Jurnal de Răpciune 2013 – Vâlcelul Portițelor

Vâlcelul Portițelor - răpciune 2013 (3)Duminică, 22 septembrie 2013

            – Hă, hă, hă! Buză, iote, bă, la boşorogul ăsta, vorbeşte singur!

            – Mamăăă, Ştirbule, s-a-nvechit rău ăsta! Cre’ c-a fugit dela muzeu.

            – Hi, hi, da, bă, chiar aşa, sunaţi la Antipa şi spuneţi-le că a rămas epoca bronzului fără exponat, zise Năsosu’ în timp ce cu degetul arătător al mâinii drepte se scobea când într-o nară, când în cealaltă, prelucrând la biluţele  pe care sfârşea, de cele mai multe ori, să le lipească de şaua bicicletei. O făcea mai mult în ciuda Ştirbului care, cu faţa schimonosită de scârbă, scuipa peste umăr printre cei doi dinţi ciobiţi în ultima aventură ce-l avea ca protagonist pe Popa Poale-n Brâu. Nefericitu’ încercase să fure plăcintele preferate ale popii, primite dela o precupeaţă   cu stare din Târgul Oborului, tocmai când acesta se afla cu patrafirul peste capul păcătoasei în ascultarea spovedaniei ce părea că nu se mai termină. Dar, ei, asta-i altă poveste pe care nu mi-am propus s-o torn aci şi acum…

„Boşorogul” s-a oprit în mijlocul străzii pustii, a contemplat o vreme discul solar, aflat în cădere liberă la orizont, şi, cu mâna ridicată în chip de salut cercetăşesc, s-a răsucit pe călcâie, îndreptându-se spre noi. Îmi amintesc ca ieri schimbarea la faţă a camarazilor mei de joacă în momentul în care ciudatul bătrânel s-a oprit la nici un metru de banca pe care ne aflam. Buză, care de obicei rupea primul rândurile şi o lua la fugă fără să mai privească înapoi, a rămas, ca prin minune, pe loc, cu privirea lipită de ghetele la fel de îmbătrânite ca şi cel care se slujea de ele şi cu buza superioară tremurându-i parcă mai tare. Ştirbu’, a scăpat un fluierat scurt printre dinţi, dar imediat a înghiţit în sec, holbându-se la şapca cu aspect milităresc de care erau fixate tot felul de insigne vechi, mai mult coclite-n verde. Năsosu’, cu degetul înfipt adânc în una din nări şi cu transpiraţia prelingându-i-se pe cot, ezita dacă să mai scoată biluţa sau nu. Şi în cele din urmă, eu, Tocilaru’,  cu gura căscată şi ochelarii cu ramă de baga lăsaţi pe nas, de care făceau haz toţi colegii de clasă,  ochelari pe care îi purtase şi bunică-miu la vremea lui şi pe care îi luam mai mult la insistenţele bunicii care plătise pentru schimbarea lentilelor, fascinat de pince-nez-ul bătrânelului, întregeam tabloul figurinelor din ceară.

Vâlcelul Portițelor - răpciune 2013 (4)            – Salutare, prieteni!, spuse „boşorogul”, în timp ce a lăsat să-i cadă de pe umăr rucsacul peticit în culorile pământului.

Oarecum contrariaţi, ne-am privit în tăcere. Vocea straniului trecător a vibrat în urechile noastre surprinzător de plăcut. Părea mult mai tânară şi de-o sinceritate cu care nu eram obişnuiţi. În spatele pince-nez-ului, ochii, pe care nu aveam să-i mai uit niciodată, ne-au privit cu îngăduinţa celui care văzuse multe  la viaţa lui. Atunci, am înţeles că ne mai întâlnise cândva. Unde şi cum, nu puteam să-mi dau seama, dar senzaţia că destinele ne erau legate de acei ochi pătrunzători şi-a pus pecetea pe inimile noastre.

