Jurnal de Gustar 2014 – Vâlcelul Țițeica – Hornurile Văii Seci

Valcelul Titeica - Hornurile Vaii Seci - august 2014 (13)Sâmbătă, 02 august 2014

Nu, nu am plecat cu gând de Hornurile Văii Seci, ci de Muchia Mare a Portiței. Hazardul a fost cel care s-a făcut responsabil de această deviere de la traseul propus și, sincer să fiu, nu-mi pare rău. Cu o altă eventuală ocazie, cine știe, poate c-am să mă bucur totuși de priveliștea acestei porțiuni din creasta sud-estică a Caraimanului. Nu știu câte perechi de bocanci au mai parcurs-o de la prima ascensiune, dar trebuie să recunoașteți, voi, pasionații și cunoscătorii de abrupt, că această muchie este, cel puțin pentru generația actuală, o terra incognita.

Am luat ziua de coarne în jurul orelor cinci și jumătate dimineața. Laurențiu m-a preluat din fața blocului și până la Bușteni, Slavă Domnului, am fost lipsiți de emoții neplăcute. Câtodată trăiesc cu impresia că DN1, cu atâția zănatici la volan, este mai periculos decât abruptul prahovean. Mașina am priponit-o, ca de obicei, de gardul parcului Schiel. Dimineața s-a afișat încântătoare, dar conform prognozelor meteo, sfârșitul de zi avea să ne întâmpine cu „ceva” ploaie. Până la gura de vărsare a Vâlcelului Țițeica în poteca marcată am cheltuit aproximativ o oră și jumătate, timp în care m-am lăsat sedus, ca de fiecare dată, de priveliștea Cascadei Spumoase și a Colțului Berbecului, dar și de cea a Vâlcelului Clăiței și a Crestei cu Zîmbri. Telefonul și-a făcut datoria și mi-a zbârnâit în rucsac, anunțându-mă că am un sărbătorit în agendă. L-aș fi sunat să-i urez de viață și de toate cele, dar se afla pe alt meridian și nu se făcea să trezesc omul în miez de noapte. Mai târziu, brr, Caraimanul și ploaia mai ales, mi-au ținut gândurile-n loc.

Despre Vâlcelul Țițeica, hm, doar impresii domestice. Nu are săritori de nod în gât și nici un talveg care să-ți ia ochii. Totuși, trebuie să recunosc, are farmecul lui. Te ispitește cu brânele care se desprind de-a dreapta și de-a stânga lui și poate fi un punct de stație deloc de neglijat pentru cei care doresc să ia în cătare abruptul nordic al Jepilor Mici. În special Vâlcelul Lupului este cel care caută să se grozăvească cu ale sale forme și să te facă a medita la o eventuală întâlnire de gradul „așa-mi trebuie dacă m-a mâncat în fund”. Iar trânjii mei, oho, de abia așteaptă să-i zgândăr. Din Creasta Brânelor, aflată pe mâna dreaptă (în sensul urcării, firește), pică un perete care te ține o vreme cu gâtul sucit. Spre obârșie, Vâlcelul Țițeica îți pune răbdarea la încercare cu un povârniș înierbat, spaima genunchilor, de care nu vrei să-ți amintești prea curând. Vă mai rețin pe acest vâlcel doar pentru a vă aminti faptul că Mircea Ordean se face răspunzător de numele sub care este cunoscut: Țițeica. Despre Radu și Șerban Țițeica, împătimiți bucegiști, mari iubitori și consumatori de abrupt, puteți afla mai multe pe blogul lui Mircea. Profit de ocazie spre a-i mulțumi pentru timpul sacrificat pe altarul istoriei montane și pentru generozitatea cu care și-a împărtășit cunoștințele de-a lungul anilor.

