Jurnal de Gustar 2014 – Muchia de Sus din Creasta Frumoasă

Muchia de Sus din Creasta Frumoasa - august 2014 (23)Duminică, 10 august 2014

Plecase în căutarea fericirii cu un singur rând de opinci. Da, a tras de ele până ce tălpile i-au devenit una cu pământul. Călca pe frunze fără să simtă foșnetul strident al deznădejdii, chiar dacă speranța încetase să-i mai dea ocol. Nu a tresărit a disperare nici măcar la atingerea pietrelor, iar zilele scurse, maldăr de vreascuri, nu i-au mai trosnit în suflet. Se afla de atât de mult timp pe drum, încât uneori uita unde dorea să ajungă. Hmm, încep să cred că mai drag decât fericirea îi devenise drumul până la ea. Bântuit de sufletele celor vii, mai lăsa din când în când rucsacul jos din spinare, sprijinindu-l de piciorul stâng. Pentru câteva minute, cu pleoapele trase peste irișii lipsiți de strălucire, se scutura de trecut precum un câine de stropii unei ploi de vară. Înțelesese, în sfârșit, cât de absurdă i-a fost trânta și că nu-i mai rămăsese decât bucuria mersului fără țintă. Pentru el era suficient și atâta lucru. Fericirea n-are decât să amăgească alte inimi. Slavă Cerului, are de unde alege!

Bun, carevasăzică, prieteni, ne regăsim în Coștila. Desigur, cum se putea altfel, tot Laurențiu a fost cel care s-a regăsit la celălalt capăt al sforii. Uvertura-i veche, dar plăcută sufletului meu: Căminul Alpin – Munticelul – Poiana Coștilei – Valea Cerbului. Da, mi-am promis că voi fi scurt și, prin urmare, nu mai insist asupra ei. Piesa asta ați fredonat-o de mult prea multe ori și nu țin neapărat să vă mai plictisesc cu ea. În ceea ce privește Seaca Coștilei, ei bine, n-am s-o trec chiar atât de ușor cu vederea, cu toate că, la a cincea întâlnire, ha, numai seacă n-am aflat-o! Până-n Brâul Caprelor, doar o singură săritoare ne-a descărcat de emoții. I-am dat satisfacție pe mâna stângă și l-am asigurat pe Laurențiu cu picioarele rășchirate-n talveg. Nu vă ascund faptul că am încercat s-o abordez direct, dar nu s-a lăsat păcălită. Era prea udă, prea mâzgoasă, prea nesuferită! Hm, sau eu prea nepriceput, prea neantrenat, prea lipsit de îndrăzneală! N-are a face, vorba aia, noi să fim sănătoși! O altă săritoare, pe care de obicei o urcam la aderență, m-a luat și ea în tărbacă, făcându-mă să-i dau ocol pe mâna dreaptă. Am răzbit totuși în ceea ce se cheamă Poiana Urșilor, dar, mai înainte de a lua Brâul Caprelor la pas pe direcția Strungii Colțului Prăpădit, la sugestia lui Laurențiu, am adăugat o poză în albumul cu săritori de neuitat. Oho, ăsta da coșmar!