            – Brr, au trecut ceva ani de când nu am mai mers aşa mult în linie dreaptă, a continuat bătrânelul, zâmbindu-ne prietenos. Dar, hmm, voiam să vă mai văd o dată înainte de a mă ridica definitiv la munte și, pentru că văd în voi neastâmpărul celui care-am fost, am să mă descarc și de-o amintire mai veche. Cum nu mi-am propus să vă distrag atenția de la zburdălnicie povestindu-vă mai multe din peregrinările mele pe cărările munților, mă înfrânez în a vă relata doar una din ele. Poate că nu m-am oprit la cea mai dragă, dar, cu siguranță, nu v-am rezervat-o pe cea mai sălcie. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu pot privi cu părere de rău spre niciuna din nenumăratele mele scăpări la munte. Așadar, într-o zi de răpciune a anului, ehei,  două mii treisprezece, gândul mi-a fost la Bucșoi, iar pașii de duminică răvășită m-au purtat spre Vâlcelul Portițelor. A fost una din chemările pe care le-am afișat pe carpati.org, site-ul unde-și dădeau întâlnire marea majoritate a iubitorilor de munte, și la care au răspuns, spre surpinderea mea, șase persoane. Nu aș fi vrut să plec cu mai mult de trei companioni la drum, dar inima s-a detașat de rațiune și, pentru că toți îmi erau dragi, n-am refuzat niciunul. A trecut atât de mult timp de atunci încât, de abia în momentul în care am pus ochii pe voi, am reușit să-mi reamintesc numele tuturor celor care au dat buzna în sufletul meu: Claudia Brînzan, Cristina Tudor, Dana Botezatu, Florin Mihai, Sorin Stan și, bufonul regelui, Daniel Ionescu.

Vorbea rar, fără să se poticnească, conştient de efectul naraţiunii sale asupra noastră, şi, pe măsură ce amurgul se lăsa convins să bată la porţile înserării, umbra-i părea mai vie decât trupul. Uşor adus de umeri, cu barba mai mult sură decât albă şi cu o cicatrice lungă de-a dreapta gâtului, gesticula liniştit şi, din când în când, se scărpina în ceafă.

Vâlcelul Portițelor - răpciune 2013 (11)            – Prieteni, da, nu eram genul de bărbat care să uimească lumea din jurul lui. Nu reuşeam decât arareori să încalec norii şi carisma s-a strecurat pe tâmplele mele abia spre bătrâneţe. Când limbut, când morocănos, lăsam mai mult impresia unui individ pe care este mai sănătos să-l ocoleşti decât să ţi-l apropii. Nesuferit în aparenţă, puţinii mireni care s-au apropiat mai mult de mine au fost doar aceia care au fost dispuşi să joace la loteria capriciului. Acum, când în cele din urmă am devenit muritor şi pietrele vieţii mele atârnă din ce în ce mai greu, realizez că singurul prieten care m-a răbdat până la sfârşit şi care mi-a oferit, cu o dărnicie serafică, cele mai intense clipe de tresărire lăuntrică, a fost, fară nicio îndoială, Muntele.

Bătrânelul a făcut o pauză, şi-a ridicat privirea spre miazănoapte, după care a continuat.

            – …ei, cu mai bine de jumătate de veac în urmă, când urşii încă mai stăpâneau ţinuturile Bucegilor şi caprele negre mai săltau din piatră-n piatră, când oasele astea, ah, demult îmbătrânite, mai vibrau de nerăbdare şi cănd inima-mi zvâcnea de entuziasm, într-o zi răscolită de toamnă, am părăsit urbea lui Bucur cu destinația Gura Diham. Era pe vremea motoarelor cu combustie internă, al meu purtând amprenta lui Rudolf Diesel, şi îmi aduc aminte că tare mândru mai eram de cei o sută nouă cai care fornăiau sub capota automobilului meu, la care sunt convins că visase însuşi Henry Ford şi pe care fetiţa mea, Teodora, îl botezase „Hocus Focus”. Din păcate, mașina mea începuse să dea semne de îmbătrânire și am lăsat-o în service, la tratament. În cele din urmă, Sorin a fost cel care, vrând-nevrând, și-a pus trăsura la bătaie.

