Jurnal de Cireșar 2014 – Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (terțio)

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (terțio) (1)Luni, 09 iunie 2014

A treia și cea din urmă zi a „Brâului”. Hmm, cinci septembrie. Cam târzior m-am apucat de relatarea ei! Mă bufnește râsul când mă gândesc că-mi propusesem să dau gata jurnalul întregii ture cel mai târziu spre jumătatea lunii lui cuptor. Așadar, cam așa stă treaba cu socoteala de acasă. De următoarele trei jurnale pe care le am în vedere, ei bine, nici nu vreau să-mi amintesc. Mi-e tot una, am să le scot în lume când s-o nimeri. La urma urmei, de ce m-aș grăbi cu ele? Până una alta, am rămas în Morar cu însemnările și nici nu aveți habar cât de drag îmi este muntele ăsta.

Da, am pus geană pe geană și am reușit să recuperez din orele nedormite. Chiar și așa m-am trezit totuși devreme, spre cinci și jumătate dimineața, iar peste un sfert de ceas m-am regăsit în afara cortului cu mult mai mult chef de mers decât în ziua precedentă. Cerul era golit de pete. Coștila, îmbujorată de primele raze ale soarelui, nu mai era muntele pe care-l văzusem cu o seară înainte. Înfățișarea ei contemplativă nu trăda nimic din spectrul care, la o distanță de numai o singură noapte, se răfuise cu norii. Parcă trecuse o veșnicie. „La Cerdac” Bucegiul mă privea siniliu. Morarul, confesorul inimii mele, nu s-a lăsat rugat și a deschis porțile raiului pământesc. De jur-împrejurul meu erau floricele numai zâmbet care se cereau fotografiate. M-am pus pe treabă, dar lipsa unui obiectiv macro și, trebuie să recunosc, de talent, m-a convins să mă las păgubaș.

Locul în care am ridicat cortul a fost, ca să zic așa, pe gustul inimii mele. Cu 16-17 ani în urmă, într-o tură consumată în compania unui fost coleg de liceu, mai campasem aici. Urcasem pe Valea Bujorilor pentru a admira abruptul nordic al Coștilei sprijiniți într-o sticlă de vin roșu. Anii au trecut. Morarul, printre anotimpuri, mi s-a descoperit în tot farmecul lui, chit că m-a urecheat de vreo două ori. Prin ’98 mi-a dat un brânci, de undeva din apropierea Strungii Acului Mare până-n Valea Cerbului, însemnându-mă cu o fractură la încheietura mâinii drepte. Ca o curiozitate, „bucuria” s-a consumat chiar de ziua îndrăgostiților, 14 februarie, de sorginte occidentală. Dragobetele nu ar fi îngăduit să mi se întâmple niciodată așa ceva! :) În 2009, alături de Laurențiu Pavel și Marius Pop, plecasem cu entuziasm de „Ace”, dar m-a lovit norocu’ și am fost nevoit să-mi pun pofta-n cui. În timp ce rapelam Acul Mare, o piatră de toată invidia m-a lovit în, vorba ceea, unde nu-i cap, vai de cască! Deși nu mă dau în vânt după beutură, Morarul a fost cel care m-a făcut să apreciez mai mult gustul vinului, în special sec.

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (terțio) (2)Venise din vale, lăptoasă și deasă, cu chef de joacă. Eram preocupat cu împăturirea cazarmamentului și nu i-am remarcat prezența din timp. S-a răsucit, s-a învârtit, s-a-ncolăcit în jurul nostru ca-ntr-o horă a bucuriei. Născută din freamătul dimineților târzii, m-a făcut să înțeleg și să apreciez vremelnicia clipei. S-a risipit peste culmi în râset de copil, lăsându-mi sufletul înmiresmat. Nu, nu a fost doar o simplă ceață. Mai mult ca oricând eram avid de „morărit” priveliști, iar în Morar, oho, n-aveam a mă plânge de lipsa lor. Am călcat în traseu în jurul orelor opt și jumătate cu un Dan, îmi place să cred, la fel de nerăbdător ca și mine. În covata Văii Bujorilor am aflat covor de brăndușe pătat cu gențiane. N-am putut să trec nepăsător pe lângă ele și-am „cules” câteva în camera de fotografiat. La finalul jurnalului am să vă dăruiesc o parte din ele întru mulțumirea timpului alocat parcurgerii lui.

