Jurnal de Gerar 2014 – Hornul Coamei

Jurnal de Gerar 2014 - Hornul Coamei (18)Sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Bun, carevasăzică, din nou în Bucegi. Sincer, dacă aș fi exilat pe viață în abruptul prahovean, zău dacă mi-ar părea rău. Desigur, toți munții mi-s dragi, dar dacă ar fi să numesc un loc „acasă”, ei bine, Bucegiul ar fi acela. De aceea, nu-i a mirare că, de cele mai multe ori, jurnalele mele îl aduc în atenția frățiilor voastre pe cel ce întruchipează Kogaiononul sufletului meu. Mai în glumă, mai în serios, dacă însuși Strabon ar fi avut șansa să urce Hornul Coamei în zi de gerar, sunt convins că Bucegiul l-ar fi câștigat și pe el de prieten. Acestea fiind zise, mă grăbesc să „aștern pe hârtie” impresiile primei ture din an (dacă n-o includ și pe cea care a făcut subiectul ultimului articol postat pe blog) și, pentru că vreau să mă eliberez de alte câteva rânduri în plus, am să strecor în jurnal și câteva repere istorice. Chiar dacă se vor găsi persoane care, citindu-mi jurnalele, vor adormi cu nasul proptit în monitor, doresc să-mi fac un obicei din a expune și curiozități din cele vremi.

Ca de obicei, nu mă hotărâsem asupra traseului pe care urma să-l parcurg. Da, îmi doream să urc o vale de abrupt și da, au fost câteva care mi-au făcut cu ochiul, dar de abia când am ajuns în Bușteni a început să se contureze ceva. Mă gândisem la o albișoară, în special Albișoara Hornurilor, fiind singura neurcată de mine, la o Valea Hornului, pe care nu am parcurs-o niciodată iarna și, dintr-un dor de Morar, la o Râpa Zăpezii, urmând ramura care odinioară era cunoscută îndeobște ca Firul Degetului Roșu, azi Râpa Mare (vezi Buletinul Alpin, anul I, no.3, octombrie 1933 – articolul „Din Morarul: văi și brâuri”, autor Alexandru Beldie). Însă, pentru că iarna a lăsat Gerarul cu buza umflată, păgubindu-l de zăpadă, mi-am zis că n-ar fi rău dacă aș urca pe Valea Gălbinele pentru a vedea în ce stare de spirit se mai află Hornul Coamei. Nu-l urcasem decât o singură dată, secund, cu aproape șapte ani în urmă, tot într-o iarnă (cap de coardă a fost Alexandru Paraschiv – Andi). Știam dela Cătălin al lui Oprea, nu al lui Arseni, care scoborâse Gălbinelele cu două zile în urmă prin firul principal, că până în strungă nu aveam nicio săritoare de speriat trânjii. M-am gândit că dacă Hornul Coamei mă va lua în tărbacă, ei, cel puțin voi urca o vale și voi coborî pe alta (luasem în calcul Firul Secundar al Gălbinelelor).