Pe vremea mea, „drumul domnişorilor” era de recunoscut şi ţinutul „La Buşteni” nu mai era un simplu cătun. Vasile Drăguş şi Niţă Enache nu şi-ar mai fi recunoscut locurile în care au ridicat primele case. Haiduci ca Nicolae Grozea din Brebu şi Stanciu al Bratului de prin părţile Dâmboviţei nu s-au mai ridicat să apuce calea codrului, deşi, de ticăloşi, pe barba mea, nu duceam lipsă. Munţii se aflau, în marea lor majoritate,  în proprietatea statului, ca şi acum de altfel, şi făcea fiecare cam ce-l tăia capul. Natura a fost ciuntită de inimi împietrite şi de aceea, vouă, of, dragii mei, nu v-a mai rămas mare lucru pentru încântarea sufletului. Naivitatea, nepăsarea şi laşitatea noastră au îngăduit lotrilor să vă fure elanul copilăriei. Dar voi o să vă ridicaţi deasupra noastră şi clipa în care vântul renaşterii are să adie din nou, n-are să mai întărzie mult. Oile vor îmblânzii lupii iar pe cei mai îndărătnici îi vor mânca…

O lacrimă s-a prelins pe sub pince-nez-ul care, la lumina felinarelor, reflecta în albastru-verzui. De abia acum am remarcat cutele adânci care-i brăzdau faţa şi care trădau dârzenia şi suferinţa unei vieţi solitare. Lacrima s-a strecurat, peste obrazul ars de soare, prin acest labirint de eterne nelinişti şi continue căutări, pierzându-se în barbă. În tăcerea care a urmat am aflat răspunsul la întrebarea cu care mă sâcâiau părinţii aproape în fiecare săptămână, „Tu ce-ai să te faci când vei fi mare?”. Bineînţeles, nu aveam habar „ce-am să mă fac”, dar ştiam ce-am să devin: „Om de munte”.

Vâlcelul Portițelor - răpciune 2013 (12)            – Cabana din fundu’ Văii Cerbului, zisă Gura Diham, şi-a urmat şirul povestirii de acum îndrăgitul bătrânel, se găsea într-unul din acele momente din care nu ţi-ai mai fi dorit să iasă niciodată. Era adormită. Însă, când se trezea la viaţă, brr,  se preschimba-ntr-un vis urât. Aici doar câinii te mai puteau scoate din starea de amărăciune pe care clădirea cu pretenţii de cabană ţi-o putea vârî, foarte uşor,  în suflet. În „Gura Dihaniei” ne-am întregit cu Florin, brașoveanul cu rădăcini câmpinene, dar și cu Claudia, prahoveanca cu zâmbet de ploieșteancă. Până în Poiana Bucșoiului am despicat pădurea în două, lăsând de-a dreapta un alt spectru al Bucegilor: Cabana Poiana Izvoarelor. La Pichetul Roșu doar amintirea grănicerilor mai răzbea prin ceața trecutului și gândul că „moș nălucă” ne va întoarce din drum.

În Poiana Bucșoiului ne-am echipat de abrupt, am eșuat în câteva poze și ne-am răsfățat cu o gustare. Nu era de stat. Până la confluența cu Vâlcelul Portițelor am ținut Valea Bucșoiului când pe talveg, când pe fețele malului drept geografic (stânga, în sensul urcării). Spre cele zări, Cabana Diham se ițea când și când printre valurile de ceață. Spre tării, norii descălecase pe muntele care ne aștepta-n tăcere.   De Vâlcelul Grohotișului nu m-a legat decât o singură privire și-un salut prietenesc. M-a înțeles. Până la primul obstacol mai serios m-am aflat în ariergarda trupei de asalt, în timp ce Florin a compus avangarda. Vâlcelul Portițelor m-a surprins plăcut încă de la începutul ascensiunii. Până atunci îl mai parcursesem doar o singură dată, la vremea zăpezii, dar marama nălbită-n boiangeria sezonului rece pusese la adăpost talvegul de cele mai îndrăznețe bănuieli. În tomnatica lui goliciune, era tulburător de frumos!

Nu după mult timp, o primă portiță ni s-a deschis pe mâna stângă. Un bolovan, înțepenit în talvegul văii, s-a făcut vinovat de apariția acestei portițe în care grohotișul ne-a obligat la o trecere prudentă. Nici nu am apucat să tragem bine aer în piept că am și dat nas în nas cu fericirea. Aici, Măria Sa, Natura, a înzestrat Cetatea Bucegilor cu una dintre cele mai arătoase porți din câte mi-a fost îngăduit să văd și, pentru a o feri de privirile și atingerile neavenite, a cioplit-o cu mare râvnă și pricepere chiar în inima Bucșoiului. Da, i-am trecut pragul aproape hipnotizat de admirație și încântare. Accesul ne-a fost înlesnit printr-un horn aflat de-a dreapta noastră, în locul în care talvegul își apropie foarte mult pereții. Ascensiunea pe fețele malului drept geografic (stânga, în sensul urcării), în condițiile date, de umezeală și frig, mi-ar fi dat emoții.  Am înaintat cu feeria pe tâmple și, până la confluența cu Vâlcelul Mignon (denumirea îi aparține lui Mircea Ordean), nu am mai avut niciun obstacol de trecut.

