Jurnal de Gustar 2018 – Valea Gălbinele – Hornul Coamei

Miercuri, 15 august 2018

Cu toate că și-a afișat entuziasmul cu dărnicie, nu pot sa spun că l-am plăcut de la bun început. L-am tolerat pe potecile mele și i-am dăruit timp pentru a mă câștiga de prieten. Anii au acumulat amintirile în straturi de neuitat și, aproape fără să bag de seamă, l-am îndrăgit. Avea un fel de a fi care nu trăda nimic special, o atitudine egalată de marea majoritate a iubitorilor de munte și o licărire în priviri care nu se regăsea în sintagma de “spirit ales”. În cazul lui, da, timpul s-a dovedit a fi liantul unei legături care a supraviețuit peste moarte. Cenușa lui este vânturată de mult prin abrupturile în care și-a pus toată dragostea de muritor, dar dâra de recunoștință lăsată pe greabănul muntelui încă mai întreține sentimentul de sinceră bucurie atunci când un gând hoinar îmi amintește de el. Nu-mi doresc să vi-l fac cunoscut, dacă-mi permiteți, da capo al fine, dar simt nevoia să vă scot la lumină o incursiune în emoțiile unei zile de gustar, isprăvită prin stâncăriile Coștilei. Vă avertizez totuși, ca să nu lăsăm loc de reproșuri, de subiectivismul profund al acestei relatări. Dacă la final nu veți găsi niciun folos în citirea acestor pagini, de scuzele mele nu veți avea parte pentru a vă badijona amărăciunea timpului pierdut.

În ziua de Sântămăria Mare a anului…ei, măi să fie, memoria îmi scârțâie în tigvă și nu-l pot afișa cu precizie. Orișicum, anul este mai puțin important și vi-l puteți imagina în oricare alt mileniu al intervalului cunoscut îndeobște sub numele de “Epoca Stres”. Cert este faptul că i-am simțit angoasa încă din momentul în care s-a apropiat de Căminul Alpin. Răvășit de talazul unei încercări prin care naviga cu vâsla crăpată, se afla în căutare de mine. A schimbat un salut cu un grup de drumeți și s-a desprins de oraș diluându-și înfrigurarea în pădure. Nu după mult timp, la troița ridicată în luminișul întretăiat de poteca Munticelului, s-a regăsit în pașii celui dintru începuturi. S-a revăzut în primele atingeri de abrupt, întinerit în trup, cu entuziasmul arborat deasupra unui spirit jucăuș. I-au apărut pe la tâmple cele dintâi semne ale isihiei de Bucegi, iar amprenta crispării nu i se mai putea citi în călcătura gaibelor. După ce și-a făcut simțită prezența unui grup de trei novici, a ținut drumul care duce spre Poiana ”La Sfatul Uriașilor”. Nu părăsise câmpia cu acest gând, mai ales că avea un rucsac cu greutatea specifică altei strădanii, recte o coborâre în rapel pe talvegul Văii Urzicii sau pe una dintre minunile abruptului nordic al Morarului, dar a dat voie instinctului să-i contureze alt traseu.