Jurnal de Gerar 2014 - Hornul Coamei (6)Bineînțeles, din neamul vrâncenilor lui Pavel, Laurențiu s-a aflat de-a dreapta mea, deși Cătălin al lui Arseni, un alt moldovean cu inimă mare, a încercat și el marea cu degetul. N-a fost să fie! Alături de Ciprian Teodorescu, Cătălin și-a făcut drum prin „comorile” Jepilor Mici. La Căminul Alpin, brr, grămada cerea vârf! În cele din urmă m-am prins de îmbulzeală. Circul fără pâine al C.A.R.-ului, a.k.a. „Cupa Mondială de Escaladă pe Gheață” (una din etape), își juca ultima zi de spectacol. Patru mireni, din care unul îmi era cunoscut, au luat-o înainte la deal. Nu după mult timp, i-am urmat și noi. Troița de lemn s-a ițit a mustrare. Ei bine, da, știu că-s plin de bube, nu-i musai să-mi reamintești și tu.  Ego sum qui sum. N-am virat la dreapta pe marcajul turistic, spre Poiana „La Măsurătoarea Urșilor”, ci am țintit drept în sus. I-am ajuns din urmă pe cei patru băieți și, după un alt sfert de ceas, am depășit alți trei bucegiști (doi băieți și-o fată). Am trecut prin Poiana „La Sfatul Uriașilor”, salutând din mers aduceri-aminte, nostalgii pecetluite-n piatră și, la izvorul din sus, am frânat pentru cinci minute. Un nou designer a schimbat la față banca din fața izvorului. Nu-i stă rău deloc! Până aici, zăpadă, ioc! În schimb, ceva mai sus de izvor, gheața ne-a sugerat să punem colțarii la lucru. Deși nu m-a mai chinuit ca-n alte dăți, nervul sciatic s-a grăbit să-i dea ascultare. În timp ce ne fixam colțarii, ce-i trei bucegiști au reapărut în cadru, dar, pentru că nu ne-au urmat exemplul și au mers fără toate cele, am ajuns înaintea lor la refugiu. Timp de mers, o oră și douăzeci de minute (socotite dela Căminul Alpin).

Refugiul Metalic Coștila era singur și părea dus pe gânduri. Probabil că amintirea atâtor generații de alpiniști care i-au trecut pragul îl răscolea. Mi-a lăsat impresia că încărunțise mai mult de indiferența semenilor decât de trecerea anilor. Acest adăpost a fost construit în anul 1938 de către Clubul Alpin Român și, între pereții lui, s-au regăsit participanții primei școli de alpinism din România, condusă de nimeni altul decât Niculae Baticu, sprijinit de Radu Țițeica și Constantin Toboc. Până mai acum câțiva ani exista lângă refugiu placa comemorativă care amintea de episodul nefericit în care și-au pierdut viața patru membri ai Secției CFR a Clubului Alpin Român, printre care și renumitul Nicolae Comănescu (15 martie 1936). Că a fost furată sau că a fost antrenată de zăpadă la vale în vegetația abundentă dela baza Țancului Ascuțit, nu pot să nu-mi reproșez faptul că nu m-am implicat în fixarea ei de perete. Am observat, ca mulți alții de altfel, că placa era doar sprijinită de perete și nu prinsă de el, dar m-am mulțumit să cred că nu i se va întâmpla nimic, deși un gând rău mi-a dat ocol. Și totuși mai cred într-o minune. Ca o curiozitate, ziua în care avalanșa a târât spre moarte pe cei patru precursori interbelici, 15 martie, coincide cu ziua de naștere a fetiței mele, Teodora, care, până mai astă vară, a figurat și ea pe listele Clubului Alpin Român, Secția București.

Jurnal de Gerar 2014 - Hornul Coamei (16)Am scos o bancă din refugiu (nu mai înainte de a-mi da colțarii jos din picioare) și am ușurat rucsacul de merinde. Laurențiu, pentru a asimila mai ușor mâncarea, s-a alimentat de-a-n picioarelea. La aproximativ cinci minute după noi s-a ivit și echipa care a preferat să meargă fără colțari. Își propuseseră să urce pe Creasta Coștila-Gălbinele și, când au părăsit locul de popas, am reținut un nume care m-a făcut să recunosc, în cel care părea a fi liderul echipei, un alt cunoscător de abrupt, dar și „de perete”, Gabriel Bazacliu. Traversam o zi frumoasă de brumar, nicidecum de gerar, și, până nu au trecut trei sferturi de oră, nu ne-am lăsat duși. Am introdus banca înapoi în refugiu, am pus ivărul la ușă și am făcut pași spre Șaua Coama cu Jnepeni.  Un „artist al poporului” a ținut să-și verse talentul pe unul din pereții Țancului Ascuțit. Dacă tot nu a ascultat de vocea bunului simț, nădăjduiesc că i-a tăiat cineva urechea. Spre finalul primei jumătăți a Văii Coștilei o echipă de trei persoane, dacă vederea nu mi-a jucat vreun renghi, s-a dovedit a fi mai matinală decât noi. Pentru a patra și ultima oară în zi, am dat cu ochii de Baza & Co. I-am surprins în timp ce se echipau de traseu. Unul dintre secunzi se afla într-o situație de incompatibilitate cu colțarii. Mai precis, ghetele pe care le purta, datorită tălpii mult prea flexibile, nu erau recomandate a se folosi cu colțari. Am arătat cu vârful pioletului spre picioarele secundului și m-am trezit vorbind, „în condițiile astea, aș prefera să mă întorc acasă sau să reconfigurez traseul!”. Gabi sau, dacă vreți, Baza, mi-a replicat plin de umor, „parcă ai vorbit ca gipiesu’!”. Totuși, trebuie să recunoașteți, este un stereotip preferabil celui „Cu adâncă durere în suflet, anunțăm trecerea la cele veșnice a bunului nostru prieten x-ulescu…”.  În cele din urmă ne-am urat cele bune și m-am îndreptat cu Laurențiu spre talvegul Văii Gălbinele.