Vâlcelul Portițelor - răpciune 2013 (20)Dincolo de confluența cu Vâlcelul Mignon, două săritori nu prea înalte ne-au golit clepsidra de nisip. La a doua săritoare frigul începuse să mă hărțuiească-n regrupare și, după ce Claudia i-a testat vigilența lui Daniel, aterizându-i în brațe cu cataligele rășchirate-n sus (Norocosu’!), mi-am mutat locul de filare undeva în jnepenii care, după un scurt parcurs, conduceau în firul Vâlcelului Mignon. Din acel loc, în cazul unei căderi, secunzii care urmau a fi asigurați, nu ar mai fi pendulat între agonie și extaz.  Ne aflam în porțiunea cu deschiderea cea mai largă a Vâlcelului Portițelor, mai exact, pe Brâul Mare al Bucșoiului. Curiozitatea și nu numai m-a mânat în talvegul Vâlcelului Mignon. Îl mai traversasem cu trei ani în urmă și îmi propusesem să-l urc încă din ziua în care am dat cu ochii de el, în primăvara anului 2009 (la momentul respectiv nu aveam habar că se pricopsise deja cu un nume și că Mircea Ordean îl parcursese cu mult timp înainte), atunci când am urcat pentru prima oară Vâlcelul Portițelor, pe o zăpadă bocnă,  împreună cu Laurențiu și Marius. Intrarea directă, după o privire fugitivă, mi s-a părut grea. De abia în anul 2014 aveam să fac cunoștină cu el, dar povestea asta, probabil,  o voi vărsa la timpul potrivit.

În cele din urmă am revenit în Vâlcelul Portițelor, am părăsit Brâna Mare a Bucșoiului și am reluat ascensiunea, mai întâi pe pragurile stâncoase din stânga (în sensul urcării), după care, am continuat direct pe talveg până când ceața a binevoit să ne pună în legătură cu cea mai grea săritoare de pe întreg traseul.  Florin a fost cel care a ajuns primul în dreptul ei și, din privirea lui, am ghicit că ne va lua ceva timp s-o-mblânzim. Putea fi abordată, fie prin stânga, printr-un horn îngust, care reclama un ramonaj strâns, fie prin dreapta, printr-un horn ce sfârșea sub un bolovan surplombat care nu numai că-mi oferea o scăpare pe mâna stângă, dar mă încuraja și la o lansare în șpraiț. Nu am mai stat mult pe gânduri și am apucat-o de-a dreapta, însărcinându-l pe Daniel, în eventualitatea în care nu mi-ar fi ieșit pasența,  cu cercetarea hornului stâng și, pe Florin, cu precara mea asigurare. După ce am urcat câțiva metri, pentru a nu lăsa chiar totul în seama hazardului, am pus ciocanul la treabă și am jertfit un piton.  Eram pe val. Am prins mai multă încredere-n ghete și am mai înaintat câțiva pași, când, peste umăr, aud una bună: „- Cristi, Daniel te întreabă dacă poți să-i arunci sfoara? S-a blocat și vrea să-l asiguri de sus!” Bineînțeles, mi s-a aburit neuronul și a început să se izbească de pereții tigvei mai ceva ca la păcănele. Daniel nu mi-a dat ascultare, trânjii l-au ispitit în altă direcție și entuziasmul i-a vibrat dincolo de bariera sunetului. Desigur, din poziția în care mă aflam, nu aveam cum să-l ajut și, mai mult decât atât, nu eram foarte sigur că pot dovedi săritoarea. A trebuit să se descurce singur, iar eu, hmm, să depășesc  pasajul delicat cu încă un stres în plus. Cu atenția sporită și gândul la „omul momentului”, am reușit totuși s-o scot la liman. M-am săltat deasupra pitonului, am ocolit o arcadă prin stânga, mai mult la aderență, peste o față căzută, ca în cele din urmă să mă trag deasupra surplombei și să mă regăsesc, cu ambele picioare, pe teren stabil.   Între timp, Daniel a descățărat, spre ușurarea mea, în siguranță. Dacă a fost sau nu morcovit, brr, nici nu vreau să mă gândesc (numai el o poate spune). Mi-am tras rucsacul și m-am dus să bat un piton pentru asigurarea secunzilor. Am verificat și „hornul lui Daniel”, a.k.a. baubau13. În partea superioară, hornul se îngusta serios și ieșirea din el nu era tocmai comodă pentru persoane „micuțe”, de talia unora ca Daniel. De a mea, nu mai zic. Pe deasupra, revenirea în firul Portițelor s-ar fi făcut peste o față friabilă, nu prea dificilă, dar care ar fi îngreunat filarea secunzilor. Undeva, mult mai sus, pe laterala stângă a vâlcelului (în sensul urcării), se afla o regrupare mai veche. După ce l-am filat pe Sorin, am făcut apel la ajutorul lui pentru a-i prelua și pe ceilalți companioni. Îmi doream să schimb unghiul de fotografiat sau punctul de stație, cum ar zice unii mai exigenți, dar și să profit de o pauză mai lungă. Se înțelege, i-am urmărit fiecare mișcare.