Talvegul Văii Poienii, în dreptul Brâului Mare, se eliberase de orice urmă de zăpadă, dar în aval și, mai ales, în amonte, avea de tras până-n miezul verii cu ea. Mai jos de brâu, nu departe-n malul stâng geografic, se află o mică grotă care ar putea fi folosită ca refugiu în caz de vreme neprietenoasă sau, de ce nu, chiar ca loc de bivuac pentru o noapte. Deși am trecut de mai multe ori prin zonă, până în urmă cu două săptămâni, nu i-am dat atenție. Poate că persoanele mai pretențioase nu o găsesc prea confortabilă, dar este mai mult decât nimic. Celor care se dau în vânt după șpraiț le recomand din tot entuziasmul Valea Poienii, chit că intrarea directă are darul de-a te face să-ți iei gândul de la ea. Pe de altă parte, „săritoarea cu trânji” poate fi ocolită prin dreapta, în sensul urcării, pe fețele corespunzătoare Pintenului Văii Poienii (conform călăuzelor Walter Kargel și Emilian Cristea – Nicolae Dimitriu). Eu am urcat-o direct, dar, nu mi-e rușine s-o recunosc, am făcut-o cu ceva emoții. Din nefericire traversăm un an cam ploios și este foarte posibil ca talvegul să nu se usuce în totalitate, însă, mai devreme sau mai târziu, vremea se va da de-a dura spre bucuria iubitorilor de abrupt. Așadar, fiți cu ochii pe ea, n-are să vă pară rău!

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (terțio) (5)Vâlcelul Țancurilor a preferat să-și dea drumul la vale din Brâul Mare. De Creasta Morarului nici nu a vrut să audă. Ori a avut rău de înălțime, ori, dintr-un altruism nebănuit, a lăsat Acul Mare să crească nestingherit. Se strecoară pe sub Muchia Țancurilor fără să-ți dea de bănuit că ar fi ceva de capul lui. Când îl privești din Poiana cu Urzici însă, brr, te ia cu scărpinici! Mie mi-a deschis porțile de-abia la a treia încercare. Ce-i drept, primele două tatonări le-am bifat cu zăpada-n talveg și m-am împotmolit în dreptul primului bloc inconfundabil de stâncă. A treia strădanie, în zi de răpciune, a fost cu noroc și cu satisfacții pe măsură. Colțul Ghințurii, cu toate că se află în arondismentul Văii Poienii, își descoperă cu adevărat poezia atunci când îl admiri din locul de obârșie al Vâlcelului Țancurilor. De fiecare dată când dau cu ochii de el, of, nu mă mai satur privindu-l. Muchia Țancurilor este străjuită-n amonte de Țancul Retezat, confundat mulți ani de către subsemnatul cu Colțul Moșului, asta și datorită descrierilor uneori confuze din ghiduri. Dintr-un alt punct de vedere, Țancul Retezat ar fi fost numit mai întâi Colțul Vântului (denumire atribuită de către Mircea Ordean lui Radu Țițeica).

Pe Râpa Zăpezii era stăpână, ei bine, da, zăpada. Bineînțeles, ne-a controlat la colțari. De fapt, în Morar, după câte-mi aduc aminte, asta a fost singura vale care ne-a obligat să facem uz de fierătaie. Nu-i bai, pentru o așa mândrețe, un preț trebuia totuși plătit. Îl are valea asta pe „vino-ncoa”, ehei, de-ți pendulează ochii-n orbite! Până-n momentul de față ne-am dat întâlnire de vreo trei ori și de fiecare dată n-am avut ce-i reproșa. Are niște forme desăvârșite! Frumusețea asta cu două chipuri, Râpa Mare și Răpa Crucii, cunoscute cândva sub numele de Firul Degetului Roșu și Firul Degetului Prelungit, vezi Buletinul Alpin, anul I, no.3, octombrie 1933, „Văi și brâuri din Morarul”, autor Alexandru Beldie, te încântă indiferent din ce parte ai privi-o. Ea știe să pună cel mai bine-n lumină diadema Morarului: Acul Mare, Acul Roșu, Acul Crucii și Acul de Sus. Nu cred să existe bucegist sau prieten al muntelui în general care să nu-și dorească să parcurgă măcar o singură dată-n viață Acele Morarului. Patru ace magice. Nu-i musai să treci prin urechile acului pentru a ajunge la ele. Sunt la vedere, nu stau ascunse-n carul cu fân. Nu uita, la scara timpului, viața ta nu valorează nici cât un vârf de ac. Dacă vrei să ai ac de cojocul ei, iha, umblă ca pe ace. Festina lente!

