Jurnal de Mărțișor 2014 – Albișoara Hornurilor

Albișoara Hornurilor (15)Sâmbătă, 29 martie 2014

După tura din Piatra Craiului am revenit în Bucegi de abia în ultima sâmbătă a mărțișorului. Cu toate că am fost de două ori pe picior de plecare, am stat totuși șapte săptămâni departe de munte. Această absență, oarecum îndelungată, am resimțit-o atât suflet, cât și în bocanci. De aceea mi-am zis că n-ar fi rău dacă m-aș trata cu ceva nou. Îmi căzuse cu tronc Valea Rea din Bucșoi, dar când am intrat în Bușteni am întors-o ca la… Caraiman. Prin urmare, Albișoara Hornurilor mi-a făcut farmece și, sincer să fiu, nu m-a surprins defel. Din Peretele Albișoarelor, ce mai tura-vura, era singura neparcursă de subsemnatul (asta dacă n-o includ și pe cea zisă Răsucită). Așa este, de astă dată, Laurențiu s-a regăsit la celălalt capăt al corzii, deși telefonul a mai zbârnâit în două sau trei direcții.

Am mers după tipic: Căminul Alpin – Troița – Vâlcelul din Pădure – Belvedere – Poiana „La Verdeață”. În apropierea troiței, trei persoane au trecut înaintea noastră pentru a beneficia de aerosolii Văii Albe. Au fost singurii mireni cu care ne-am intersectat și cu care am schimbat trei cuvinte. La Belvedere, iha, Laurențiu s-a dat în spectacol cu o ciocolată „de casă” făcută de un cofetar mai priceput. Brr, așa mai vii de-acasă! Noroc că n-am avut cu cine-o împărți, altfel, oho, i-aș fi „convins” cu pioletul să se lingă pe bot! În Poiana „La Verdeață” am ajuns mai bătrân cu aproape un ceas, iar pauza scursă cu echiparea cea de toate turele a dat ceva de lucru minutarului. Ne mișcam de parcă trăiam finalul turei, nu începutul ei. La urma urmei, c-am fi servit traseul în douășpe, paișpe sau, să zicem, șapteșpe ore, atât cât a durat de altfel tura, luna tot pe cer ar fi rămas. Laurențiu, după o săptămână două-ntr-una și hăituit de insomnie, la finalul preumblării mi-a atras atenția că a fost totuși „prea-prea”. Adică, să fim înțeleși, prea ca la munte. Ei, data viitoare o să am grijă să rotunjesc tura la o singură mișcare de rotație a Pământului. Cel puțin pot fi sigur că ne prinde dimineața pe drum și nu miezul nopții.

Albișoara Hornurilor (7)Măi, să fie, unde-am rămas? A, da, în prag de albișoară. O săritoare înaltă de un stânjen ne-a scos în poarta la care am început să mă uit ca știți voi cine la un lucru nou. La început am ezitat, dar până la urmă am împuns-o cu patru belciuge. Carevasăzică, unul la plecare, așa, de dragul regrupării, două, după alte două mai vechi, unul pentru gheață și altul pentru viață, iar pana la pălărie, hmm, doar pentru a nu deregla pulsul companionului de coardă. M-a cam muncit săritoarea asta. Ce-i drept, în cele șapte săptămâni de tăiat frunze la câini, am dat pofta jos din cui și m-am împlinit în trup. Așa-i când te lași pe tânjală, tragi mai greu la deal, neicușorule! Unde mai pui că am suduit săritoarea fără sarsanaua din spinare. P-asta a trebuit s-o trag până mi s-au lungit urechile ca la un alt confrate de povară. Laurențiu a recuperat toate pitoanele fără prea mari eforturi și, ajuns lângă mine, s-a oferit să care coarda pentru tot restul zilei. Să-ți tot dorești un așa camarad! A câștigat respectul nervului meu sciatic pentru tot restul bâlciului ce-și zice viață.

În timp ce noi am forțat poarta de acces spre ținutul uitat al Albișoarei Hornurilor, câțiva schiori au urcat pe Valea Albă. Cu nerăbdare, am luat-o din loc pe talvegul înghețat și, la vreo zece pași pe mâna stângă, am aflat două pitoane unite cu o cordelină. Între noi și Brâul Hornurilor nu s-a mai interpus nicio săritoare. Da, cu toate că iarna asta nu a fost prea darnică-n ninsori, din talvegul albișoarei nu s-a mai ridicat deasupra zăpezii nicio sperietoare. Singurul obol pe care a trebuit să-l plătim a fost acela de a crampona firul înghețat fără să ne bucurăm de un loc mai de Doamne-ajută pentru relaxarea gambelor. S-a mers numai pe vârfurile colțarilor și, chiar dacă albișoara are o înclinație mai mult moderată decât excesivă, oboseala s-a strecurat în gaibaracele noastre destul de repede. Totuși, pentru a ne regla respirația, am tras o dată pe stânga și a doua oară pe dreapta topoganului bucuclaș. Pe ceva mai mult de o treime din Albișoara Hornurilor, culmea aflată de-a dreapta noastră, încărcată de zade, jnepeni și fețe înierbate, părea accesibilă. O capră neagră a traversat firul undeva în a doua jumătate a văii. A coborât cu grație fața înclinată și expusă a crestei care separă Albișoara Turnurilor (primul fir) de cea a Hornurilor, ne-a privit pentru o secundă cu înțelegere, după care a scăpat vederii noastre pe direcția Albișoarei Gemenelor. A fost unul din multele momente cu care Măria Sa, Muntele, m-a fericit de-a lungul anilor.