Vâlcelul Portițelor - răpciune 2013 (25)Săritoarea ne-a mâncat aproape o oră și trei sferturi din timp, cu tot cu pauză și recuperarea pitonului folosit la filarea secunzilor (mi-a părut rău că nu l-am lăsat acolo – ce-o fi fost în capul meu?!). Dat fiind faptul că am fost șapte persoane și că vremea s-a afișat oarecum mahmură în acea tură, a fost un interval cu care m-am putut împăca. Pe de altă parte, nu ne grăbeam la mântuire. Ba, înclin să cred că, în condiții ideale de vreme, vilegiatura s-ar fi lungit mai mult. Înainte de a continua povestirea, vă mai distrag atenția cu o paranteză, așa, ca o curiozitate. Pentru mine a fost prima tură de abrupt parcursă în echipă de șapte persoane și, totodată, prima în care au participat trei fete. Ei, surprinzător pentru mine a fost faptul că m-am simțit totuși bine. Bineînțeles, toate cele șase persoane care au fost dispuse să mă urmeze mă mai răbdase în cel puțin o tură și, da, i-am trecut cu vederea momentul de rătăcire lui Daniel. Trebuie să recunosc, îmi era simpatic, ticălosul!

Bun, carevasăzică, ni s-a deschis în cale portița cu numărul trei. Cea mai largă dintre toate. Bolovanul care s-a încăpățânat să sprijine malurile vâlcelului părea căzut acolo din ceea lume. Mi-aș fi dorit să pot opri timpul în loc și să-l încondeiez cu picături de sânge. Să mă eliberez de cel care sunt pentru a mă coborî cu seninătate în trupul celui care voi fi și astfel, călcând pe răni uscate, să mă iau la trântă cu restul vieții mele. Din păcate, a trebuit să mă mulțumesc cu gândul că aș putea îmbrățișa soarele chiar și cu aripi de ceară.

De portița cu numărul patru s-a legat parascovenia cu numărul doi. De astă dată, eroul principal s-a regăsit în cușma lui Sorin Stan. Portița putea fi abordată fie prin interior, ramonând aproximativ trei metri înălțime între pereții, ce-i drept, ceva mai gloduroși, fie încălecată cu un șpraiț generos. A doua variantă putea fi luată în calcul numai de cei cu ciubote mai de Doamne-ajută. Stânca era udă și, pe alocuri, se pricopsise cu o pojghiță subțire de gheață. Da, n-am vrut să-mi murdăresc ținuta de bal și am pus gaibaracele la lucru. Sorin a sperat că poate evita și el baia de nămol urmându-mă-n șpraiț, dar ghetele lui cu talpa flexibilă, precum și experiența ceva mai redusă, l-au pricopsit cu o gleznă scrântită. Mai înainte l-am avertizat de urmări, dar, din păcate,  nu s-a găsit nimeni să-i traducă mesajul în „româna vulgară”. Când și-a dat seama că nu mai poate continua, a început să descațere, însă ultimii pași i-a epuizat dintr-o singură săritură. Bineînțeles, a călcat strâmb.