Muchia de Sus din Creasta Frumoasa - august 2014 (33)După ce am ocolit arătarea prin stânga, am revenit în talveg cu mult deasupra ei. În amonte de Brâul Caprelor, dincolo de săritoarea cu frisoane, Valea Seacă a Coștilei se lățește în forme primitoare, dar la fel de ispititoare. Chipul ridat al Colțului Mălinului nu a întârziat să se arate privirii noastre, dar ceața i-a învăluit repede melancolia. Am continuat o bună bucată de drum pe fețele din dreapta ale văii (malul stâng geografic). O mână de clopoței de munte mi-au sunat în suflet. Camera foto mi-a sărit în ajutor, dar talentul, of, nu s-a remarcat în niciun fel. N-am ce face, va trebui să mă obișnuiesc cu asta. Un bloc de stâncă s-a așezat de-a curmezișul în talveg, dând naștere unei grote numai bune de tras sufletul în zilele caniculare. Cum n-am prins o astfel de zi, i-am dat în sus, depășind obstacolul prin stânga, pe o față spălată, dar cu suficiente prize. Fața nordică a Colțului Mălinului , în reprize scurte, și-a descoperit candoarea, dar când am ajuns în Brâul de Sub Colț, ceața a ascuns-o iarăși privirilor noastre setoase. Ne-a lucrat la entuziasm, ticăloasa! Era mai deasă decât negura din sufletul meu și, îmi pare, ceva mai căpoasă. În condițiile date, nu am mai simțit niciun impuls pentru Muchia de Sus din Creasta Frumoasă, zisă și cea a „ Viilor Senzații” (Mihai Gold-Haret a fost cel care a blagoslovit-o cu acest nume). În timp ce Laurențiu a rămas pe loc, pe direcția Hornului Central, eu am plecat să mă încarc cu o privire spre Creasta Mălinului. Cel puțin p-asta o mai parcursesem de două ori, aveam habar de năravul ei și aș fi urcat-o cu aceeași plăcere. În cele din urmă ceața s-a dat în lături, dar numai pentru a face loc unei ploi ușoare. M-am desprins de Creasta Mălinului și-am revenit lângă Laurențiu, însă ploaia ne-a împins sub o arcadă de piatră aflată undeva pe fața estică a Crestei Frumoase. Cu aproximativ un an în urmă, eu, Laurențiu și alți trei carpatiști, în persoanele lui Dan Iancu, Cătălin Arseni și Alexandu Anton, forțați de o ploaie mai spornică, ne-am aflat adăpost sub aceeași arcadă. Plecasem cu gând de Hornul Ascuns, dar n-a fost să fie. Acum optimismul era mult mai înrădăcinat în entuziasmul meu decât atunci și, chiar dacă nu mă simțeam la fel de antrenat, trăgeam nădejde că Cerul va fi îngăduitor cu mine, lăsându-mă să-mi încarc sufletul cu un nou traseu. Într-adevăr, spre bucuria mea, ploaia și-a isprăvit câtimea alocată zilei de zece gustar, invitându-ne la urcuș.

Muchia de Sus din Creasta Frumoasa - august 2014 (37)Nerăbdarea m-a pus în mișcare pe Hornul Strungii Negre. Îl mai urcasem și anul trecut și-mi era cunoscut. Deși scurt, trebuie să recunosc că-l are pe „vino-ncoa”. Laurențiu a ținut aproape și a pus piciorul în Strunga Neagră la câteva pulsuri în urma mea. La picioarele noastre, spre vest, Fisura Țapului se vrea o nouă tentație. Această spintecătură, aflată de-a stânga Crestei Frumoase, pe direcția Văii Țapului, a fost urcată pentru prima dată la data de 3 octombrie 1937 de către Niculae Baticu, având ca secunzi pe Ion Șincan și alți doi participanți al căror nume nu l-am aflat. Niculae Baticu ne spune că, citez, „S-a efectuat acest drum pentru a înlesni unor membri aderenți ai clubului să promoveze în categoria activi, așa cum cerea statutul: de a fi participat la o premieră.” În ghidurile „lui Kargel și Cristea”, acest traseu se regăsește sub denumirile de Hornul Mic al Țapului și Hornul de Sus al Țapului. Eu am păstrat numele sub care a fost făcut cunoscut de către însuși autorul premierei, acela de Fisura Țapului, așa cum reiese din cartea „Amintirile unui alpinist” – Niculae Baticu, Editura Sport-Turism, 1981 (articolul Fisura Țapului – pagina 131), reeditată în anul 2012 de către România Pitorească – „Jurnalul unui alpinist și aviator” (pagina 138).

Așadar, regrupați în Strunga Neagră, am scos la suprafață artileria grea, ținând în același timp sub observație Muchia de Sus (grad de dificultate: 2A). Pentru mai multă siguranță-n mișcări, mi-am înlocuit încălțările de cale lungă cu espadrilele și, filat de Laurențiu într-o singură semicoardă, am început să cațăr cu băgare de seamă, nu înainte de a asigura într-un piton cu inel aflat chiar în strungă. Stânca era, din nefericire, udă și pe deasupra nesuferit de friabilă. Un prim cui cu inel mi-a ieșit în cale, dar pentru că mișca, din două ciocane l-am băgat acolo de unde voia să iasă. Am continuat să urc încet cu ochii după următorul piton. L-am zărit ceva mai la dreapta, cu o bucată de cordelină putredă în ureche și, cu toate că părea mai stabil decât primul, l-am altoit și pe el de două ori, așa, să nu se simtă tras pe sfoară. Roca a devenit din ce în ce mai instabilă sau, cel puțin, așa mi s-a părut mie. La un moment dat, am disclocat o piatră care, ce mai tura-vura, l-a luat în cătare pe Laurențiu, lovindu-l în încheietura mâinii nu-mă-ntrebați-care. Contactul a fost destul de puternic și, după suferința afișată de răbdătorul meu camarad, începusem să-mi fac griji pentru continuitatea ascensiunii (mai puțin pentru el :)). După ce și-a revenit cât de cât din șocul loviturii, m-am pus din nou în mișcare. Nu am mai găsit niciun piton care să mă elibereze de emoții și de aceea am apelat la rezerva personală. Am bătut acest cui deoarece între mine și ultimul piton cu cordelină era o distanță mult prea mare. În cazul unei căderi, aș fi revenit înapoi în strungă, fie în capul, fie în brațele lui Laurențiu. Mi-am zis că după o piatră, un „bolovan” ar fi totuși prea mult pentru el! :) Cred că ne despărțeau în jur de douăzeci de metri de sfoară. Ultimul piton, al treilea, înainte de a regrupa, l-am aflat pe mâna stângă. Era garnisit cu două bucăți de cordelină mai putrede decât inima mea. Le-am tăiat pentru a face loc carabinierei, după care i-am dat în sus până într-un loc care mi s-a părut suficient de comod pentru a regrupa. Să tot fi avut în jur de patruzeci de metri această primă lungime.