Valcelul Titeica - Hornurile Vaii Seci - august 2014 (24)Se înțelege, la Târla Berbecilor ne-am îngăduit un popas. În cele din urmă am luat-o din loc pe Brâna Portiței și i-am dat voie Văii Spumoase să-și laude podoabele. Am mers când pe genunchi, imortalizând floricele cu ajutorul camerei de fotografiat, când pe vârfurile bocancilor și cu capul dat pe spate, cercetând traseele de alpinism din Peretele Portiței. Pe „drumul portiței” și-au dat întâlnire luceferi, margarete, ochiul boului de munte, garofițe albe de stânci și sălbatice, de culoarea obrajilor Teodorei în luna gerarului, flori de colț, cunoscute și ca albumițe, albumele, floarea reginei, floarea doamnei, edelweiss, steluțe de munte, flocoșele, prescurele și sub mai știu eu câte alte denumiri. Au fost mult mai multe soiuri de flori decât am putut eu fotografia, iar o parte dintre ele nu le-am amintit pentru simplu motiv că nu le cunosc. Phii, cu atâtea frumuseți în jurul meu, mă și mir că am ajuns să bat în Portița Caraimanului.

M-am urcat cu Laurențiu pe pragul de sus al Portiței și am privit luuung o dată, de două ori, de trei ori spre Muchia Mare, cea de care am amintit la începutul jurnalului. Brr, abordată de aici, Muchia Mare a Portiței avea mult prea mulți morcovi de cules. Mi-a părut nesuferit de friabilă, iar dificultățile ei depășeau posibilitățile mele de moment, așa că am descălecat în Brâna Portiței oarecum dezamăgit. Mircea Ordean mi-a atras atenția că acea porțiune de creastă a fost parcursă pentru prima oară de echipa Roșculeț&Cunescu și bănuiește că ei ar fi luat-o în vârful bocancului de la obârșia Zangurului. Într-adevăr, pe această variantă, Muchia Mare îmi pare că nu ascunde obstacole de netrecut pentru persoane deprinse cu abruptul Bucegilor. Walter Kargel, în călăuza „Trasee alpine în Carpați”, publicată în 1976, ne face cunoscut faptul că Gheorghe Roșculeț și Sergiu Cunescu au urcat în anul 1946 Creasta Sud-Estică a Caraimanului (datorită coordonatelor geografice, bănuiesc că este una și aceeași cu Muchia Mare a Portiței). Ei, acum văd că această ascensiune este pomenită și în cartea „Pe Crestele Carpaților”, autori Niculae Baticu și Radu Țițeica (editată în anul 1984). Din păcate nu există nicio descriere a traseului și nici nu se subliniază gradul de dificultate al acestuia (deși am impresia, nu știu de ce, că este un 2A).

Bun, carevasăzică ne-am văzut nevoiți să reconfigurăm traseul. Cum Laurențiu nu făcuse încă cunoștință cu Hornurile Văii Seci, mi-am zis că n-ar fi rău să le facem o vizită. Am salutat Zangurul și Vâlcelul Mortului din mers și ne-am oprit în talvegul pietros al hornurilor cu puțin timp înainte ca un grup de entuziaști să se arate pe Creasta Picăturii, în apropiere de Șaua Gemenelor (nu mai sunt sigur, dar am impresia că a fost un grup format de Mugurel Ilie pe carpati.org). Umezeala și lipsa de antrenament m-au determinat să fac apel la ajutorul espadrilelor de cățărat. Încă de la prima săritoare, cea zisă „a Portiței”, am fost pus în dificultate. În vara lui 2012 am trecut-o fără să respir, ca să zic așa, în doi timpi și trei mișcări, dar acum, hait, umedă și mâzgoasă, și-a râs de mine. Da, mi-am tras atât sufletul, cât și gaibaracele-n singurul cui care-i domesticește ținuta. Acum, vă rog, rămâne-ntre noi, nu care cumva să vă prind că m-arătați cu degetul că vă mânânc fripți!

Odată trecută Săritoarea Portiței, bătăile inimii și-au regăsit cadența, dar vremea avea să ne pună la încercare entuziasmul. Cu toate astea, ușor-ușor, am fost cuprins de bucuria și plăcerea ascensiunii. Cu o viteză de neînțeles mi-am recăpătat, în cea mai mare parte, din siguranța și îndemânarea de altădată. Devoram săritoare după săritoare de parcă erau ultimele din restul vieții mele. La un moment dat am părăsit talvegul pentru a ocoli o săritoare murată prin dreapta. Nu era cine știe ce, dar nu am vrut să-i dau nervului sciatic motiv de arțag și, pe deasupra, îmi doream o priveliște mai amplă asupra împrejurimilor. Începuse deja să picure. Cred că ne aflam la confluența cu Spintecătura Văii Seci sau ceva mai sus de ea. Of, memoria nu mă mai ajută. Am revenit în talveg și, până când nu am dat cu nasul de Săritoarea Mare, nu mi-am permis să respir. Deși mi-aș fi dorit, nu am tras nici măcar la crucea lui Gică Rafail (1914-1930). Totuși, da, am reușit să-i fac o poză din fuga calului. Norii erau din ce în ce mai amenințători, iar noi din ce în ce mai încăpățânați. În special eu, că Laurențiu arareori mă trage de mânecă și mai niciodată nu se ia la trântă cu norii.