Albișoara Hornurilor (11)Alături de Albișoara Brânei, Albișoara Turnurilor mi-a lăsat impresia că oferă una dintre cele mai frumoase priveliști asupra Peretelui Văii Albe. O amintire veche de paisprezece sau șaisprezece ani s-a redeșteptat pentru moment într-o hrubă a memoriei. Da, nu mai sunt sigur, dar cred că toamna lui nouăzeci și opt sau două mii mi-a oferit „ocazia prilejului” de-a parcurge unul dintre cele mai cunoscute trasee de alpinism din acest perete: Fisurile Centrale. Cap de coardă a fost unul dintre amicii și, totodată, colegii de muncă din acea perioadă: Vlad Popa, cunoscut sub pseudonimul „Vladone”. Îmi aduc aminte că aveam o coardă de patruzeci și unu de metri, renumita „Libero”, veche de nu-mă-ntrebați-cât și că într-una dintre cele mai grele și friabile lungimi s-a dovedit a fi prea scurtă. Pentru că nu am avut pitoane cu noi (eu oricum nu știam să le folosesc), iar asigurările mobile erau o rara avis, ne-am văzut nevoiți să cățărăm simultan. Cu ceva emoții, date și de ghetele de drumeție de calitate modestă pe care le aveam în picioare, am reușit în cele din urmă să dreg busuiocul. A fost primul și singurul traseu de alpinism parcurs de mine în Peretele Văii Albe.

Vă mai rețin atenția dela tura care face subiectul prezentului jurnal cu încă o, hai să-i zicem, curiozitate. Știam că Fisurile Centrale au fost urcate în anul 1940 (6-7 octombrie – bivuac în perete) de către Ionel Coman, dar nu-mi mai aduceam aminte numele secundului. Pentru că aveam la îndemână noua ediție, revizuită și adăugită, a cărții lui Ionel Coman, „Am îndrăgit munții” (Editura „România pitorească” – 2013), m-am gândit c-o scot repede la capăt. Aș, stupoare! Ionel Coman nu dă numele secundului! Are grijă să amintească totuși faptul că a fost, citez, „însoțit de un prieten mai vârstnic”. Intrigat, am dat iama în colecția proprie și-am apelat la ajutorul primei ediții (cea apărută în anul 1963), dar răspunsul nu s-a grăbit să transpire printre filele cărții. Bun, îmi zic, „Kargele, prietene, numai tu mă poți ajuta” și întind mâna spre ghidul „Trasee alpine în Carpați” (Walter Kargel – Editura Sport-Turism – 1976), dar a treia rundă m-a lăsat groggy. Carevasăzică, brr, și-un Ion Șincan și-a făcut loc în perete! Măi, să fie, ceva demoni au săpat p-aci! „Ei, Baticule, nădejdea mea e la tine” și, cu speranțe renăscute, am răsfoit cartea-cărților, „Pe Crestele Carpaților” (Niculae Baticu și Radu Țițeica – Editura Sport-Turism – 1984). Oho, bun așa! Oskar Schӧbesch, doctore, da’ știu că mi-ai dat de lucru! Acum, mă întreb, de ce a evitat Ionel Coman să-i verse numele în pagină? Vanitatea sau cenzura regimului de democrație populară l-a ținut în frâu? Totuși, câteva file mai la deal, acolo unde scrie despre Pinten, ne dă un indiciu: „În octombrie am făcut a patra încercare (este vorba despre Fisura Pintenului Văii Albe), împreună cu prietenul meu mai vârstnic, doctorul O.S.” În ediția revizuită și adăugită apare o notă în subsolul paginii 70, semnată D.M. (dl. Dinu Mititeanu), care face lumină-n sat. În „Amintirile unui alpinist” (Editura Sport-Turism – 1981) și „Jurnalul unui alpinist și aviator” (Editura România pitorească – 2012) apar ceva mai multe tensiuni legate de acest traseu, Fisurile Centrale, dar și de Fisura Pintenului. Însă, pentru că nu vreau s-o mai lungesc foarte mult, vă las pe voi să re/citiți paginile cu pricina și să trageți concluziile de rigoare. Nu mi-am dorit să insist acum și aci despre acest subiect, dar, ce să-i faci, „amintirile mă chinuiește”!