Muchia de Sus din Creasta Frumoasa - august 2014 (50)M-am descărcat de un nou piton, al doilea, după care am strigat spre Laurențiu că-i liber să plece. Cu durere în mână, a strâns din dinți și s-a angajat în traseu. Jos pălăria! L-am răsplătit cu câteva poze și-o privire admirativă. Ajuns lângă mine, m-am pregătit imediat de următoarul segment al muchiei. Era ușor trecut de ora cinci și nu prea mai aveam timp de contemplat peisajul, așa că ne-am mulțumit cu câteva ocheade. A doua lungime, ultima, ne-a oferit trei variante de acces. Prima, spre stânga, prin Hornul Ascuns, a doua, încercată de subsemnatul, drept în sus pe muchie și, în fine, ultima, a treia, printr-o fisură îngustă, aflată la dreapta, în sensul urcării, pe fața corespunzătoare Văii Țapului. Mircea Ordean mi-a atras atenția că cea din urmă variantă ar fi fost aleasă de Nae Dimitriu în 1934. Într-adevăr, în Buletinul Alpin, revista Clubului Alpin Român, anul II, no.3-4, septembrie-decembrie 1934, din articolul „Noi itinerarii la Colțul Mălinului”, autor Nae Dimitriu, reiese cele spuse de Mircea. Ora târzie, stânca udă și friabilă, m-au obligat să apuc pe cea mai ușoară variantă, prima, prin Hornul Ascuns. Cu o altă eventuală ocazie, sper, voi tatona și fisura „dinspre Țap”, dar și varianta a doua, direct pe muchie. Prin urmare, din șase, șapte pași am ajuns în talvegul Hornului Ascuns, pe care am urcat maxim zece metri, după care am virat la dreapta, revenind pe muchie. În această porțiune de creastă roca a devenit nesuferit de sfărâmicioasă, dar, cu atenție, am depășit pasajul fără nicio grimasă de pus în ramă. Spre obârșia Hornului Ascuns am zărit un piron fixat în malul stâng geografic (dreapta, în sensul urcării). Am coborât la el și am regrupat. În a doua lungime, da, Laurențiu a preferat să țină numai talvegul hornului. Încă îl durea încheietura mâinii, acum îmi dau seama, drepte și a preferat să n-o forțeze inutil. În apropiere se află o cavitate de toată frumusețea, o arcadă ce se cască într-o ispită în care îmi doresc să cad într-unul din anii care vor veni. Un loc de bivuac bun pentru un suflet în derivă și nu numai.

OLYMPUS DIGITAL CAMERANe-am făcut semnalată prezența pe Creasta Mălinului cu câteva minute înainte de ora șase seara. Dintelui dintre Colți, din orice unghi l-ai privi, nu-i poți rezista. S-a proțăpit acolo parcă înadins să-ți farmece inima și, ca să nu-l uiți prea ușor, te face scăpat pe latura dinspre miazănoapte, cea corespunzătoare Văii Țapului, numai după ce-ți scuipi de trei ori în sân. Spre surprinderea mea, am găsit pe această față expusă un piton manufacturat de „ăl bătrân” pe vremea când încă mai lucra în uzină. Era bătut numai pe jumătate. La câteva zile am aflat că Andrei Done a fost cel care, cu aproximativ doi ani în urmă, a îmblânzit acest pas cu ajutorul unuia din pitoanele primite de la mandea. Tot pe atunci, când am parcurs Creasta Mălinului cu Laurențiu (august 2012), îmi aduc aminte că am încercat să plantez și eu un cui în acest loc, dar am renunțat tocmai pentru că nu-și făcea loc decât pe jumătate. Acum, deși aveam cu mine un piton mult mai scurt și mai subțire, presați de timp, am trecut cu vederea înlocuirea lui. După ce am ocolit Colțul de Sus încărcat cu energia luată din patru albumițe, am atins Brâna Mare a Coștilei cu un pătrar de ceas înainte de orele șapte ale serii, mulțumind Divinității pentru darul primit.