Aduceri aminte aninate de un perete. Uriași plecați mult prea devreme în marea traversare. Cele trei crenguțe de brad s-au vrut mai mult un salut efemer și mai puțin un gest comemorativ. Moartea nu desparte oameni, ci îi ține pe cei rămași în așteptare. Între noi, cei rămași, și ei, cei plecați, se întinde o punte de stele. Când va veni vremea să pășim pe ea, ne vom regăsi în zâmbetul strângerii de mână. Până atunci, nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să lucrăm la finisarea spiritului. Unii sunt binecuvântați cu talent și vocație, alții cu sârg și determinare, iar o altă parte zace în superficialitatea acumulării fără chibzuință și prin orice mijloace. Aceștia din urmă nu văd dincolo de lingură și blid, sunt doar o prelungire a tubului digestiv și sunt incapabili să se transforme într-o versiune mai bună. Dar eu, Cerule, de ce soi sunt? Vocație?! Nu. Sârg?!  Doar cu intermitențe. În ultima categorie nu m-aș vedea, vorba ceea, nici picat cu ceară! Gândurile i-au fost întrerupte de un cvartet de voci alcătuit din doi bărbați și două femei, din care una, oho, ceva mai înflăcărată, ca să nu zic de-a dreptul limbută. Fremăta pădurea sub puterea decibelilor scoși dintr-un singur bojoc. După un salut sec, și-au văzut de drum. Nici mireanul nostru nu a mai stat călare pe cuget și a luat-o din loc, dar la izvor au bifat împreună un scurt popas. Alte două persoane, un el și o ea, în satisfacția parcurgerii unui traseu la mijloc de săptămână, au trecut pe lăngă ei fără să-și îngăduie confortul unei opriri la izvor. Până la Refugiul Coștila a rămas în ritmul celor patru. O privire spre Peretele Policandrului nu l-a convins să apese pe declanșatorul aparatului de fotografiat. Fundalul era prea fad. Purta în rucsac un capriciu de moment, întruchipat sub forma unui Nikon FG, un model de cameră care a fost făcut cunoscut publicului amator începând cu anul 1982 și la care atașase un obiectiv cu distanță focală fixă, 35mm f/2.8 Ai-s. O rolă de film alb-negru, Kodak T-max 100, era deja pregătită pentru a fi impresionată. În epoca digitală, o astfel de apariție era privită ca o ciudățenie și mai mereu stârnea tot felul de zâmbete, de la nostalgice sau curioase până la cele ironice sau de compătimire.

Refugiul Coștila l-a întâmpinat în strai nou. Cu un an în urmă se bucurase de această primenire prin mijlocirea Clubului Alpin Român, asociație care-l avea, de altfel, în proprietate. Antecesorii membrilor acestui club l-au ridicat în vara anului 1938, inaugurându-l în luna august. Tot atunci, a găzduit prima școală de tehnică modernă de alpinism din România sub îndrumarea lui Niculae Baticu (n. 25 mai 1909 – d. 20 ianuarie 1998). Cursurile s-au ținut între 21 august și 11 septembrie, dar, cu toate că au fost gratuite, prezența a fost dezamăgitor de mică. Pe lângă recondiționarea exterioară, de peretele Țancului Ascuțit era fixat un panou solar care avea menirea să facă uitat iluminatul la frontală. Din păcate, în acel moment, interiorul avea aceeași înfățișare decrepită pe care o cunoștea. Cred că trecuse vreo zece ani de la ultima noapte petrecută sub acoperișul acestui refugiu, martor al atâtor zâmbete, lacrimi și gesturi reprobabile. Nu, nu i-a făcut nicio fotografie, deși ar fi meritat. L-a fixat prin vizorul aparatului, dar pentru că era prea multă lume în fața lui, a preferat să includă în cadru doar peisajul care se înâlța deasupra acoperișului. Țancul Mic, cu un nor la pălărie, flancat, de o parte, de Peretele Policandrului și, de alta, de Peretele Coștilei, a tras mai repede “la clic”. Zgomotul produs de oglinda camerei de fotografiat optzeciste, ascuțit și puternic, i-a vibrat în suflet, scoțându-i la suprafață amintirea dulce-amăruie a primului SLR. Este vorba despre un Exacta RTL1000, achiziționat încă din perioada în care se afla înrolat la Baza de Reparatii Elicoptere Otopeni (UM01884). Aparatul, compus din părțile mai multor camere de fotografiat, casate de un departament al poliției, a ajuns la el prin intermediul unui salariat civil. De la acest pasionat, zis nea Sandu, a luat primele lecții de fotografie.