Valcelul Titeica - Hornurile Vaii Seci - august 2014 (27)Ha, cu două decenii în urmă, Săritoarea Mare ar fi putut să-mi fie loc de veșnică pomenire. Plecasem într-o bucurie cu alte două persoane, un amic experimentat, membru al clubului montan Ecoul și prietenul acestuia, despre care nu-mi mai aduc aminte nimic altceva decât că era boxeur și că, de asemenea, era cu mult mai priceput decât mine „pe nemarcate”. În acea vreme eu nu prizam văi de abrupt, călcam muntele de numai un an, un an și ceva, dar enutziasmul îmi dădea pe afară și era de necontrolat. Am urcat pe Valea Caraimanului și am continuat pe Brâna Portiței până-n albia Hornurilor Văii Seci. Ăsta ar fi trebuit să fie punctul terminus al traseului și să facem stânga-mprejur, dar atât eu, cât și boxeurul, ai-ai, n-am plecat urechile la sugestiile călăuzei și i-am dat spre cer. Ce-i drept, la o distanță de atâția ani, îmi dau seama că amicul meu, al cărui nume din păcate nu mi-l mai amintesc, nu a expus o atitudine fermă, s-a lăsat, hai să zicem, oarecum „păcălit” de exuberanța noastră și nu ne-a tras de mânecă la timpul potrivit. În fine, exact în momentul în care am crezut că nu voi mai fi stors de emoții, am dat cu ochii de ea, de Săritoarea Mare. Bineînțeles că am abordat-o greșit, pe fețele din dreapta, corespunzătoare malului stâng geografic. Bineînțeles că m-am împotmolit. Bineînțeles că au început să cadă și câțiva stropi de ploaie și, bineînțeles, eram morcovit. Nu știu cât timp am stat blocat acolo. Mie, orișicum, mi-a părut o veșnicie. Degetele, of, nu mi le mai simțeam de atâta încordare. Boxeurul, nu am habar cum, a reușit să ajungă deasupra mea și mi-a aruncat o cordelină pe care am înfășurat-o nu în jurul taliei, ci printr-o curea militărească cu pafta pătrată. Băiat deștept, nu glumă! Ei, stimabililor, inevitabilul s-a produs. Am alunecat și, preț de câteva secunde, am rămas atârnat în cordelina ținută cu strășnicie de pugilist. Paftaua curelei însă, mă mir că n-a cedat (mai târziu am observat că sistemul de prindere era aproape dat peste cap)! Da, m-am redresat, dar eram din ce în ce mai tensionat. În cele din urmă, călăuza noastră a ajuns deasupra săritorii și mi-a aruncat un „libero” (coardă dinamică fabricată la Aura-Oradea) pe care, de astă dată, mi-am legat-o în jurul taliei. Ajutat în acest fel, am reușit să depășesc pasajul buclucaș care, fie vorba-ntre noi, era de numai câțiva metri. Ceea ce-l făcea cu adevărat periculos era înălțimea la care era situat, aproximativ cincisprezece metri de linia talvegului, suficientă cât să mi se cânte prohodul. Noaptea ne sufla în ceafă. Am fost lăsat, cum se zice, „la salam” pe Săritoarea Mare, iar până-n Brâna Portiței, brr, nu țin neapărat să-mi amintesc cum am coborât. Am ajuns totuși în brâu pe lumină și, după cum vedeți, sănătos, deși am mari îndoieli că mintea mi-a rămas intactă:). Întunericul ne-a învăluit pe nesimțite. Să vă spun că niciunul dintre noi nu avea lanternă? Mă rog, eu aveam o lanternă pătrată de plastic, dar baterie, ha, mai ba! Noroc că am avut o cutie de chibrituri la noi pe care le scăpăram din când în când. Am ajuns în Bușteni după miezul nopții. Ne-am oprit în gară și am așteptat un tren „de dimineață” mai mult în tăcere. Îngerul meu putea, în sfârșit, să-și strângă aripile. Peste ani mi-am reîntâlnit amicul în 335 și i-am mulțumit, încă o dată, pentru ajutor, dar pe pugilist nu l-am mai văzut de atunci și sunt convins că nu l-aș mai recunoaște. Experiența asta, și alte câteva, m-a făcut să vin în ajutorul iubitorilor de abrupt aflați la început de drum, oferindu-le cunoștințele, confortul și siguranța de care nu am avut parte în primii mei ani „de nemarcate”. Pe de altă parte, să te scuturi, precum o floare de cireș, în plin zâmbet, hm, la doar nouăsprezece ani…