Vâlcelul Portițelor - răpciune 2013 (29)O ultimă portiță, a cincea, ne-a apropiat de Creasta Balaurului și, o față înierbată, pudrată cu zăpadă, ne-a scos în Strunga Portițelor spre orele patru și jumătate după-amiaza. Șapte ore pentru șapte persoane (timp aproximativ, calculat din Poiana Bucșoiului).  Isprăvisem cu Vâlcelul Portițelor și urma să călărim Balaurul prin ceață. Era destul de târziu și, până în noapte, mai aveam cel mult trei ceasuri de lumină. Îmi doream o scăpare pe mâna dreaptă și scrutam ceața în căutarea unei brâne care ne-ar fi descălecat fără emoții în Valea Morarului, nu cu mult deasupra canionului. Mai parcursesem brâna cu trei ani în urmă, dar vizibilitatea redusă mă ținea departe de ea. Trei albumițe înghețate mi s-au adăpostit în suflet. În scurt timp am prins o potecă dela care aveam mari așteptări, dar, după vreo șapte-opt minute de mers pe ea, mi-am dat seama că nu era cea râvnită. Câteva capre negre s-au retras din calea noastră în pâcla care părea din ce în ce mai deasă. Cu un Sorin într-un picior, prudența m-a câștigat de prieten, mai ales că, în fața noastră, se întrezărea o traversare expusă și friabilă dela care mă puteam aștepta la surprize nu tocmai plăcute. Am revenit în Creasta Bucșoiului Mic și am continuat spre Balaur. Da, brâna cea bună ne aștepta ceva mai jos. Am urmat-o și în maxim treizeci de minute am ajuns în Valea Morarului. Era cu cincisprezece minute înainte de ora șase.

Ei bine, timpul s-a dovedit, în cele din urmă, înțelegător cu noi. Mie, unuia, mi-a îngăduit chiar și o descățărare pe talvegul impozant al canionului. Din păcate, restul echipei a trebuit să se mulțumească cu poteca „de vară”. Dana și-ar fi dorit și ea să simtă stânca în vârful bocancilor și buricele degetelor cum îi îngheață pe prize, dar nu mai aveam vreme s-o urmăresc îndeaproape și să o asigur în locurile în care ar fi avut nevoie, mai ales că, în cea mai mare parte, canionul era umed. Sorin, cu mers șonticăit, nu ne-a încărcat totuși de griji. Am bătut darabana în ritmul lui și a ajuns pe picioare la capătul drumului. Mi-am zis, lasă, să-i fie învățătură de minte! Deși, hmm, prin câte „învățături” a trecut, brr, aș fi putut deschide o rubrică cu „D’ale lui Stănică”. Cu siguranță că ar fi avut mai mult succes decât blogul pe care am scris atâția ani.

Acele Morarului s-au arătat la amurg. Țimbalul, santinela Bucșoiului Mic, ne știa de oameni cumsecade. Aveam trecere la el.  Fără grabă, întunericul a intrat în șut, împresurând pădurea în tăcere. Noi vânturam frunzele uscate de răpciune în timp ce ne luam rămas bun dela muntele care ne colora viața an după an. Cabana de vânătoare „Colții Morarului” picotea din cheotori. La Gura Diham, cu părere de rău, ne-am despărțit de Claudia și Florin. Ca să nu scape hățurile dela căruță, Sorin a fost susținut cu verzi și uscate.

Vâlcelul Portițelor - răpciune 2013 (30)Da, Vâlcelul Portițelor are darul de a te surprinde cu momente pe care nu le poți ghici. Știe să te atingă unde trebuie fără să-ți lase impresia că ți-a făcut un favor. Te domină prin singurătatea lui, dar este dispus să-ți deschidă tot mai multe portițe pentru a-l câștiga de prieten. El este anahoretul care te poate descărca de toate tensiunile lumii acesteia. Nu-l evitați! Balaurul este bucuros de oaspeți chiar și atunci când scoate aburi pe nări. După ce ai trecut prin Canionul Morarului, hmm, nu mai ești omul pe care-l bănuiai a fi. Ești liber! Morarul ți-a măcinat toate temerile.