Peste Coama cu Jnepeni a pășit cu privirea îndreptată mai mult spre talvegul Văii Coștila. Îmi aduc încă aminte de prima lui ascensiune a acestei văi de parcă s-a întâmplat mai zilele trecute și nu pot să trec cu vederea faptul că a fost una tot solitară. Cu toate că i-a fost la îndemână, și-a îngâduit destul de târziu această emoție de abrupt, prin toamna anului 2006. Cu puțin înainte de a ajunge în Brâul Mare al Coștilei a găsit un rucsac și am toată convingerea că bucuria nu i-a fost mică în momentul în care a reușit să-l redea proprietarului, un domn din Brașov, care, în acea perioadă, era profesor la Universitatea Transilvania. Domnul Ioan Cristian, pentru prieteni, Nelu, i-a vibrat în suflet de la prima strângere de mână. Nelu l-a însoțit în magia numită Valea Colților, o experiență la care tânjea de ceva timp și care avea să fie reeditată de mai multe ori, în compania altor iubitori de munte, fără a simți nevoia de a pune vreodată semnul suficient la egalul sumei tuturor parcurgerilor.

Da, a făcut Valea Gălbinele de mai multe ori, dar, de astă dată, parcă a lăsat mai multă emoție în urma trecerii lui. Dacă ar putea grăi, pietrele din talveg ar confirma bucuria resimțită prin fiecare atingere, ca o îmbrățișare de bun găsit venită din partea aceluia care se recunoaște în prietenia învechită-n ani. Văzută prin ochii lui, Gălbinelele nu îți oferă prilejul vreunui reproș în ceea ce privește farmecul împărtășit. Odată ce dai cu ochii de toată această splendoare sau cu frânturile din ea, nu o poți contesta decât dacă ai mintea într-un echilibru discutabil. Peretele, Fisura, Umărul, Strunga, Pintenul, și Colțul au împrumutat numele văii, Gălbinele, doar Hornul Coamei a ținut să intre în memoria colectiva și prin altceva decât spintecătura aparent amețitoare, dar mai ales tentantă, care se afișează în fața Hotelului, ați ghicit, Gălbinele. Coama de Piatră, înclin să cred, este cea care s-a implicat în imaginația aceluia care l-a înzestrat cu numele de  Hornul Coamei.

A început să urce valea, cu voci peste umăr, într-un ritm destul de moderat. Se apropia echipa de patru întâlnită la Sfatul Uriașilor. Pe Valea Gălbinele se află doar două săritori care se doresc a fi de luat în seamă. Nu pun probleme, au prize suficiente și pretind doar un strop de atenție. Se înțelege, pentru începători, pot fi destul de capricioase. Prima săritoare se trece prin dreapta, în sensul urcării, deși uneori se mai lasă păcălită și pe fețele aflate de-a stânga. A doua devine înțelegătoare cu intențiile călătorului numai pe partea stângă, dar, ceva mai în aval, poate fi ocolită peste Coama dintre Văi, prin îngăduința Hornului dintre Fire. Când solitarul nostru a ajuns în dreptul primei săritori, s-a oprit. Pe rucsacul unuia dintre bărbații din grupul care-l urma a observat o sfoară și, nu atât din comoditate sau din starea de rău strecurată în trup și asupra căreia nu vreau să insist, cât din dorința de a-și demonstra că poate să-și țină mândria în lesă, a apelat la ajutor. Răspunsul s-a făcut auzit fără ezitare, iar unul din capetele corzii s-a regăsit pe o bucla a hamului. Săritoarea îi era atât de cunoscută încât prizele nu s-au lăsat mai deloc căutate și a trecut-o fără niciun fel de aritmie. Ajuns deasupra ei, pentru rucsacul care aștepta să fie tras, s-a descărcat de mai multă energie, dar nu, nu a fost cazul să-l asigure pe samariteanul de ocazie. Acesta avea experiența necesară cu el și a preferat să facă uz de ea, iar după ce a ajuns sus, în timp ce se pregătea pentru filarea companionilor, a lăsat să-i scape o întrebare: Ești cumva Boreal „de pe Carpați”? I-a răspuns afirmativ și au făcut cunoștință. Deși am fost de atâtea ori martorul unor momente de acest fel, trebuie să recunosc, nici acum nu pot să zic că mă satur privindu-le. Astfel, Alexandru Anghel, fără să bănuiască, s-a înscris în cercul gândurilor bune ale acestui bucegist aparent nesuferit.

