2 – Caraiman

Jurnal de Mărțișor 2016 – Albișoara Brânei

Albisoara Branei - martie 2016 (3)Sâmbătă, 19 martie 2016

Pentru că timpul nu mai este la fel de binevoitor cu mine ca în alți ani, încerc să încropesc frânturi de jurnal dintr-o săptămână într-alta cu speranța că ziua în care voi reuși să le combin într-o formă finită nu are să întârzie prea mult. La urma urmei, scrisul tărăgănat de împrejurări este de preferat ideii de abandon. Încerc să fiu darnic chiar dacă timpul se dovedește a fi zgârcit și, atât pentru cei dragi, cât și pentru pasionații care mai simt nevoia unui popas pe acest blog, caut să nu las depozitate în hrubele memoriei amintirile care s-au dovedit a fi pe placul inimii mele. Au fost multe ture frumoase care nu s-au regăsit într-un jurnal și, cu toată sinceritatea vă spun, simt cum îmi pătează obrazul o ușoară părere de rău. Așadar, dau contur bucuriei de albișoară cu promisiunea că nu le voi neglija pe cele care vor veni și, totodată, vă salut, pe voi, prieteni ai muntelui, cu rugămintea de a-mi trece cu vederea stângăciile și cu nădejdea revederii în abrupturi.

Un an. Da, un an întreg! Ăsta este răstimpul în care pioleții noștri nu au mai vibrat la unison. Îmi era dor de o tură în abruptul Bucegiului alături de cel pe care îmi permit să-l numesc nu numai camarad prin viață, dar și colecționar de clipe. Drumul de fier și personalul 3001. În acest mod am stabilit cu Laurențiu să ne facem apariția în Bușteni. Deși, la drept vorbind, Laurențiu își ține răbdarea priponită-n acest tren pentru hatârul meu. Când am plecat de acasă nu i-am dat de înțeles că voi răspunde ispitei de albișoară. L-am lăsat să creadă că nervul sciatic este cel care se face responsabil de alegerea traseului. De abia când am luat Munticelul la pas l-am pus în legătură cu realitatea, dar, după câte se pare, nu am reușit să-l surprind prea tare. S-a deprins cu apucăturile mele pe măsură ce au trecut anii și știe că se poate aștepta la aproape orice din partea mea. La câțiva pași mai în amonte de izvorul Vâlcelului din Pădure un el și o ea înaintau, după cum aveam să aflăm peste un ceas, cu socoteli „de Blid”. Socoteala de acasă însă, ei bine, nu avea să se potrivească cu cea din talveg. I-am depășit, pentru moment, dintr-o respirație și am săltat spre Belvedere cu emoția zilei în gând. Aici am lăsat vocea rațiunii să se facă înțeleasă și am tras o pereche de egări pe sub pantaloni, iar stomacului, ca să-i astâmpăr năravul, i-am dat de lucru cu niscaiva curmale.

Albisoara Branei - martie 2016 (6)Nu în mult timp, „un el și o ea” au apărut la Belvedere și, după un scurt popas, care s-a lăsat cu prindere-n colțari, ne-au luat fața spre Poiana „la Verdeață”. Sub impulsul trenului de seară le-am călcat pe urme. Genunchiul aflat de-a stânga axei mele de simetrie scârțâia din rotulă. Azi, 20 aprilie, încă mă mai supără, iar eu încă îl mai suport. Până acum, la etatea mea de douăzeci ori doi ani, l-am avut gripat de două ori. O echipă de doi râvnitori se nevoia pe Albișoara Strungii. Când ne-am întors noi din traseu, în jur de orele șaptesprezece, încă o mai făcea. Cred că avea mulți demoni de ținut în lesă. Am imortalizat momentul atât eu, cât și Laurențiu. Senzația de Albișoara Strungii nu ne era străină, iar amintirea ei ne-a dat ocol de câteva ori. Cum ar fi putut să nu o facă?! Ce mai calea-valea, pentru că a fost din cale-afară de plăcută, sunt tentat să pun la cale, atunci când sănătatea va găsi cu cale, o nouă ascensiune pe această cale a bucuriei condensate. Da, cale de trei, patru ceasuri sau câte s-or nimeri, îmi voi astâmpăra dorul de cale cu niciun gând de a-mi pune burta la cale și fără a apuca calea întoarsă. Știu, veți spune că pun țara la cale, dar ca nimic să nu-mi stea-n cale, îmi puteți ura încă de pe acum „Cale bună!”.

În Poiana „la Verdeață” ne-am regăsit câteșipatru. Un eu și el, un el și-o ea. O intenție de Albișoara Brânei și o alta de Blidul Uriașilor au luat la cercetat zăpada din talvegul Văii Albe. Rezultatul nu a reușit să ne încânte entuziasmul și părerea generală a fost că nu-i chiar a bună „pe Blid”. Prin urmare, că tot își făcuse loc o simpatie între noi, am răspuns împreună chemării Albișoarei Brânei și am format o echipă de patru perechi de pioleți. Astfel, am trecut dincolo de granițele lui tu și voi printr-o strângere de mână, iar „un el” s-a dovedit a fi Cristian, zis Croco, iar „o ea”, „Doina” sufletului lui. În cuprinsul Văii Albe un câine lătra să spargă norii care se îngrămădiseră pe cerul lui marte. După câte se pare, ham-ham, abruptul Bucegiului a fost populat cu lătrători comunitari. Despre Albișoara Brânei, ca să nu le nedreptățesc pe celelalte, aș putea spune doar atât: „înzestrată pentru a fi dăruită”. Ți se ridică în suflet cu fiece pas și te despovărează de cele mai nebănuite angoase, învăluindu-te în bucuria stăpânirii de sine. Eliberat de tentaculele crispării, nu te mai temi de tine. Tu, omul din amonte, nu te mai regăsești în cel din aval. Ești numai astâmpăr.