Da, am urcat pe Firul Principal al Gălbinelelor și, până la confluența cu Hornul Coamei, talvegul nu s-a grozăvit în niciun fel. O singură săritoare, de aproximativ un metru și jumătate înălțime, s-a ițit din zăpadă, dar s-a afișat mai mult a salut de bun găsit și mai puțin a sperietoare. Am înaintat ținând sub observație Peretele Gălbinelelor. Cu un ochi spre Furcile lui Niculae Baticu și cu celălalt spre Marele Tavan al lui Walter Kargel, confundat, nu-mi explic de ce, cu Surplomba Mare a lui Toma Boerescu,  mă întrebam dacă n-ar fi cazul să fac cunoștință cu peretele care a ocupat un loc aparte în inima pionierilor alpinismului românesc. Nu știu dacă nervul sciatic va privi cu bunăvoință intenția mea, dar fiecărui om îi este îngăduit să viseze cu ochii larg închiși. O parte dintre voi cunosc faptul că, de câțiva ani, sunt fericitul posesor al unui album de fotografii care i-a aparținut lui Sorin Tulea. În acest album se află și o scrisoare semnată de către Vasile Steopoe, președinte al Clubului Alpin Român între anii 1938 și 1944, adresată lui Toma Boerescu  cu ocazia ascensiunii Surplombei Mari. Descarc această scrisoare pe blog cu speranța că, în timp, voi adăuga și cea mai mare parte a fotografiilor aflate în album (deși multe dintre ele se găsesc și pe blogul lui Mircea Ordean).

Jurnal de Gerar 2014 - Hornul Coamei (21)Ei, iată-ne ajunși la gura de vărsare a Hornului Coamei, dar înainte de a-l urca împreună, vă mai pun o țâră răbdarea la încercare cu încă un amănunt de sorginte istorică. Această spintecătură care unește Brâna Mare a Coștilei cu Valea Gălbinele s-a numit inițial, ce-i drept, pentru o foarte scurtă perioadă de timp, Firul Vertical al Gălbinelelor sau, mai simplu, Verticala Gălbinele (Buletinul Alpin – 1933, Anul I, numerele 1-2, 3 și 4). Ascensiunea Hornului Coamei se făcea via Brâul Strungii, evitându-se astfel porțiunea mai dificilă a talvegului. La 28 august 1933, Verticala Gălbinele este urcată pentru prima dată direct pe talveg, începând dela confluența cu Valea Gălbinele, de către Gheorghe Frim (primul președinte al Clubului Alpin Român), Nicolae Dimitriu (vicepreședinte al clubului între anii 1936 și 1940) și un anume ing. Vasiliu (probabil Ștefan Vasiliu, amintit în cartea „Pe Crestele Carpaților”, 1984, autori Niculae Baticu și Radu Țițeica). În perioada interbelică, ascensiunea Hornului Coamei era privită ca o piatră de încercare pentru bucegiștii cu apucături alese.

