Jurnal de Cireșar 2014 – Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (secundo)

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (secundo) (4)Duminică, 08 iunie 2014

După cum am spus, somn, câtuși de puțin. Când mi s-au arătat primele semne de lumină am revenit la verticală și m-am pus la pândă. Așteptarea mi-a fost răsplătită din plin, dar, din păcate, nu traversase cerul într-o barcă. Probabil renunțase la ea încă de la moartea ultimului faraon. Nici în trăsura fugărită de lup nu s-a afișat privirii mele. La drept vorbind, nu aveam habar de-i un el sau o ea și, sincer să fiu, atâta timp cât se afla în fața mea, nici că-mi păsa. S-a ridicat în poala cerului, încărcându-l de culoare, tocmai atunci când aveam mai multă nevoie de el. Da, mi-a zâmbit a cireșar chiar de ziua lui, dies Solis, înviorându-mi sufletul amorțit de penumbra unui fatum fără haz. Deasupra mea, profilat pe cer, simbolul creștinătății, Crucea, s-a prins în intensitatea clipei. Acolo, pe muntele Preotului Negru, în Creasta Picăturii, răsăritul m-a surprins jumătate păgân, jumătate creștin. Mă aflam la răspântia celor două lumi, între Sol Invictus și Cruce, venerând și închinându-mă în același timp.

Dan, ei bine, da, devreme ce-a dormit ca-n sânul lui Avraam, n-avea cum să rateze un asemenea spectacol. Ba, ca să-l admire mai bine, a ocupat loc la balcon, urcându-se pe stânca clepsidrei. Nu prea ne-a căzut ușor gândul că trebuie să o luăm din loc, dar știam că ne așteaptă o zi „dintr-acelea” și, în cele din urmă, ne-am pus pe împachetat. Am mâncat mai-știu-eu-ce și am purces la drum într-un ritm care ar fi putut ferici un melc. Vreo două capre negre s-au arătat „la Cruce”. Noi am făcut-o de-abia spre orele opt, dar aici nu am stat decât pentru o singură rugăciune a inimii. Albișoara Crucii mi-a reamintit de americanul care a coborât-o în primăvara anului trecut pe schiuri (Brody Leven). Pentru că eu și companionii de atunci ne aflam în urcare, ne-a așteptat aproape trei ceasuri mai înainte de a-și da drumul la vale.

BVA – Brâul Văii Albe, deși scurt, a ținut să se afirme prin cantitatea mare de zăpadă adunată-n prag de vară, obligându-ne să apelăm la arsenalul greu, pioletul și colțarii. Dată fiind altitudinea și orientarea lui, nordică, mă așteptam oarecum la acest lucru, dar așteptările mi-au fost totuși depășite. Despre priveliște însă, numai de bine! El știe să pună cel mai bine-n valoare Peretele Văii Albe și, în general, toată fața sudică a Coștilei. În ziua în care am alcătuit itinerariul turei am luat în calcul o debarcare în talvegul Văii Albe via Brâul Hornurilor, fără să mai urc pe Creasta Picăturii, dar, dat fiind faptul că acesta îmi era totalmente necunoscut, am apelat în ultimă istanță la Brâul Văii Albe, lăsând pentru o altă eventuală ocazie emoția unei noi descoperiri personale.