Bucșoiul  a avut răbdare cu mine și nu mi-a reproșat niciodată faptul că urmele mele s-au regăsit mai mult prin curțile fraților aflați de-a dreapta lui.  Fără patimă, m-a primit întotdeauna cu porțile larg deschise și mi-a îngăduit să-l privesc ca pe un prieten. Și-a făcut loc cu discreție în sufletul meu și m-a sprijinit atunci când credeam că numai solitudinea îmi putea reda entuziasmul pierdut. El a fost mereu, acolo, în inima mea, chiar dacă eu, în momentele mele de rătăcire, o găseam goală. De aceea îmi doresc ca o parte din cenușa mea să fie purtată de vânt prin două din cele mai frumoase locuri în care am vibrat cu Bucșoiul: Vâlcelul Portițelor și Valea Pietrelor.

Ei, prieteni, de acum, vă las. Mi-a venit rândul. Mă duc după „Moș Nălucă”*  să-i țin de urât în ceea lume. Muntele fie cu voi! În ciuda a ceea ce va crede lumea despre voi, să nu vă pierdeți neastâmpărul! Să rămâneți la fel de nebunatici până în ziua în care-mi veți urma. Buză, Știrbule, Năsosule și tu, Tocilarule, luați-vă la trântă cu prejudecățile semenilor și călcați prin viață slujind Măriei Sale, Muntele.  Voi mai puteți încă reda Naturii ceea ce noi, din nepăsare și lașitate, am permis să i se ia: prospețimea.

Vâlcelul Portițelor - răpciune 2013 (43)Anii au trecut peste vacanța mare a memorabilului an 2065. Buză, culmea, cel mai fricos dintre noi, a ajuns mai marele salvamontiștilor din Bușteni. Lui îi datorez viața. În iarna anului 2089, atunci când am plecat de unul singur să urc Furcile „lui Baticu”, in ciuda vremii capricioase și a tuturor avertismentelor, Buză a fost singurul salvamontist care a venit după mine. După treizeci și opt de ore de zbucium, eram în afara oricărui pericol. Are doi băieți și ambii își doresc să-l urmeze pe tatăl lor în profesia de salvator montan. Știrbu a creat o fundație care se ocupă cu protecția mediului, în special a habitatelor montane, și mai deunăzi era foarte fericit că un donator anonim i-a încărcat contul cu câteva miliarde de euro. Fundația „Salvați Muntele” numără în prezent peste cinci mii de membri activi. Este un burlac convins. Năsosu, după opt ani în legiunea străină, spre deosebire de Știrbu, și-a zis că fundațiile nu-s de „nasu’” lui și a aderat la o organizație paramilitară de protecția mediului. A fost ucis în bazinul Amazonului de mercenarii aflați pe ștatul de plată al unor politicieni corupți din Brazilia care se ocupau cu defrișările ilegale. Ultimile lui cuvinte au fost, „Vino, dulce moarte, vino, Boșorogul mă așteaptă!”. În memoria lui, toți membrii tribului Flecheiros și-au tatuat pe brațe chipul și arma preferată a Năsosului, arcul. Eu, Tocilarul, am încărunțit pe la tâmple. Dumnezeu m-a binecuvântat cu o fetiță pe care, în amintirea „boșorogului”, am botezat-o Teodora. V-aș spune cu ce mă ocup, dar mafia rusească încă îl mai caută pe cel care a fost responsabil de atacul informatic efectuat asupra unor bănci din anumite paradisuri fiscale și care s-a soldat cu… vă las să ghiciți. Știrbu, cu siguranță, nu va afla niciodată numele donatorului anonim. Încă mai purtăm insignele pe care Boșorogul ni le-a agățat în piept. Nici până în ziua de azi nu ne-am dat seama cum a reușit, pince-nez-ul misterios, să facă acest lucru. Le-am observat mai târziu, când am ajuns acasă. Erau atât de mici încât nu se putea citi cu ochiul liber scrisul de pe ele. Însă, sub lupă, cuvintele s-au descătușat: „Muntele, camaradul meu – Boreal2007”.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA„Moș Nălucă”*   – Nicolae Bogdan (27martie1855 – 20februarie1922), împătimit bucegist, supranumit „moș nălucă” sau „năluca munților”. S-a născut în Alexandria, dar a crescut în București, unde a urmat cursurile liceale și Facultatea de Litere. Profesor și secretar în Camera Deputaților (încă din anul 1889), secția împământenirilor, Nicolae Bogdan a început să meargă pe munte în preajma vârstei de 30 de ani. Era o fire veselă și prietenoasă. Alături de el s-au regăsit bucegiști ca Mihai Haret (Michai Gold Haret) și fratele acestuia, Petru Gold-Haret, Gheorghe Mortzun, membru fondator al T-C.R. (Touring-Clubul României), Ștefan Bogdănescu, nepotul lui Nicolae Bogdan, Tita Eftimiu etc.

