Jurnal de Cireșar 2014 – Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (primo)

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (primo) (12)Sâmbătă, 07 iunie 2014

Ei, s-au scurs deja două săptămâni de când am isprăvit tura de Rusalii și nu m-am învrednicit să cioplesc niciun cuvânt în jurnal. Sânzienele, măcar că-s zâne bune, m-au tras de mânecă și mi-au reamintit că nu-i a bună să le supăr. Așa că, brr, iată-mă-s în fața tastaturii pornit să le dau ascultare. Unde mai pui că, întru buna aducere aminte, i-am promis și fârtatului care s-a prins cu mine-n brâu o punere în pagină a simțământului de cireșar al anului 7521, de la facerea lumii. Am trâmbițat tura din cimpoi pe carpati.org sub forma brâului oltenesc și, cum era de așteptat, din Cetatea Băniei, Dan Iancu, oltean sadea, a intrat în horă, cu toate că de Rusalii se joacă călușul (cine știe, la anu’, iu-iu-iu, l-om încerca și p-ăsta!). Așadar, pentru cei care pot să fredoneze o tură după partitură, iacăt-o pe cea a brâului, versiunea virtuozității clasice: BMJM – BP – BVA – BMC – BMM. Da, BMB-ul l-am „coborât” cu-n semiton, bemolizându-l „la Țimbal”.

Pentru 34 de lei și 20 de bani (bilet dus-întors) mi-am făcut loc, printre alți bucegiști, în personalu’ 3001. Când am ajuns în Bușteni, Dan mă aștepta deja în fața gării, întreținându-se cu statuia eroului Mușat, în apropierea căreia își parcase bătrânul și credinciosul Cielo. Bucuroși de revedere, am luat-o din loc și ne-am oprit lângă parcul Schiel pentru a priponi dârloagele de gard. Cu picioarele vârâte într-o pereche de bocanci de iarnă, Dan își calcula provizia de apă cu glas tare. Un litru-n plus l-ar fi arătat mai mulțumit, dar n-a trecut pragul niciunei prăvălii. Un muscal de 4×4 ne-a poftit la Babele. „Las-o baltă, amice, nu-i de noi!” N-am fost ispitiți nici „La Grătar”. Era mult prea devreme și i-am dat cu praf de mers spre Winkelsstation („La Vinclu” – stație a funicularului fabricii de hârtie C&S Schiel, construit între anii 1908-1909). Am găsit drumul fraților Schiel, cum era de așteptat, animat de mai multe grupuri de turiști. Pe potecă s-au strecurat și câțiva bicicliști (doi la urcare și doi la coborâre). Mai mult mergeau pe lângă biciclete decât pe ele. Peretele sudic al Clăii Mari și-a făcut apariția în plin soare. Din loc în loc, relicve ale căii ferate aeriene se ițeau în amintirea vremurilor de mult apuse. Am ajuns în dreptul primului brâu al turei într-un timp rezonabil, mulțumit că efortul depus a fost calea-valea și nu din cale-afară de greu.

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (primo) (3)BMJM – Brâul Mare al Jepilor Mici, cunoscut îndeobște sub numele de Brâul lui Răducu, poate aspira cu ușurință la titlul de cea mai populară brână din Bucegi și, fără îndoială, îl recomand tuturor începătorilor care doresc să se aclimatizeze cu abruptul prahovean. Deși am parcurs acest brâu de mai multe ori pe bucăți, hmm, dacă stau și mă gândesc mai bine, nu cred că am bifat niciodată o integrală Schiel – Valea Caraimanului. Totuși, anul trecut, într-o tură propusă pe carpati.org, o parte a traseului a cuprins aproape tot Brâul lui Răducu, Valea Urlătoarea Mică – Valea Caraimanului. Eu, unul, găsesc acest brâu plăcut privirii și, cu toată teama de urși, sunt câteva locuri în care mi-aș petrece cel puțin o noapte din viață. În mare parte, Jepii Mici a pus la chimirul lui Răducu, spre invidia fratelui mai mic, Jepii Mari, minunății de care nu-ți dorești să te desparți prea curând.