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (secundo) (6)BMC – Brâul Mare al Coștilei l-am atins după ce am cramponat zăpada murdară a Văii Albe. Cu toate că brâul era uscat, am păstrat colțarii-n picioare până la următorul talveg ce urma a fi traversat (Vâlcelul Brânei). Privit din Brâul Văii Albe, Vâlcelul Brânei mi-a lăsat impresia că nu poate fi trecut doar în ghete, dar m-am înșelat. În cele din urmă am dat colțarii jos din picioare și, după o pauză de câteva minute, am luat-o la pas spre unul dintre cele mai frumoase locuri de belvedere și popas pe care Brâul Mare al Coștilei îl scoate-n calea iubitorilor de abrupt: marea surblombă a Blidului de sub Streașină. Aici este locul unde țin să mă descarc de o amintire veche de numai cinci ani. Spre finele lunii lui cuptor a anului 2009 am ajuns în acest loc cu un prieten din Brașov ce acumulase mai multă experiență de viață pe tâmple, Ioan Cristian. Își doarea foarte mult să parcurgă Brâna Aeriană și mi-am zis că n-ar fi rău să-l introduc în scenă prin Brâul Mare al Morarului via Brâul Văii Albe (pentru a ne bucura mai mult de spectacol am preferat să urcăm cu telecabina la Babele). În fine, ajunși sub imensa arcadă de piatră a Blidului de sub Streașină, cum era și firesc, ne-am răsfățat cu un popas. La un moment dat am călcat pe un obiect casant care nu a întârziat să trosnească sub greutatea mea. Era o cutiuță albă de rolfilm. Ei bine, în ea se afla un bilețel împăturit din foaie velină care semnala faptul că în data de 6 iulie 1988 și-au făcut loc pe brână trei persoane. La început am fost convins că-i o glumă. Nu-mi venea să cred că acel răvaș a rezistat timp de 21 de ani în acel loc, totuși umblat, și că s-a păstrat într-o stare atât de bună. Ai fi zis că nu are mai mult de câteva luni vechime, cel mult un an. Am început să-l iau în serios din momentul în care am dat cu ochii de un nume pe care, se înțelege, mi-a fost imposibil să-l ignor: Baticu. Ajuns acasă, am răscolit net-ul în căutarea unui indiciu care să-mi înlăture suspiciunea. După câteva minute de butonat tastatura calculatorului am reușit să intru în contact cu una din primele două persoane trecute pe acea foaie de hârtie care, de asemenea surprinsă, mi-a confirmat veracitatea acelei ture optzeciste (nu mai sunt sigur, dar cred că Victor Gondoș a fost cel care s-a făcut auzit în receptor).

Revenind la tura noastră, Dan, cum se putea altfel, a fost și el mișcat de frumusețea locului. Fie vorba între noi, cine n-ar fi? În ceea ce mă privește, dacă nu era musai să punem piciorul în curtea Morarului, mai că aș fi stat toată ziua sub arcadă contemplând Pintenul Văii Albe. Am luat-o din loc fără tragere de inimă, sprijinindu-mă din când în când cu tâmpla stângă de Peretele Brânei. Un pas făcut peste Muchia Blidului Uriașilor și un altul peste cel mai expus segment al brânei, prevăzut chiar și cu piton de asigurare, ne-a pus față-n față cu cea mai impresionantă acumulare de zăpadă întâlnită pe parcursul celor trei zile de mers. Am traversat Blidul Uriașilor în liniște, nu mai înainte de a ne pune colțarii-n picioare, copleșiți de măreția și splendoarea locului. Păream doi liliputani scăpați în supa dreasă cu smântână a unui uriaș ce nu se grăbea la masă.

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (secundo) (18)Zona celor două Găvane, Mare și Mic, mă reține pentru a vă împărtăși o amintire mai prăfuită cu un an decât cea pe care am vărsat-o mai sus, de asemenea, la fel de dragă sufletului meu. Într-o zi de cireșar a anului 2008, phii, cum zboară timpul, mă aflam pe acest segment al Brâului Mare al Coștilei împreună cu Theodor Bunica și jumătatea lui din acea perioadă. La un moment dat o capră neagră a rămas pentru puțin timp „captivă” între noi și Peretele Brânei. Cu mișcări lente, ne-am apropiat de ea cu speranța că se va lăsa fotografiată. Ne-am orientat cu fața spre perete, la o distanță de 10-15m unul de celălalt, Theo pe direcția Blidului Uriașilor, iar eu pe cea a Crestei Văii Albe. Rupicapra rupicapra descoperise un culoar de fugă pe mâna mea dreaptă, dar, dat fiind faptul că Theo dispunea de echipament foto cu mult mai performant și, mai ales, de talent și măiestrie, i-am blocat drumul, forțând-o astfel să se abată spre stânga, chiar prin fața camerei companionului meu. Lui Theo nici că i-a trebuit mai mult. A luat-o-n „cătare” și a imortalizat-o întru buna aducere aminte. Fotografia s-a făcut responsabilă de nenumărate ovații în spațiul virtual și nu numai. Doi ani mai târziu, tot într-un cireșar, capodopera și-a făcut loc pe prima pagină a revistei National Geographic România. De-a lungul timpului am fost martorul multor momente inedite în care capra neagră s-a detașat drept protagonistă, dar, cu excepția cazului de față, nu au fost puse în valoare de ochiul și inspirația unui fotograf.