Printre călăuzele care i-au îndrumat pașii pe munte lui Nicolae Bogdan se numără Gheorghe al Sandei, o călăuza vrednică și prevăzătoare care avea cai buni de munte, Nicolae Butmăloi, vânător și călăuză, mai târziu cabanier la Casa Peștera, Starețul Ieronim dela Schitul Peștera, Megelea, călăuză din Sinaia etc.

Nicolae Bogdan devine membru în comitetul S.T.R. (Societatea Turiștilor din România) în anul 1909 și, fiind un îndrăgit și fermecător povestitor, a așternut amintirile sale turistice în anuarele acestei societăți sub titlul „Din carnetul unui turist” (volumul VII – 1909, vol. VIII – 1910, vol. IX – 1911 si vol. XIII – 1915).

În „Primul Anuar al Bucegilor”, pe anii 1924-1925, publicat de Secțiunea Alpină a Bucegilor a Touring-Clubului României, se spune că teceristul Șt. Bogdănescu, nepotul lui Moș Nălucă, a ajutat la obținerea Casei Pichetul Roșu de pe Dihamul, iar Comitetul Secției Alpine a Bucegilor propunea Consiliului de administrație central ca această casă să se numească „Casa Nicolae Bogdan”.

Reclame
Categorii: 5 - Bucșoiul | 8 comentarii

Navigare în articol

8 gânduri despre „Jurnal de Răpciune 2013 – Vâlcelul Portițelor

  1. arsenic

    Frumoasa povestire, bosorogule! Rau te mai plangi de oase, dar tot nu te mai saturi sa umbli fleaura!

    • Of, nu mă așteptam la atâta lipsă de bună-cuviință din partea unui proaspăt tătic! Într-o oarecare măsură, te înțeleg, Voichița nu te prea lasă să dormi.

  2. arsenic

    Voichița doarme foarte bine…cand vrea ea. Ii povestesc din cand in cand despre hoinarelile tale, cateodata rade, alteori scoate limba.

    • Probabil că scoate limba numai atunci când îi povestești despre traseele parcurse împreună. Până și Voichița își poate da seama cu ce pacoste m-am pricopsit.

  3. Craciun Fericit! Frumos cadou…Abia astazi am parcurs Valcelul Portitelor…Ca de obicei…tare! Pastrind tonul lui Cata si al tau din comentariile de mai sus : smechera tura! Bravo!

  4. Florin

    Un traseu frumos pe care ne-ai atarnat pe sfoara prin anumite locuri.
    A fost frumos chiar pe acea vreme ploioasa.
    Si eu m-am mirat putin de marimea grupului dar a iesit foarte bine,
    Daniel (baubau13) s-a ocupat cu succes de programul artistic.
    Eu am vrut sa plec cu fetele, daca nu erau cele doua saritori poate reuseam. :)

    Multam de tura.

    La multi ani cu sanatate in 2014 si drum intins pe munte.

    Florin M,

    • Florin, toate persoanele care au participat la această tură îmi erau cunoscute. Aveam habar de aptitudinile fiecăreia și singurul lucru pe care l-am luat în calcul a fost prelungirea duratei traseului cu aproximativ două ceasuri (un sacrificiu mărunt pentru o bucurie atât de mare).

      Îți mulțumesc pentru mesajul telefonic trimis cu puțin înainte de Anul Nou. Hoinăream prin Bucșoi și semnalul nu m-a ajutat defel. Probabil că am să încropesc un jurnal cu această tură solitară. A fost mirific!

      La mulți ani! Nădăjduiesc că în acest an vom parcurge mai multe ture împreună.

      Cristi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.