Am pus piciorul în Brâul lui Răducu la amiază, în jurul orelor douăsprezece și jumătate și, pentru aproximativ trei ceasuri, ne-am îngăduit libertatea de a admira pitorescul Jepilor Mici, bucurându-ne de vremea care s-a afișat numai bună de mers. Până-n Șaua Clăii Mari, locul în care ne-am propus să servim prânzul, am scrutat talvegurile Urlătorii Mici și ale celor trei Comori, zise a Brânei, de Mijloc și a Clăii. Pe acesta din urmă și-a făcut prezența primul și singurul grup de turiști, dar nu ne-am arătat la față, preferând s-o ținem printre zade ceva mai jos de poteca pe care apucase, îmi pare, mult prea gălăgioșii trecători. Despre telemeaua de oaie, hm, nimic de bine. M-a cam pierdut de mușteriu și basta. Am servit masa cu spatele sprijinit de Muchia Clăii Mari și cu privirea agățată de Muchia Scării. De-a dreapta mea, Valea Seacă a Jepilor, numită și Valea Seacă dintre Clăi, mi-a zâmbit printre zade. Am luat-o din loc alene, încercând să ghicesc linia traseelor de alpinism din Peretele cu Florile, ale căror pitoane se ițeau ici-colo. În douăzeci de ani, Hornul cu Florile nu m-a ispitit îndeajuns de mult încât să-i fac o vizită, dar simt că finalul de an nu mă va prinde fără să-i trec pragul. Muchia Înaltă nu-i de nasul meu. În schimb, Muchia Clăiței, de ceva vreme, mă atrage printr-un brâu care pică-n Valea Seacă dintre Clăi într-o diagonală fermecătoare. Vâlcelul Clăiței ne-a ușurat de câteva clicuri tocmai când soarele s-a arătat spre obârșia talvegului. După incendiul din vara anului 2012, Creasta cu Zâmbri încă-și mai plânge frumusețea pierdută. Rănile-s adânci, durerea sfâșietoare. O mână de inimoși i-au mai alinat suferința (link), dar natura reclamă timp pentru a se reface. Până-n Valea Caraimanului am trecut în revistă alte trei vâlcele, din care, cel mai important, Vâlcelul Lupului, s-a detașat atât prin grandoare, cât și prin cantitatea de zăpadă adunată-n talveg. Din fericire, panglica de zăpadă era întreruptă câțiva metri mai jos de brâu și nu a impus folosirea colțarilor.

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (primo) (6)Norii s-au grupat deasupra noastră, amenințându-ne cu ploaia care-și făcuse loc în prognozele meteo. Am traversat bulboanele Văii Caraimanului spre orele trei și jumătate, udându-mă pe toată gamba piciorului stâng. Dan, mai abil, a scăpat cu nădragii uscați. Până-n Brâna Portiței am dat cu ochii de câțiva mireni. Cascada Caraimanului era în zi mare și ne-a ademenit la poze. Un pâlc de stânjenei mi-a dat ceva bătăi de cap. Nu am apucat să mă acomodez cu noul aparat foto și focalizarea-și râdea de mine. După mai multe încercări m-am arătat cât de cât mulțumit.

BP – Brâul Portiței l-am parcurs pentru prima dată prin anii 94 sau 95. A fost o tură cu mari emoții și peripeții, dar de amintirea ei am să mă descarc cu o altă eventuală ocazie. Am călcat pe acest brâu de prea puține ori ca să spun că-l cunosc îndeajuns de bine și, până la această dată, nu mai trecusem nicicând de bariera Hornurilor Văii Seci. Vreo doi samarineni s-au grăbit să-mi sară-n ajutor cu indicații trimise prin intermediul mesageriei private a contului deschis pe carpati.org, deși precizasem că discuțiile se consumă, ca să zic așa, la vedere. Nu din aroganță nu le-am luat în considerare. Pur și simplu m-am lăsat dus de entuziasmul care-mi spunea că unele bucurii se cade să le descoperi singur și, pe deasupra, în cele șapte sau opt ture epuizate-n versantul estic al Caraimanului, mă familiarizasem deja cu linia traseului. Tot ce-mi doream era puțin mai multă îngăduință din partea vremii și, în cele din urmă, s-a dovedit a fi mai mult decât rezonabilă cu noi.