Nasul lui Traian, cunoscut îndeobște sub numele de Colțul lui Gelepeanu, ne mirosise de ceva vreme. Am trecut pe lăngă el salutând cu gura căscată a somn. În Creasta Văii Albe ne-am întins pe iarbă unde, în ceea ce mă privește, am ațipit pentru treizeci de minute. Aș mai fi stat încă pe atât dacă soarele n-ar fi dogorit peste limita de confort. În ultimile două nopți acumulasem doar șase sau șapte ore de somn, drept pentru care moleșeala mi se citea pe chip ca-ntr-o carte deschisă. O ultimă privire spre Peretele Albișoarelor și o alta către Hornul lui Gelepeanu ne-a pus din nou în mișcare. După ce am traversat bazinul Văii Coștilei, sector în care m-am ales cu puțină zăpadă-n ghete, de altfel binevenită, am pășit peste Coama de Piatră direct în locul de obârșie al Hornului Coamei, „punct de stație” dedicat în special Colțului Gălbinele. Privit de aici, acest colț impunător ce se conturează pe verdele pârguit al pădurii văratice, te face să-l crezi și să-l simți mai aproape. Din Umărul Gălbinelelor depărtările ne-au pus în contact vizual cu Vârfurile Omu și Bucșoiul Mare. La picioarele noastre Valea Scorușilor aștepta să-i trecem pragul, dar, mai înainte de asta, întru mulțumirea pântecelui, am prânzit.

OLYMPUS DIGITAL CAMERABineînțeles, „Scorușii” n-au binevoit să ne facă trecuți fără colțari. Zăpada căzută, la fel ca în ultimii ani, în a doua jumătate a iernii, ne-a hărțuit entuziasmul. Dinspre Strunga cu Bolovan a Umărului s-a făcut auzit cântecul sirenei, dar nu l-am luat în seamă. Privirea mi-a eșuat pe Colțul Strungii, dar inima s-a abandonat Crestei Mălinului. Norii se jucau de-a prinselea pe cer. Cu pași mărunți, am înaintat pe brână până ce am mușcat cu colțarii din talvegul înălbit al Văii Mălinului, pe al cărui curs am coborât mai puțin de o sută de metri. Un lanț, fixat de împătimiți mult mai săritori și îngăduitori decât mine, ne-a semnalat revenirea în Brâul Mare al Coștilei. Mai înainte de a-i simți zalele în palmă, Dan mi-a adus la cunoștință faptul că a pierdut o rozetă de la unul din bețele de trekking, ca în cele din urmă să constate lipsa unui întreg segment. Cu mâna streașină la ochi, am aruncat o privire pe vale. Segmentul pricinos se afla înfipt în zăpadă exact în locul în care începusem coborârea și, prin urmare, Dan s-a văzut nevoit să muncească ceva mai mult decât și-ar fi dorit pentru recuperarea lui. Între timp eu am ținut brâna până în dreptul Crestei Mălinului, loc în care m-am bucurat de un nou popas.