Albișoara Hornurilor (13)În sfârșit, să revenim la traseul nostru. Carevasăzică am ajuns în Brâul Hornurilor destul de înfometați cât s-o trântim de-un popas. Ca digestia să funcționeze în condiții optime, ne-am așezat undeva cu vedere spre Vârful Picătura și abruptul estic al Caraimanului. Cu forțe proaspete am apucat Brâul Hornurilor unde am regrupat la o zadă aflată după primul horn, cel care are în posesie Tunelul. Ca să ajungem la Tunel, trebuia să prindem un brâu subțire și expus care se afla nu cu mult deasupra capetelor noastre și pe care, pentru o mai bună identificare, am să vi-l prezint sub numele întâlnit pe blogul lui Mircea Ordean: Brâul Tunelului (denumire logică și firească de altfel). Niște urme mai vechi se răzlețeau în zăpadă și răzbeau spre Brâul Tunelului pe o față înierbată și expusă care, deși nu părea prea dificilă, am preferat s-o ocolesc ceva mai prin dreapta. Am asigurat la un pui de zadă și am ieșit în Brâul Tunelului în dreptul celui de-al treilea horn al Feței Hornurilor. Brâul nu este greu , dar din cauza expunerii l-am parcurs cu mare băgare de seamă. Punctul mai dificil se află la câțiva metri de gura Tunelului și este prevăzut cu două asigurări (un piton cu inel care are capetele nesudate și o buclă de cordelină introdusă într-o mică clepsidră).

Am ajuns destul de târziu la Tunel (17:30), dar nu-mi făceam griji. Știam că noaptea ne va lua în primire cu mult mai sus de Șaua Gemenelor. Așadar, n-aveam spre ce zori. Cât despre vreme, oho, să tot avem parte! Am făcut poze ba spre Peretele Văii Albe, ba spre hăul Albișoarei Hornurilor, ba prin Tunel cu un contre-jour pe Laurențiu. Rog puritanii să se abțină dela comentarii, dar dacă aveam vreo două sticle de vin cu noi, brr, am fi bătut pasul pe loc până spre dimineață. Mai ales că, peste Coștila, se anunța un cer plin de stele. Desigur, vinul nu-ți vindecă rănile din suflet și, de abia după douăzeci de ani, îmi dau seama că nici muntele n-o poate face. Dar acesta din urmă, ei bine, da, mă ajută să trăiesc mai ușor cu ele. Tunelul este „accesorizat” cu un coș de evacuare spre tăriile cerului. Nu am trecut niciodată prin el, dar cu următoarea proximă ocazie, brr, am să-i dau coate până-mi limpezesc inima de cenușă. De fapt, ca să fiu sincer, spre rușinea mea, mă aflam pentru a doua oară în vizită la Tunel. Prima oară am trecut prin el cu aproape doi ani în urmă, atunci când am parcurs Creasta Picăturii alături de Tudor Paladi. Tudor a avut bunăvoința de a-mi arăta locurile și mi-a făcut bucuria de a mă lăsa să merg numai eu cap. Lucru pentru care îi mulțumesc încă o dată aici, deși el nu prea circulă pe net și, chiar dacă ar face-o, sunt aproape convins că nu are habar de existența acestui blog.

Albișoara Hornurilor (25)Tunelul străpunge Creasta Picăturii spre sud, iar continuarea se face pe un brâu foarte îngust care, pe primii metri, are o expunere de nod în gât. Nu, nu este dificil, dar gândul că o brazdă de pământ și iarbă ar putea ceda sub greutatea ta, văleleu, te face să te dai în sfori. Parcurs din sens invers, pare mai domestic. De fapt, acest brâu, întrerupt în câteva locuri, continuă pe toată Fața Sudică a Crestei Picăturii și reprezintă o continuare fragmentată a Brâului Portiței. Eu nu l-am parcurs niciodată și nu pot da alte detalii decât cele care pot fi găsite pe net. După vreo 60-75 de metri, socotiți dela Tunel, apare pe mâna dreaptă o față înclinată pe care se conturează o potecă ce se strecoară printre jnepeni și zade. Am urmat-o și în maxim șase-șapte minute am ajuns în Creasta Picăturii. Imediat am fost luați în primire de un piept stâncos care ne-a obligat să-l ocolim prin dreapta pe o față friabilă (am văzut chiar și un piton). Odată trecut și acest obstacol am ajuns în Șaua Gemenelor unde am făcut o mică oprire pentru un ultim set de poze (ora 19:00).