Caraimanul a lăsat în seama Brâului Portiței o mare parte din farmecul care l-a făcut îndrăgit și renumit printre iubitorii de abrupt. Inspirația nu mă ajută să vă descriu în cuvinte lumea de basm pe care o întretaie poteca brânei și apelez la ajutorul fotografiilor pentru a-i răspunde stângăciei mele. Am pășit peste Creasta Brânelor și am traversat talvegul pitoresc al Văii Spumoase, după care am trecut pe sub Peretele Portiței și ne-am strecurat prin Portița Caraimanului, pierzându-ne prin jnepenii din care-și trage seva Valea lui Zangur (numele este posibil să-l fi moștenit de la George Zangur, fost cioban, care s-a stabilit pe la 1800 în locul numit „Între-Prahove”, Azuga de azi, chit că o altă rubedenie, Moise Zangur, a intrat în istorie ca cel care a ridicat prima casă în Predeal – anul 1830).

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (primo) (16)Vâlcelul Mortului și Hornurile Văii Seci mai aveau zăpadă pentru cel puțin o lună din vară. Dincolo de acestea din urmă traseul îmi era necunoscut, dar, privit de la distanță, cu o singură excepție, părea accesibil. Caraimanul ne-a amețit atât de tare încât nici nu ne-am dat seama când s-a făcut ora șapte seara. Mai aveam aproximativ două ore și jumătate de lumină, timp mai mult decât suficient pentru a găta traseul rezervat zilei întâi. Bazinul Văii Seci a Caraimanului este unul dintre cele mai impresionante din întreg abruptul prahovean. Privirea-ți fuge-n toate direcțiile, nevenindu-i parcă să creadă în feeria care, ușor-ușor, îți împresoară sufletul. O „picătură de vârf” și „un colț al strungii” te transformă discret în admiratorul pe care nu-l bănuiai a fi. Pe măsură ce înaintezi în amfiteatru magia te lovește din toate direcțiile și bătăile inimii își schimbă cadența pentru a face față decorului. Dintr-o dată viața are alt ritm. De-a dreapta, un „țanc al uriașului” te invită la contemplare. Cu mici opinteli, Brâul Portiței se strecoară pe sub pragul Spălăturii Văii Seci pentru a răzbate-n fața sudică a Crestei Picăturii. Cu atenție, depășim prima și singura gâtuire a brânei exact în locul în care peretele este brăzdat de o fisură distinctă ce pică din Șaua Gemenelor. Pasul mai dificil este împănat cu trei cuie, două din ele fiind unite cu o bucată de cordelină. Cu o zi înaintea plecării mi-am zis că nu-i musai să-mi umplu ranița cu toate cele și, cu excepția căștii și a unei cordeline, am renunțat la echipamentul „de asalt”. După ce am trecut de partea cealaltă a hopului m-am lepădat de rucsac și m-am întors în întâmpinarea companionului care, după câte mi-am dat seama, reclama ajutor. Dan nu se acomodase încă cu bocancii rigizi și nu îndrăznea să facă pasul cu rucsacul greu cât pentru trei zile în spate. După ce l-am ușurat de greutate, încurajat și îndrumat, a trecut pârleazul, domesticindu-și emoțiile într-un ultim suspin.