Valcelul Titeica - Hornurile Vaii Seci - august 2014 (35)Bun, să revenim în zilele noastre. Carevasăzică, iha, ploaia s-a stropșit la noi exact în momentul în care am dat cu nasul de Săritoarea Mare. O singură dată, dar numai atât, mi-a făcut cu ochiul gândul retragerii. N-a ținut, i-am dat pas și-am săltat spre tării. Nicio emoție. Pereții hornului erau deja fleașcă, iar unele prize, da, pline cu apă. În cel mai scurt timp, hainele noastre și-au dublat greutatea. Cred că am adunat împreună cu Laurențiu jumătate din apa talvegului. Îi simțeam pe sub geacă sărutul de harpie rece, dar nici că-mi păsa. Aveam sufletul mult prea uscat ca să-mi fie teamă de atingerea ei. Din inima mea ar fi ciugulit numai pulbere. Oasele mele îmbătrânite nu s-au dat în lături și s-au lăsat prinse-n ghearele bestiei ca-n brațele Afroditei. Am regrupat. Laurențiu mi-a urmat pe Săritoarea Mare cu ploaia pe umeri. Odată trecut acest hop, a început „dezmățul”. Gheață, tunete și fulgere. Am continuat pe alți câțiva zeci de metri, dar ploaia cu gheață ne-a flagelat avântul, ținându-ne-n loc. Ne șfichiuia obrajii și mâinele cu îndârjire de muscal rămas fără samagonul cel de toate zilele. Norii băteau darabana pe căștile noastre. Când cerul tuna, oho, Caraimanul tremura din vintre, iar fulgerele, săgeți de foc, scăpărau fără țintă deasupra tigvelor noastre. Ei bine, da, toată această dezlănțuire mă fascina! Frigul, cioclu fără simbrie, ne-a luat în primire, dar i-am răspuns cu o serie de genuflexiuni, dându-i astfel cu tifla. În cele din urmă, gheața s-a prefăcut din nou în apă și-am putut să înaintăm ușor-ușor, dar cu pași siguri. Se formase deja un șuvoi în talveg și o dată sau de două ori am fost nevoit să-i dau satisfacție, călcând cu aproape toată laba piciorului în el. Ăsta a fost unul din motivele care m-a împins să urc Săritoarea Mare mai înainte ca ploaia să aibă timp s-o transforme într-o mică cascadă. Ne-am izbăvit pe Brâul de sub Streașină (Brâul de Sus), culmea, exact în momentul în care ploaia slăbise ritmul. Să-i fie de hatâr! Sub streașina brâului ne-am îngăduit un popas prelungit. Ne-am îngrijit ținuta, completând-o cu un strat în plus, am mâncat câte ceva și ne-am pus rucsacurile în ordine. Eu, pentru că am urcat în espadrile, m-am ales cu încălțămintea și ciorapii uscați. Laurențiu însă, se înțelege, și-a ținut mai departe picioarele-n saramură.

