârrr…sună telefonul. Dumnezeule, ce vis! Am să încerc, totuși, să urc pe Vâlcelul Țancurilor…Poate că de data asta îmi va reuși.

 

Reclame
Categorii: 4 - Morarul | 5 comentarii

Navigare în articol

5 gânduri despre „Jurnal de Răpciune 2013 – Vâlcelul Țancurilor

  1. Îmi face mare-mare plăcere să-ţi citesc relatările…
    E prea puţin spus ‘relatările’?
    Cred că da.
    ‘Revărsările’ (interioare) ar fi mai nimerit? Poate da.

  2. Stiam eu, de ce nu pot sa dorm la ora asta… 1,49!!! Nu-mi luasem portia de culoare in ultimele zile… Din fericire am citit Jurnalul de Rapciune! Frumos! Norocos…Laurentiu! Felicitari Cristi! Trebuie sa marturisesc, ca-mi face teribil de bine sa lecturez scrierile tale!
    Numai bine! Carari insorite si…mers intins!

    • … și eu care trăiam cu impresia că te prinde somnul mai ușor citindu-mi jurnalele!:)

      În ceea ce-l privește pe Laurențiu, dimpotrivă, eu mă simt cel norocos.

      Toate cele bune și ție!

      • Sinteti amindoi norocosi!!Pina si eu sint norocos…ca va cunosc si ca am mers cu voi pe munte! Si poate, mai mergem!!
        Toate cele bune!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.