O privire spre Albișoara Gemenelor ne-a întors în timp cu aproape șase ani. Într-o zi superbă de răpciune a anului 2008 am făcut pentru prima oară cunoștință cu această albișoară, iar consecințele le-am resimțit într-un jurnal cam bramburit. Laurențiu a fost unul din cei doi camarazi de stâncă care m-a însoțit la curtea lui Kara-Iman și cel care, în Șaua Gemenelor, a găsit o buclă echipată printre jnepeni (din păcate internetul nu mi-a scos în cale proprietarul). Al doilea secund s-a regăsit în persoana lui Marius Pop care, de vreo câțiva ani, stă departe de abrupt. Eu încă mai sper în revenirea lui (măcar ocazională). Vă rog să mă înțelegeți că fără „psihoalpinaut” mai am puțin și-mi scapă neuronul în gură.

Albișoara Hornurilor (33)Din Șaua Gemenelor, amurgul, ușor-ușor, ne-a lăsat în compania nopții. Mai multe urme s-au afișat prin zăpadă. Da, Albișoara Gemenelor avusese vizitatori. Cred că într-un ceas am ajuns la Cruce. Mult, puțin, nu mai conta. Cele aproximativ douăsprezece ore, socotite dela Căminul Alpin, m-au uns la suflet. Laurențiu însă, epuizase doza de entuziasm rezervată turei. Cu toate astea, a refuzat să se descarce de coardă. Amicus certus in re incerta cernitur. O conservă de pește și o brânză de Horezu au compus cina. Un singur lucru a lipsit ca totul să fie perfect: Crucea luminată. A fost pentru prima oară când am ajuns noaptea la Cruce și am sperat într-o minune, dar n-a fost să fie. Întremați, am luat-o din loc, dar vântul s-a trezit la viață și ne-a îngreunat mersul. Chiar dacă am găsit platoul acoperit de zăpadă din loc în loc, nu am dat colțarii jos din picioare. Racheta Coștilei strălucea pe întinderea pustie, iar la Babele agoniza un bec.

Spre orele douăzeci și unu am început să ne retragem pe Valea Albă. Coborârea pe zăpada înghețată nu a fost pe placul șalelor și genunchilor mei și, pentru că dimineața, la urcare, nu am aplicat la timp leucoplast pe călcâie, m-am ales cu niște bătături de toată invidia. Sub Săritoarea Cârnului am împărțit ultima cană de ceai cu Laurențiu care, aflat în căutare de energii regeneratoare, se tolănise pe zăpadă. Până „la Verdeață” am lăsat două ceasuri pe vale. Aici am renunțat la colțari, parazăpezi și pioleți și ne-am prins de bețele de trekking. Ar fi trebuit să-mi schimb bateriile dela frontală, care era pe ducă, dar, din dorința de a lua pulsul pădurii, hmm, nu am făcut-o. Bineînțeles, nu am luat pulsul pădurii. Tot ce am putut lua a fost o căzătură-n fund care mi-a aprins ochii în orbite cu o intensitate ceva mai mare decât a frontalei. Memento mori la troiță. La Căminul Alpin am ajuns la ora unu din noapte. În sfârșit, jos cu bocancii din picioare! Junk food la Bușteni și somn pe DN1. În București noaptea a început la cinci dimineața. Am adormit în cântecul de leagăn al Caraimanului.

Reclame
Categorii: 2 - Caraiman | 9 comentarii

Navigare în articol

9 gânduri despre „Jurnal de Mărțișor 2014 – Albișoara Hornurilor

  1. Mi-a placut materialul! Nu te lasa!

  2. Nedelea Mariana

    Bună Cristi
    Foarte frumos povestit şi nu numai.Dacă zici că aţi fost pe 29, posibil ca urmele pe Prispa Gemenelor să fi fost ale noastre. Noi am fost un pic mai rapizi ( de la 8,45 La Verdeaţă la 16,00 în Buşteni la pensiune), băieţii vroiau a doua zi căţărare in Peretele Animalelor.
    P.S. O capră neagră am văzut şi noi venind dinspre Albişoara Turnurilor, dar asta se întâmpla pe la ora 11,00. ;)
    Mi-a făcut plăcere să citesc acest jurnal ;)
    Sănătate multă ţie şi fetelor de acasă!

  3. Of, Mariana, nu-i musai să afle toată lumea că ai treizeci de ani…….dela prima tură! Oricum, nu prea au lăsat urme. Poate Ilie, ce drag mi-e numele ăsta, să fi simțit vreo schimbare.

  4. Nedelea Mariana

    Hmm, el este veşnic tânăr şi neliniştit. Multe salutări de bine şi din partea lui!

  5. Frumoasa tura, dar cam scurta…! Daca prindeam inca vreo 3-4 saritori ca cea de la intrare, puteam sa ne gandim serios la ceva cazare, fie ea si prin munti chiar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.