Valcelul Titeica - Hornurile Vaii Seci - august 2014 (36)Ploaia s-a oprit. Am urmat Brâul de sub Streașină fără grabă, de parcă aveam toată ziua înaintea pașilor și traseul de abia acum urma să înceapă. În Șaua Mare a Caraimanului am ajuns destul de târziu, spre orele șapte ale serii, dar nici că ne păsa. Trăisem o zi dintr-acelea și bucuria ni se citea pe tâmple ca-ntr-o carte deschisă. Am descălecat din șa pe Brâna Mare a Caraimanului și am aflat spectrul Cabanei Brav rânjind în lumina apusului. Consecință a entuziasmului membrilor Clubului Alpin Brav, devenit ulterior Clubul Carpatin Român, „Cabana Brav” a fost ridicată pe locul vechii case de adăpost a organizației care, înainte de primul război mondial, a răspuns la numele de Societatea Carpatină Sinaia (și-a desfășurat activitatea între anii 1893-1912, iar casa mai sus amintită a fost construită în anul 1899). Piatra de temelie a cabanei a fost pusă la data de 6 septembrie 1936, dar până la finalizarea lucrărilor s-au scurs mai mulți ani. Arhitectul Stelian Gănescu, membru al clubului și totodată autor al proiectului, s-a regăsit în persoana care a condus și supravegheat mersul lucrărilor. Conform informațiilor luate din Enciclopedia Turistică Românească, volumul V, anul 1938, lucrările au fost executate, citez, „cu multă tragere de inimă și deosebită dragoste” de către antreprenorul Petre Pascu din Sinaia (articolul „Clubul Carpatin Român – O înjghebare tinerească”, având ca autor pe însuși președintele clubului, Dumitru Gherasi). Sergiu Dimitriu, președintele Oficiului Național de Turism, a oferit un ajutor substanțial în vederea ridicării acestei construcții în Șaua Mică a Caraimanului. Drept urmare, în semn de respect, a fost numit membru de onoare al C.C.R-ului, iar această casă i-a purtat numele: „Cabana Brav – Sergiu Dimitriu”. Bineînțeles, despre Clubul Carpatin Român se pot afla mai multe în arhicunoscuta carte „Pe Crestele Carpaților”, având ca autori doi corifei ai perioadei respective, Niculae Baticu și Radu Țițeica, dar nu mi-am propus să mă descarc de zel și în această direcție. Am ținut să pun în pagină câteva rânduri despre această cabană cu farmecul amputat de mâna unui destin nemilos în semn de apreciere pentru iubitorii de munte care au pus osul la ridicarea ei. Cred că s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști cum arată acum! Ca un făcut, în aproape douăzeci și unu de ani de bucegit, nu mi-am petrecut nicio noapte sub acoperișul ei.

Valcelul Titeica - Hornurile Vaii Seci - august 2014 (50)Într-un sfârșit, ne-am abandonat pitorescului Văii Caraimanului, călcând ușor poteca marcată, martoră atâtor perechi de bocanci, dar și multor gură-cască nimeriți pe ea mai știu eu cum. O capră neagră ne-a urmărit mersul prin lumina amurgului. Oboseala n-a ținut ritmul cu noi și s-a lăsat păgubașă, încetând să ne mai haituiească. Pădurea ne-a-nghițit trupurile în prag de noapte. La câteva minute după ce am pus piciorul pe versantul nordic al Jepilor Mici am surprins un domn și-o doamnă într-o situație tensionată. Se mișcau greu spre foarte greu. În special doamna, de origine străină, care mai înainte suferise o căzătură ale cărei urmări se puteau lesne citi în mersul șontâcăit. Nu aveau nicio sursă de lumină și, după spusele bărbatului, tocmai se pregăteau să anunțe salvamontul. Spre nenorocul lor, ploaia s-a băgat din nou în seamă, că de, așa-i la munte, când te lasă, când te ia. Domnul, a cărui vârstă o estimez undeva pe la 48-50 de ani, ne-a rugat să-i vindem o lanternă. Bineînțeles, am refuzat și i-am coborât în siguranță de pe munte. În situația în care se aflau, hm, nu cred că i-ar fi ajutat nici dacă Crucea Eroilor Neamului ar fi luminat numai pentru ei, cu atât mai puțin o lanternă. Mai înainte de a intra în Bușteni, bărbatul s-a împiedicat în pelerina de ploaie și a făcut o tumbă ce l-ar fi făcut să pălească de invidie pe însuși Morihei Ueshiba. Am zâmbit în barbă, dar l-am compătimit. Era totuși un om cu mult bun simț. Au plecat de la Babele pe jos pentru că nu au mai avut răbdare să-și aștepte rândul la telecabină. Se stătea de ore întregi la coadă, iar lumea parcă înnebunise. Oamenii au ajuns să se împingă, să se jignească și, după spusele domnului, câteva spirite s-au afișat într-o atitudine belicoasă. Pe de altă parte, un cunoscut, „om de bine”, i-a încurajat s-o dea la vale spre Bușteni pentru că sunt „numai două ore de mers”! Când i-am întâlnit noi erau deja pe drum de șase ore! Ne-au ispitit cu bani pentru ajutorul primit, dar nu le-a mers. N-aveam timp de prostii și le-am urat toate cele bune.