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (terțio) (17)Și totuși mi-a dat de înțeles că se află acolo, dar, nu-mi explic de ce, n-am căutat s-o iau în serios. Eram aproape convins că nu se va arăta privirii mele și înaintam spre talvegul Văii Adânci cu siguranța celuia care văzuse prea multe la viața lui pentru a mai putea fi surprins cu ceva. Nu mai aveam mult. Gândurile mi se încurcasera în jnepenișul aflat pe celălalt mal al văii când saltul nălucii s-a derulat prin fața ochilor mei ca-ntr-un vis pe care ți-l dorești repetat la nesfârșit. Prea târziu! Fusesem martorul unei demonstrații de virtuozitate alpestră și singura mea reacție se putea asemui cu aceea a unui spectator tâmp care pretinde artistului o nouă dublă sub pretextul că nu se așezase bine în scaun. Când și-a făcut ieșirea din scenă am găsit însă puterea de a apăsa pe declanșatorul aparatului de fotografiat. Nu știu dacă am făcut-o întru buna aducere aminte sau din respect pentru interpret. Înclin să cred că am luat cadrul, stângaci de altfel, mai mult din dorința de a-mi demonstra că totul a fost aievea. În ultima zi a „Brâului” s-a prins în joc însăși Regina Carpaților, Rupicapra rupicapra, iar eu nu voi uita niciodată faptul că am pierdut ritmul, împiedicându-mă-n opinci. În ceea ce-l privește pe Dan, aflat la câteva pulsuri în urma mea, a ratat la mustață rarisimul moment.

Ei, și dă-i, și dă-i și luptă, neicușorule, cu jnepenii Morarului până ce-am răzbit în valea omonimă cu brăcinarele desfăcute și nădragii plini cu ace. Of, Morare, Morare, ce ți-ai mai râs de noi! Mai trecusem de două ori pe sub furcile caudine ale acestei porțiuni de brău, dar parcă de data asta s-a cam întrecut cu gluma. Dincolo de Vâlcelul Morarului am băgat de seamă că ochelarii mei atârnau de bețele de trekking aflate pe rucsac. Îi agățasem de ele la unul din popasuri, dar când am luat-o din loc, ha, le-am uitat de grijă. Hazardul s-a făcut remarcat în sens pozitiv și nu m-a păgubit de ochelarii care, acum vreo trei sau patru ani, m-au ușurat de o pungă de creițari. Nici dacă mi-ar fi sărit în ajutor fosta armată a 14-a sovietică nu cred că i-aș mai fi găsit în marea de jnepeni. Când am pus piciorul pe clinurile înierbate ale Văii Morarului m-am bucurat ca un naufragiat ajuns pe plajele primitoare ale unei insule cunoscute.

Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (terțio) (31)BMB – Brâul Mare al Bucșoiului nu și-a găsit timp pentru noi (sau noi pentru el). Încă de la început, de când am propus tura pe carpati.org, l-am privit cu o oarecare neîncredere și, ca s-o zic pe-a dreaptă, îi doream compania doar până-n Valea Bucșoiului. Într-un an i-am căutat prietenia, dar n-am aflat-o decât pe cea a unui brâu aflat cu un etaj mai sus, brâu pe care l-am și coborât de altfel cu o toamnă în urmă, atunci când am urcat Vâlcelul Portițelor în echipă de șapte inimi. De astă dată mi-a făcut cu ochiul o brână care poate fi luată în vârful bocancului în aval de BMB, undeva în apropiere de Canionul Văii Morarului. Am coborât alene până la ea, dar mai înainte de-ai cerceta solitudinea ne-am răsfățat cu un popas prelungit. După ce ne-am pus burțile la cale, am săltat în gaibarace cu gândul la Țimbal. Am pășit pe brâu cu emoția copilului aflat în prima zi de școală, curios nevoie mare de lumea care avea să mi se deschidă la picioare.