Nu a făcut mulți pași în talveg, o cărăruie l-a ispitit de-a dreapta, spre Coama dintre Văi. A urmat-o fără rucsac, convins fiind că nu va păși dincolo de ea, dar nu a putut opune rezistență pitorescului discret al Hornului dintre Fire. Să tot fi trecut mai bine de douăzeci de ani de la ultima vizită, epuizată, foarte posibil, într-una din permisiile stagiului militar. A urcat hornul cu nostalgica amintire a acelor vremuri aninată pe tâmplele ușor încârunțite și a revenit în Coama dintre Văi, într-o mică șa aflată în amonte de Pintenul Gălbinelelor. Nu s-a lăsat imediat în firul principal al Văii Gălbinele și a răspuns chemării irezistibile a muchiei care conduce spre vârful pintenului. Aeriana și înșelător de friabilă, această sprânceană neglijată s-a dovedit a fi un punct de belvedere fascinant. Parcă niciunde în întreg amfiteatrul Gălbinele peisajul nu i s-a arătat atât de impunător. Pot să afirm, cu toată convingerea, în admirația lui nu am descoperit nicio fisură, nimic care să trădeze o apreciere disimulată într-un formalism dezamăgitor. Din privirea lui răzbătea, cu o sinceritate indubitabilă, încântarea vie și sentimentul de pură recunoștință pentru darul strecurat în suflet de natura din ce în ce mai hăituită a acelei epoci. Ar mai fi stat pe această fâșie de rai, dar pe traseul zilei se aflau și alte locuri care reclamau atenție. Revenirea în firul principal nu a solicitat decât o hârjoană cu jnepenii de pe latura sudică a Coamei dintre Văi. Da, piciorul în talveg l-a pus chiar în momentul în care „echipa celor patru” terminase de urcat cea de-a doua săritoare mai importantă a văii. Pentru că rucsacul aștepta să fie preluat mult mai în aval de ea, a fost nevoit să o descațere. A făcut-o în calmul lui, fără nicio urmă de subestimare în buricele degetelor.

Și-a recuperat rucsacul, a revenit cu mai mult avânt pe cea de-a doua săritoare și, pentru ultima oară în zi, s-a regăsit în compania echipei mai sus amintite. La Hotel Gălbinele, pentru nu știu a câta oară, a scrutat „Furcile lui Baticu” și linia aproape neverosimilă a Hornului Coamei. Deși își propusese o abordare prin Brâul Strungii, s-a lăsat ispitit de o ascensiune directă a acestuia. Senzația de Hornul Coamei îi era cunoscută, dar nu o trecuse încă prin inimă fără suportul colțarilor și pioleților. Acum, cu vara-n priviri, nerăbdarea se cerea temperată doar de greutatea rucsacului. Câteva fotografii și un schimb de cuvinte au marcat despărțirea de grupul pe care, de altfel, începuse să-l îndrăgească. Pe măsură ce distanța se căsca între ei, l-a fulgerat gândul de a împărtăși bucuria acestei ascensiuni și a întors capul în încercarea unei invitații peste umăr, dar intenția i s-a oprit în cerul gurii. Îmi pare că solitudinea l-a tras de mânecă, reamintindu-i că acesta este momentul lui și una din acele zile în care își poate proba iubirea de sine. Ușor-ușor, vocile s-au risipit printre pietre, iar el a rămas la sfat cu Hornul Coamei.