Ei, prieteni, asta a fost tot. Da, iar m-am lungit mai mult decât mi-am propus, dar nu mă pot înfrâna. Îi mulțumesc lui Laurențiu pentru că mi-a făcut bucuria de a fi alături de mine în acest traseu și Divinității pentru că mi l-a scos în cale. Trag nădejde că la anul vom încăleca și Muchia Mare a Portiței tot împreună. De asemenea îi sunt recunoscător și pentru fotografiile oferite. Până la următorul jurnal vă urez toate cele bune și mers întins!

Reclame
Categorii: 2 - Caraiman | 8 comentarii

Navigare în articol

8 gânduri despre „Jurnal de Gustar 2014 – Vâlcelul Țițeica – Hornurile Văii Seci

  1. Ca intotdeauna este un privilegiu sa citesti randurile tale. Fotografiile noi sunt extrem de sugestive, iar cele mai vechi fac parte din istoria turismului romanesc. Imi aduc aminte de exponatele lui Mihai Haret, gazduite in fostul muzeu Spiru Haret.

  2. Domnule Lazarovici, mă bucur că v-ați făcut timp să citiți jurnalul și vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Mărturisesc că nu am vizitat muzeul de care amintiți și parcă mă încearcă o ușoară părere de rău.

    Cu voia dumneavoastră, pun la vedere linkul blogului pe care-l patronați: http://veteranul1.ro/

    Cu admirație,
    Cristi

  3. carpatin

    Merci, frumoasa poveste :-) Recunosc ca, din diferite motive, alte jurnale doar le-am rasfoit dar cele care vin pe mail le citesc constiincios :-) Ma bucur ca iti poti face timp si ai si iscusinta necesara sa pui „pe hartie” ganduri din turele care merita povestite si altora. Cat despre Hornuri si eu visez la ele dar nu m-a dus nimeni pe-acolo :-)

    Mi se pare mie sau accesul la blog nu mai e restrictionat cum, dupa parerea mea, ar trebui sa fie ?

    Toate bune,

    M.

    • Cu plăcere!:) Poate că Hornurile Văii Seci ar fi meritat un jurnal cu mult mai frumos, dar lipsa de timp și inspirație mai ales, m-au obligat să mă mulțumesc cu atât.

      Nu pot transforma apa în vin, din păcate, dar uneori pot face ca un vis mărunt să devină realitate. Ține aproape!

      Da, răsfoirea blogului nu mai este restricționată, dar am interzis promovarea lui cu ajutorul motoarelor de căutare.

      mersîntins,
      Cristi

  4. Rar se intimpla sa fiu patruns asa de profund de spiritul montan clasic, cum se intimpla acum la citirea si recitirea acestui jurnal al unei ture, pe care orice iubitor de abrupt si-ar dori s-o faca… Valcelul Titeica, Portita si,mai ales,Hornurile Vaii Seci !!! Pentru tine, Cristi si Laurentiu – o frumoasa realizare! Pentru altii…un vis! Dar… citeodata visele se implinesc! Oricum, este mare lucru sa impartasesti experienta ta si altora! Ma bucur ca citesc asa ceva!

    • Da, Hornurile Văii Seci, după cum bine spunea Mircea Ordean, dacă nu mă-nșel, merită să le parcurgi de cel puțin cinci ori în viață. Mă încântă consecvența afișată-n comentarii și-n parcurgerea jurnalelor și-ți mulțumesc pentru ea. Dane, trag nădejde că ne vom regăsi și pe Hornurile Văii Seci. Sănătoși să fim!

  5. practic singura descriere cat de cat actuala cu text + poze. Multumesc !

    • În ceea ce privește acest traseu, și descrierile de acum 75 de ani pot părea actuale. Nu cred că s-a schimbat mare lucru.

      Eu îți mulțumesc pentru vizită.
      Cristi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.