Ne-am lăsat în talvegul Văii Mălinului unde am servit cina și, am impresia, totodată și prânzul. Aici mi-am uitat lingura de titan pentru care, cu vreo doi, trei ani în urmă, renunțasem la o pungă de crăițari. Halal să-mi fie! Coborârea pe Valea Mălinului a fost încântătoare și n-aș fi renunțat la ea pentru tot titanul din lume. Ultima săritoare, din comoditate, am epuizat-o-n rapel exact în momentul în care amurgul era pe picior de plecare. Noaptea a intrat în șut și noi odată cu ea pe Hornul Pământos, zis și Hornul Mare de la Scară. Vâlcelul Poieniței ne-a verificat la articulații. Are și el o dambla și nu poți să i-o iei defel. Aferim! Pădurea cu ochi de argint ne-a înghițit siluetele vlăguite de călcătura zilei. Poiana Coștilei moțăia răzlețită printre brazi. Văile Gălbenelelor și Coștilei au prins luna între ele ca pe-o pară mălăiață. „La Măsurătoara Urșilor”, niciun freamăt. Troița, bastionul Munticelului, se pregătea de miezonoptică. Și cu toate astea, nu m-am ridicat la cer!

L-am văzut ieșind din penumbra unei ursite prost dispuse. Nu părea prea afectat și, cu toate că povara-l trăgea de umeri, pe chipul lui nu se citea niciun reproș. Nu, în niciun caz, nu mi-a lăsat impresia unui spirit revoltat. Pășea rar, fără să dea atenție minutarului, mulțumindu-se să culeagă emoții de toate culorile numai pentru a nu ajunge la capătul drumului cu mâinile goale. Uneori mai călca destinul pe coadă, dar o făcea mai mult ca să-și îngroape zilele și mai puțin din vanitate. Deși l-am aflat mai tot timpul cu capul în nori, n-a atins nicio stea și nici nu avea să devină una. A rătăcit la periferia mulțimii cu ochii ațintiți spre crepuscul, temându-se să nu fie încătușat cu veșnica însuflețire. Când, în cele din urmă, a pus piciorul în strunga dintre cele două lumi, l-am pierdut din vedere. Nici până-n ziua de azi nu am reușit să-mi dau seama ce m-a atras la el.

 

Reclame
Categorii: 3 - Coștila | 5 comentarii

Navigare în articol

5 gânduri despre „Jurnal de Gustar 2014 – Muchia de Sus din Creasta Frumoasă

  1. Frumos traseu! O descriere super. Sper ca te vei reintoarce candva si vei gasi si titanul, adica lingura cea mult apreciata.

    • Da, a fost un traseu care, deși friabil, m-a convins de frumusețea lui și pe care îmi doresc să revin cât mai curând. În ceea ce privește lingura de titan, îmi place să cred că „nu sunt sclavul lucrurilor mele”. Ducă-se!

      Sărbători fără frământări,
      Cristi

  2. Ia-uite! Abia azi am vazut noua postare! Super! Ca-n totdeauna! Imi amintesc cu placere de tura de anul trecut( de 19 ore) si de ploaia care ne-a surprins la inceputul Hornului Ascuns! Ce rau mi-a parut ca a trebuit sa ne retragem! Lecturind acum, indraznesc sa sper sa ajung si eu cu tine, sau cu voi, prin locurile astea deosebite! Referitor la lingura de titan… ramine ,,ofranda” muntelui! Si el ne da atitea…!

    • Dane, mie nu mi-a părut atât de rău că ne-am retras anul trecut pe Valea Verde.:) Într-adevăr, a fost o tură pe care cu greu o poți uita.

      Muntele nu cred că s-a bucurat prea mult de această „ofrandă” nedorită. Sunt aproape convins că a fost săltată de o altă persoană. Prea era la vedere.

      Următorul traseu „din Mălin” pe care-l iau în calcul este Hornul Central.

  3. Am aflat și numele celorlalți doi secunzi care au luat parte la premiera Fisurii Țapului în ziua de 3 octombrie 1937 (vezi paragraful din jurnal). Aceștia sunt Dan Chiriceanu și Horia Stamatopol („Pe Crestele Carpaților” – autori Niculae Baticu și Radu Țițeica, Editura Sport-Turism, 1984).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.