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (secundo) (34)Pe Valea Țapului, ca de obicei, liniște. La Colțul Brânei, doar un suspin. Să ne înțelegem, numesc Colțul Brânei țiclăul care se ridică deasupra Brâului Mare, în continuarea Crestei Țapului, aflat între Valea Țapului și Lespezile Urzicii, așa cum îl identifică călăuzele „Bucegii, turism-alpinism”, anul 1964, autori Emilian Cristea-Nicolae Dimitriu și „Drumuri spre Culmi”, anul 1988, autor Walter Kargel. Fac această subliniere deoarece am observat că, în perioada interbelică, denumirea de „Colțul Brânei” era folosită pentru a semnala ceea ce astăzi este recunoscut drept Colțul de Sus din Creasta Mălinului (Buletinului Alpin, no.3-4, septembrie-decembrie 1934, anul II, în articolul „Noi itinerarii la Colțul Mălinului”, apărut sub semnătura lui Nicolae Dimitriu). Așadar, mai departe, Lespezile Urzicii, brr, cu gol în stomac. De Valea Urzicii, nu mai zic! Un vis care pare din ce în ce mai îndepărtat. În ceea ce privește Puntea Urzicii, deși am găsit-o la fel de misterioasă ca la prima întâlnire, m-a izbăvit spre Creasta Colțului Crăpat fără să-mi provoace crampe inutile. Valea Caprelor este largă și primitoare, dar ce-ați zice dacă v-aș aminti de intrarea directă? Iha, mai bine lasă! Noroc cu Brâul Priponit, altfel îmi puneam pofta-n cui. În amonte de Brâul Mare, da, mi-a făcut tot timpul cu ochiul, dar n-am avut vreme de dulcegării. Pitorescul Văii Priponului este inconfundabil până la ultimul bolovan, jneapăn sau fir de iarbă. Totuși, în această perioadă a anului, transfigurarea zăpezii în cascade nebunatice este cea care-i dă un aer apoteotic. La Bordeiul Berbecilor nicio mișcare. Ora cinci după-amiaza. Cer din ce în ce mai tulbure.

BMM – Brâul Mare al Morarului, înierbat pe fața sudică a muntelui și, pe trei sferturi, înjnepenit pe cea nordică, a ținut să ne primească cu surle și trâmbițe. Tunetele se succedau într-un ritm mai rapid decât brâul oltenesc, dar stropii de ploaie n-au ținut, din fericire, pasul. Cu două săptămâni în urmă, atunci când l-am avut alături de mine pe marele absent al acestei ture, Laurențiu, mă cam murase la oase și, s-o spun pe-a dreaptă, începusem să-i știu de frică, cu toate că, de astă dată, mă înarmasem cu pelerina de ploaie. Norii ne-au cernut atât căt să ne răcorim după o zi de călcat rar. Pe Valea Cerbului un grup de turiști se grăbea la vale. De abia când i-am văzut am realizat că nu ne-a răsărit nicio persoană în față pe parcursul întregii zile. Din trei pași, câte unul pentru fiecare șiștoacă, Dracilor, Roșie și Fântâniței, am ajuns în Creasta Morarului unde, pe un vânt fără suflu, am ridicat cortul. Ca niciodată, datorită resurselor limitate, am mâncat o conservă de șprot afumat cu tot cu uleiul din ea. Asta este, halal să-mi fie! Morarul măcina orele șapte seara. Coștila se luase la trântă cu norii. Noi, colecționarii de visuri, întinși în sacii de dormit, visam la următorul.

Reclame
Categorii: 6 - Integral | 5 comentarii

Navigare în articol

5 gânduri despre „Jurnal de Cireșar 2014 – Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (secundo)

  1. Frumos!! Noi am fost pe acolo???

  2. Abia astept sa mai facem o incursiune in lumea de piatra a Bucegiului, sa ne desfatam ochii cu frumusetile stincoase, sufletele cu abisurile vailor si sa dormim in creasta, in bataia vintului rece!!

  3. Partea secundă a aventurii mi-a creat impresii cel puțin la fel de pline de dorință ca și prima. Până la urmă ce era cu acel „Baticu” din bilețel? E vreo legătură, fie ea și îndepărtată, cu celebrul înaintaș?

    • Da, Andrei, auzisem de George Baticu cu ceva ani înaintea turei respective, dar nu-mi reamintesc contextul. Este nepotul lui Niculae Baticu. Mircea Ordean ar trebui să-l cunoască.

      Mulțumesc de atenționare,
      Cristi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.