Albisoara Branei - martie 2016 (11)Nu am scuipat în sân la nicio săritoare, iar zăpada s-a dovedit a fi, cu unele excepții, mai bună decât în talvegul Văii Albe. Doar vântul o mai spulbera ici-colo, șfichiuindu-ne obrajii. Din când în când mai aruncam câte o privire peste umărul drept, acolo unde se arătau grozăviile Peretelui Văii Albe. Ultima treime a albișoarei se remarcă printr-o deschidere largă și se poate aborda, fie pe mâna stângă, peste niște fețe stâncoase care, atunci când dă Dumnezeu, sunt acoperite cu zăpadă, fie pe mâna dreaptă, prin ceea ce cu greutate se mai poate numi talveg. Prima ascensiune, consumată în primăvara anului 2013 pe o vreme fără reproș, ne-a mânat entuziasmul pe prima variantă, răsplătindu-ne efortul cu o priveliște de vis asupra feței sudice a Coștilei. Acum am fost atrași de cea de-a doua, atât datorită unor urme care se ițeau prin zăpadă, cât și faptului că Doina a fost de avangardă. Alegerea a fost binevenită, mai ales pentru adaosul de noutate și, cu toate că priveliștea nu a fost, îmi pare, la fel de amețitoare, s-a făcut îndrăgită printr-un farmec aparte. Susținut de o ninsoare nebunatică, tot acest farmec m-a făcut să părăsesc ariergarda echipei și să-l însoțesc până-n cumpăna apelor la câteva aruncări de pioleți înaintea băieților. Doina, mai grea în echipament decât în trup, a ajuns prima în platoul Caraimanului. Ceasul arăta cu cincisprezece minute peste ora trei. Se înțelege, postmeridian.

DSCF7603În platou, aflați sub efectul de contre-jour, i-am oferit ocazia lui Laurențiu să se afirme prin câteva clicuri. Unde mai găsește el subiecți atât de răbdători și, mai cu seamă, din cale afară de prezentabili!? Vântul nu ne-a îngăduit un popas de potol și ne-a zorit spre Valea Albă. Croco și Doina au tăiat zăpada mai repede la vale și, până-n Poiana „la Verdeață”, am rămas doar noi, camarazii zgârie nori. Ceața și ninsoarea ne-a ținut companie pe întreaga vale. De Valea Albă nu reușești să te saturi niciodată. Alături de Valea Seacă dintre Clăi, în ceea ce mă privește, „Alba” se detașează prin numărul mare de parcurgeri și, cu fiecare vizită, îmi pare că e de fiecare dată alta. Dacă aș lua în considerare numai impresiile și emoțiile culese pe valea care s-a interpus între Coștila și Caraiman, tot aș rămâne cu suficiente amintiri de înrămat într-un sentiment de bucurie și mulțumire. În Poiana „la Verdeață” ne-am regrupat pioleții. După cum am amintit ceva mai sus, doi mireni mai numărau încă la mătănii pe Albișoara Strungii.

La Belvedere am pus ordine-n rucsacuri, ne-am tratat cu trei măsline și, poate, altceva pe lângă. Cu ajutorul lui Croco, care s-a oferit să ne ducă până la Ploiești cu mașina, i-am făcut în necaz trenului de seară și nu am mai grăbit pasul spre el. Drept mulțumire pentru gestul oportun, da, m-am abținut să-mi șterg degetele pe tapiseria banchetei de grăsimea chipsurilor îngurgitate. Căminul Alpin, căminul umbrelor stinse. În toamna anului trecut am achiziționat de la un anticar virtual o chitanță emisă de Clubul Alpin Român în anul 1940. Scap această picătură de nostalgie de dragul celor care mai se mai află încă sub stăpânirea unor astfel de curiozități. Ca un făcut, exact ca în tura care se regăsește în ultimul jurnal publicat pe blog, la Ploiești am urcat într-un vagon în care se aflau trăitori ai grupului Floarea de Colț. Pentru că nu am timp și nici risipă de cuvinte nu sunt dispus să mai fac, mă grăbesc să pun punct jurnalului. Mai înainte de asta, le mulțumesc pentru ajutor, într-un mod mai vizibil decât am făcut-o mai acum câteva rânduri, neprevăzuților companioni, Croco și Doina. Cu Laurențiu, de ceva vreme, am gânduri de vin sec, dar hazardul nu le-a făcut încă posibile. În Săptămâna Mare vă urez tuturora: „Sărbători cu astâmpăr!”.

Categorii: 2 - Caraiman | 10 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.