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (primo) (20)Pe fața sudică a Crestei Picăturii am zăbovit un timp. Cu toate că norii s-au îngrămădit a ploaie, Cerul s-a milostivit de noi și nu ne-a băgat la apă. Am continuat cu privirea aruncată peste umărul drept, scrutând când Brâul lui Rafail (1914-1930), când Brâul de sub Streașină (Brâul de Sus). Deși îmi propusesem să-i fac o vizită „tunelului”, minutarul m-a convins s-o las pe altă dată. Aveam deja un pătrar de ceas peste ora opt și trebuia să ne îngrijim de un loc de cort, așa că am încălecat Creasta Picăturii în căutarea lui. Am epuizat ultima poză din zi chiar în clipa în care „Preotul Negru” (Caraiman: Kara – negru, iman/imam = preot/conducător) toca de orele nouă. Ne aflam în Șaua Gemenelor și noaptea se apropia de noi cu pași repezi, dar nici că ne păsa. Am săltat „la clepsidră” și ne-am ridicat iurta la câțiva metri de ea. După ce am gustat câte ceva, am pus mâncarea într-un sac de plastic pe care, în cele din urmă, l-am introdus într-o nișă aflată la baza peretelui apropiat, cel corespunzător clepsidrei. În sfârșit, am intrat în cort, dar Morfeu s-a îngrijit numai de Dan. L-am invidiat! Eu nu cred că am reușit să adun două ceasuri de somn. În miez de noapte au căzut totuși câțiva stropi de ploaie. O nimica toată! Ceața, în schimb, ne-a împresurat pe nesimțite. A tălăzuit muntele în reprize mai mult sau mai puțin scurte. Vântul, hmm, a suflat și nu prea. Un zgomot puternic l-a îmbrâncit pe Dan afară din lumea viselor, deșteptându-l: „au, ursu’ la sacul nostru cu mâncare!” Eu eram încă treaz și, cu toate că aveam căștile walkmanului în urechi, mi-am dat seama că liniștea muntelui fusese tulburată de o piatră în cădere. În așteptarea răsăritului, Dan s-a întors la somn, iar eu la piesa de teatru. Deși ar mai fi multe de spus, mă opresc aci cu relatarea primei zile și închei cu speranța că nu va curge multă apă pe Dâmbovița până ce vă voi face cunoscute și impresiile celorlalte două. Inițial mi-am propus să mă descarc de amintiri într-un singur jurnal, dar m-aș fi lungit cam mult, atât ca text, cât și ca timp. Prin urmare, până la publicarea părții a doua, vă doresc toate cele bune și mers întins!

Reclame
Categorii: 6 - Integral | 5 comentarii

Navigare în articol

5 gânduri despre „Jurnal de Cireșar 2014 – Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (primo)

  1. Muica…!! Da” bine le zici! A meritat asteptarea! Pe linga tura superba din toate punctele de vedere, citirea si reamintirea( mai ales acum in ceas de noapte) a celor traite si vazute pe branele din Bucegi mi-au facut noaptea frumoasa… nesperat! Si unde mai pui ca o sa pot visa…

    • Într-adevăr, a fost o tură de neuitat, dar compania a contribuit din plin la acest sentiment. Cine știe, poate că am să repet acest itinerar și la anul. Mă gândesc că n-ar fi rău să-l includ într-un calendar anual tradițional întru bucuria bucegiștilor debutanți. Om trăi și om vedea!

  2. Frumoasă relatare, ne face pe noi, ăștia care am avut un program de Rusalii mai potecăresc, să ne imaginăm că am fi fost alături de voi. Aștept cu interes următoarele părți și… tura de la anul! :)

    • Potecă sau nu, esențial este faptul că ați fost la munte. La urma urmei, din punct de vedere tehnic, cu excepția pasajului aflat pe fața sudică a Crestei Picăturii, traseul parcurs de noi cam tot în categoria potecilor de munte poate fi încadrat.

      Pentru următoarele părți, din păcate, mai este de așteptat. La mine, la ultimul etaj, căldura a topit ața care mă trăgea la scris.

      În ceea ce privește reiterarea turei în cursul anului viitor, hmm, mai rămâne de văzut.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.