Da, simt nevoia să vă mărturisesc că nu m-a dezamăgit defel. Sălbăticia și singurătatea lui s-au potrivit ca o mănușă sufletului meu hoinar. S-a desfășurat în fața mea în linie șerpuită, furișându-se pe lângă un perete care mi-a scos în cale două grote. În fața primei deschizături, nu mai mare de 80cm înălțime, se afla blana răvășită a unui animal pe care nu am putut să-l identific. Hait! Am băgat cărbuni și-am trecut pe lângă ea fără să mai privesc înapoi. A doua grotă, aflată în ultima treime a brânei, la câțiva metri deasupra ei, m-a dus cu gândul la sihaștrii vremurilor de mult apuse. N-am urcat până la ea de teamă să nu-i tulbur isihia. În cele din urmă brâul s-a-mpotmolit în jnepeni și zade. Cred că ne aflam, cu aproximație, la jumătatea distanței pe axa Țimbal – Balaur. O potecă bătută de animale, întreruptă din loc în loc de vegetația abundentă, ne-a scos în șaua largă și înierbată a Țimbalului unde, cu numai câteva ceasuri în urmă, un grup numeros de turiști își semnalase prezența. Pe scăfârlia lui, la adăpostul și răcoarea zadelor, am epuizat ultimul popas mai însemnat al zilei, desfătându-ne cu priveliștea abruptului nordic al Morarului. Un drumeț solitar s-a ivit în fața noastră exact în momentul în care ne-am urnit la drum. După ce am schimbat câteva impresii, i-am dat la vale fără prea mult entuziasm, nevoindu-ne la început printr-o vâlcea și-ntr-un sfârșit pe fețele înclinate ale Țimbalului. Retragerea din scena Bucegiului am făcut-o pe la cabana de vânătoare „Colții Morarului”. La Gura Diham am așteptat vreo trei sferturi de oră tractorașul. În cele din urmă ne-am convins că n-o să-i mai auzim uruitul și-am prins „drumul-de-praf” spre nemulțumirea picioarelor noastre, vlăguite mai mult de strânsoarea bocancilor decât de mers. Ajunși în Bușteni, am reiterat traseul parcurs din priviri, fericiți că Bucegiul s-a arătat îngăduitor cu noi. Pentru o bucurie milenară, iha, Dan a făcut cinste cu o apă minerală. Aferim!

Reclame
Categorii: 6 - Integral | 4 comentarii

Navigare în articol

4 gânduri despre „Jurnal de Cireșar 2014 – Tot pe brâu, pe brâu, pe brâu! (terțio)

  1. Si…uite asa a fost ultima parte din braurile Bucegilor! Frumosa descriere! Ma bucur ca am luat parte la acest ,, festin ” alpin. Maria Sa, Muntele, ne-a permis cu grija parinteasca ( vreme buna si multa liniste) sa petrecem 3 zile minunate in regatul sau! Pentru mine a fost ceva deosebit si a avut un farmec aparte! In fond, ce-ai putea sa-ti doresti mai mult? Peisaje fabuloase, abisuri si vai adinci, piscuri semete, poteci si brauri ametitoare in compania unui prieten!

    • Dan, această tură ocupă un loc special în albumul meu cu amintiri. Îți mulțumesc că ți-ai făcut timp pentru ea și nădăjduiesc că ne vom revedea cât mai curând.

  2. Iată că butonul de ‘refresh’ și-a făcut datoria și am reușit să parcurg, împreună cu voi, și nordul Morarului. E de mare efect fotografia 26, cea cu capra, ai avut reflexe tare bune!

    Aștept cu interes următoarele jurnale, că tot ai pomenit că mai ai câteva pe mânecă.

    • Andrei, din fotografie nu transpiră nici măcar pe sfert spectacolul pe care mi l-a oferit capra neagră în zi de cireșar. Mai înainte de a se lansa pe fața stâncoasă, capra a coborât în salturi pe talvegul înzăpezit al Văii Adânci de parcă se afla la un concurs de slalom uriaș. A fost o priveliște pe care n-o mai întâlnisem niciodată în cei peste douăzeci de ani de mers pe munte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.