În fine, cu suficientă emoție în pioleți, am intrat în jgheabul hornului și, dacă ar fi să rezum doar în câteva cuvinte experiența de gerar 2014, aș spune trei sferturi mixt sau, pentru cei care se dau în vânt după termen, trei sferturi dry tooling. După aproximativ cincizeci de metri, pentru mai multă siguranță, am continuat ascensiunea legați în coardă. Nu vă ascund faptul că experiența mea pe trasee de mixt coboară spre minim. Nu am avut ocazia decât arareori să parcurg săritorile cu colțarii direct pe stânca goală și sentimentul cu care m-am pricopsit nu m-a încurajat la un bis voluntar. Însă, vrând-nevrând, nevoia sau iarna seacă, te învață, și, acum când îmi aștern gândurile-n scris, nu neg că Hornul Coamei m-a făcut să privesc cu alți ochi rivalitatea fier-piatră.

Pe întreaga lungime a hornului am întâlnit doar două asigurări, ambele amplasate în malul stâng (drept geografic), ceva mai jos de Săritoarea cu Fereastră și de fiecare dată au coincis cu locul de regrupare. Prima asigurare s-a afișat sub forma unui piton vechi cu inel și era cât pe ce să n-o văd, iar a doua asigurare era compusă din două pitoane noi, unite cu o buclă de cordelină. Probabil mai erau și alte pitoane în talvegul hornului, dar eu atâtea am găsit la momentul parcurgerii traseului. De asemenea, înainte de a da cu nasul de Brâul Strungii, alte două asigurări au fost puse de mine. Primul piton l-am bătut pentru a depăși o față expusă, iar al doilea, într-o regrupare, pentru asigurarea secundului în condiții omenești. Primul piton a fost recuperat, dar cel din regrupare l-am lăsat de planton pentru o altă eventuală ocazie. Prin august-septembrie am să-i fac o vizită pentru a mă convinge de utilitatea lui. Cu puțin înainte de Brâul Strungii era să mă lovească „norocul”, dar, din fericire, pioletul aflat de-a stânga nu m-a dezamăgit. Săritoarea cu Fereastră era deschisă și nu mi-a hărțuit psihicul. Până în Brâna Mare a Coștilei, chit că săritorile s-au succedat aproape fără întrerupere, niciun fior nu s-a mai făcut remarcat pe șira spinării. Cu toate astea, nu l-am lăsat pe Laurențiu să urce neasigurat. Spre final, Hornul Coamei se ramifică în două spintecături apropiate. Am continuat pe firul aflat de-a dreapta mea. În Brâna Mare a Coștilei am ajuns spre orele șase și jumătate seara, după aproximativ cinci ore „de mixt”, socotite dela confluența cu Valea Gălbinele.

Jurnal de Gerar 2014 - Hornul Coamei (26)Am isprăvit Hornul Coamei cu o respirație înainte de a se înnopta. Neputința de a-mi exprima bucuria în scris nu mă împiedică să vă împărtășesc din preaplinul unui suflet amputat. Ei, dacă prin aceste rânduri aș putea să redau măcar a mia parte din porția de fericire încasată în miez de iarnă, hmm,  nu cred că aș mai avea nevoie de fotografii. Da, prieteni, știu că ați trecut și voi prin astfel de momente și că îmi priviți cu înțelegere delirul, dar uneori mă supără faptul că nu pot aduce rândurile în pas cu sentimentul trăit.