Acesta, în prima treime, s-a prezentat cu un talveg uscat și, așa cum se cunoaște, foarte îngust. Al doilea segment a fost cel care i-a strecurat o oarecare emoție în vârful bocancilor, datorată mai mult umezelii prezente pe mai toată lungimea și care, pentru o aderență mai bună, l-a obligat la un șpraiț larg. Pe această porțiune a fost nevoit să urce câțiva metri fără rucsac. Diferența a fost nu numai evidentă, dar și surprinzător de plăcută. A cățărat pasajul fără nici cea mai mică ezitare sau tensiune. Prin urmare, dacă mai era cazul, i se confirmase faptul că hornul era mai prietenos decât rucsacul din spinare. Da, ca multe alte văi de abrupt, și Hornul Coamei se poate mândri cu o fereastră de toată frumusețea, iar entuziastul care pășește prin deschiderea ei are toate șansele să fie încercat de sentimentul fericirii mute. Colțul Gălbinele, încadrat în fereastră, se desprinde în acea imagine argument menită să justifice o pasiune care cere eforturi pentru a fi înțeleasă. Ultima treime a talvegului, mult mai largă decât primele două, s-a dovedit a fi și cea mai ușoară. Cu puțin înainte de a ajunge în Brâul Mare al Coștilei, două persoane, femeie și bărbat, au trecut pe deasupra lui fără să-l observe. Dacă s-ar fi uitat cu atenție pe fotografiile turei de cincisprezece gustar, l-ar fi indentificat cu ușurință în pâlnia de obârșie a Hornului Coamei.

Deși îl merita, nu a revendicat popasul imediat ce a pus piciorul pe brâu. A traversat evantaiul Coștilei, admirându-i încrețiturile și a trecut dincolo de Creasta Văii Albe pe sub Nasul lui Traian, cunoscut mai degrabă sub numele de Colțul lui Gelepeanu. Dinspre Blidul Uriașilor răzbăteau voci deja cunoscute, dar nu s-a grăbit să le prindă din urmă. Când și când, mai scăpa degetul pe declanșatorul aparatului de fotografiat. A lăsat chiar și un buchet de albumițe să impresioneze un cadru al peliculei fotosensibile, dar rezultatul pe care avea să-l primească la o lungime de o sâptămână, hmm, îmi aduc aminte că nu l-a încântat. Cu toate că se mai găseau entuziaști pentru a o resuscita, fotografia pe film se afla, ca să zic așa, pe ducă, iar laboratoarele care procesau rolele, sucombase în cea mai mare parte. Desigur, cei mai pasionați își prelucrau singuri negativele, dar omul nostru nu se înscria în rândurile lor. În Blidul de sub Streașină, în sfârșit, și-a dat pofta jos din cui și a servit, atât prânzul, cât și cina. Locul este binecuvântat cu o priveliște care te convinge la popas chiar dacă nu ai gând de el. Numai Pintenul Văii Albe, singur, vine în sprijinul părerii mele, fie ea și subiectivă. „La Cruce” se vedeau mai mulți turiști în vizită. În capacul rucsacului mai avea două role de film, un Ektar 100 și un Portra 400, dar nu a făcut apel la ele. A preferat să transmită emoțiile alb-negru, iar pe cele color le-a păstrat într-una din galeriile sufletului.

A ales să coboare pe Valea Albă și nu s-a lăsat intimidat de pata pământie care șerpuia în aval pe aproape toată lățimea talvegului. Trecuseră ceva ani de când nu mai văzuse atât de multă zăpadă la mijlocul lunii august. O rimaye i-a ușurat trecerea de-a lungul malului stâng al văii, nu înainte de a se lăsa pe cablurile fixate în ciuda Săritorii Cârnului. De undeva de pe fețele muntelui, posibil spre Albișoare, i s-a părut că aude un câine lătrând. În poiana „La verdeață”, pentru darul primit la mijloc de săptămână, a lăsat un zâmbet de mulțumire și recunoștință. Știu, dintre toți munții, pe mine m-a iubit cel mai mult. Cum am spus în primele rânduri, nu l-am plăcut de la bun început, dar vă mărturisesc, pe creste și văi, îmi lipsesc pașii lui. Cristian Constantin mi-a fost nu numai prieten, dar și muntele om care mi-a însuflețit inima de piatră. A trăit mai mult decât se aștepta și, deși a navigat prin viață în mare parte cu vântul la proră, a fost mai fericit decât a putut bănui. Vă mulțumesc că ați arătat răbdare în citirea acestui petic de amintiri al bătrânului Bucegi și vă asigur că încă mai prețuiesc vizitele acelora care caută să-și fortifice spiritul pe cărările mele. Așadar, eu, muntele însuflețit de dragostea de om, sunt în așteptare de voi. Acta est fabula!