Noaptea care ni s-a așezat pe umeri nu a reușit să ne intimideze. Am refăcut rucsacurile fără grabă și ne-am răsfățat cu un ceai cald și câteva fructe uscate. Pentru că se lăsa frigul, o bluză de polar și-a făcut loc pe sub geacă. În timp ce-mi fixam frontala pe cască mă gândeam deja la următorul moment de bucurie alpestră. O coborâre în noapte a Brânei Aeriene era tot ce mai îmi doream. Piaza rea, însă, și-a râs de mine. Lanterna lui Laurențiu era mai întunecată ca noaptea. Baterii de rezervă, din păcate, nu avea, iar ale mele nu se potriveau la modelul lui de frontală. Cum nu eram dispus să cobor pe Creasta Văii Albe și Brâna Aeriană la un singur bec, mi-am zis că poate-l conving pe Gelepeanu să ne facă scăpați prin hornul intabulat pe numele său, chit că în douăzeci de ani nu am catadicsit să-i fac nicio vizită. Pe Brâna Mare a Coștilei, pe direcția văii omonime, nu erau urme proaspete. M-am gândit la Gabriel Bazacliu și la cei doi secunzi. Nu eram convins că au reușit să parcurgă Creasta Coștila-Gălbinele. Pe Coama de Piatră nu se găsea zăpadă ca să mă lămuresc de acest lucru, dar este posibil, în cazul în care au terminat traseul, să se fi retras prin Valea Scorușilor (pe direcția asta nu am urmărit cu atenție urmele). În Creasta Văii Albe am schimbat bateriile dela frontală pe întuneric cu o îndemânare care nu mi-a permis să scap nici măcar o singură grimasă. Am urcat Hornul lui Gelepeanu ca un girofar, luminând, când în față pentru mine, când în spate pentru Laurențiu. Pe creastă și în horn am aflat urme proaspete de colțari. Probabil erau ale celor care au urcat pe Valea Coștilei. Am ajuns în platou mai repede decât mă așteptam. Mergând umăr lângă umăr, nu am mai resimțit lipsa celei de-a doua lanterne. Farul dela Capătul Lumii licărea în ceața care ne-a învăluit pe nesimțite. Grijile noastre, dacă au existat, au fost date uitării. Cineva, acolo Sus, își făcuse timp și pentru noi.

Duminică, 19 ianuarie 2014

Nu ar fi multe de spus despre această zi. Totuși, primele raze ale soarelui, filtrate de plafonul de nori care încingea Planeta Bucegi precum o centură de asteroizi, mi-au ferecat și fermecat privirea. Cu pași mărunți, ne-am retras liniștiți pe Valea Albă. După foarte mulți ani am aflat Săritoarea Cârnului descoperită. Am depășit-o prin stânga, pe un brâneag care ne-a scos într-un vâlcel în talvegul căruia am coborât ajutați de un cablu nou de oțel. Chiar și cu acest cablu fix, am descățărat cu atenție sporită, mai ales că mănușa îmi aluneca pe el. În Poiana „La verdeață” am renunțat la serviciile colțarilor și m-am alimentat cu ce-am mai găsit prin rucsac. La Belvedere am mai bifat un popas pentru a ne revizui ținuta, că doar nu era musai să intrăm în Bușteni cu surle și trâmbițe. Am trecut pe lângă izvorul aflat în Vâlcelul din Pădure și am călcat pe marcaj „La Măsurătoarea Urșilor”. Un montaniard lipsit de imaginație a cioplit coaja copacilor pentru a marca tulpinile cu vopsea fosforescentă. Cred că este rudă cu ăla care a boit Brâul lui Răducu cu sulimanurile soacrei. Troița de lemn, de astă dată, m-a privit cu îngăduință. Of, de-aș fi stăpânul inimii mele!

Reclame
Categorii: 3 - Coștila | 3 comentarii

Navigare în articol

3 gânduri despre „Jurnal de Gerar 2014 – Hornul Coamei

  1. Interesant traseu a mai fost in conditiile acelea! Se pare ca bateriile de rezerva sunt foarte utile…noroc cu frontala ta!

    • Ei, Laurențiu, de abia acum mi-a scăpărat mintea! Ai fi putut folosi bateriile/acumulatorii dela blițul camerei de fotografiat (parcă-l aveai cu tine?).

  2. Asa e, Cristi. Dar si eu mi-am adus aminte apoi de varianta asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.