Făgăraș

Jurnal de Cuptor 2013 – Muchia Albotei – Creasta Arpășelului – Lacul Podrăgel

Muchia Albotei - Creasta Arpaselului - Lacul Podragel (7)Joi, 25 iulie 2013

De mai bine de o săptămână mi-am propus să vă împărtășesc din sentimentul de a fi pentru prima oară pe o muchie făgărășeană, dar, cu toată sinceritatea vă spun, nu am fost în stare să fluier adunarea și să-mi așez cuvintele în formație de jurnal. După prima zi pagina a rămas albă și am sperat că următoarea mă va înzestra cu suficientă forță creatoare. Din nefericire, acest lucru nu s-a întâmplat. Nădejdea mi-am pus-o în sfârșitul zilei a doua, dar mercurul a început să urce în termometru și altceva decât o sudoare nesuferită nu am reușit să produc. Când nisipul din clepsidra celei de-a treia zi s-a scurs, resemnarea îmi rânjea în ceafă precum o hienă sigură de prada sa. În următoarele zile am fost cu gândul la tura dela care aveam așteptări la fel de mari. Canionul Ciorânga Mare a fost cel care m-a făcut să amân startul acestor rânduri (dacă entuziasmul mai ține cu mine, am să introduc și acest canion în carnetul de impresii). De abia acum, când flacăra celei de-a noua zi cu anevoie mai pâlpâie-n opaiț, am reușit să bat primul piton în scoarțele jurnalului.

Deși am sperat ca tura de față să o parcurg în echipă de trei persoane, datorită unei conjucturi nefavorabile, această bucurie nu mi-a fost îngăduită. Laurențiu nu a reușit să treacă Rubiconul și a rămas pe malul tălăzuit al slujbei. Zarurile au fost aruncate și eu nu am mai avut cum să amân această evadare. Cătălin Arseni, îmblânzitorul de suflete, s-a regăsit la celălalt capăt al sforii. Culmea Prislopului a scrâșnit din rărunchi, mulțumindu-se doar cu noi doi. Până la casa de vânătoare Albota am cheltuit aproximativ trei ore din zi. Am întâlnit chiar și un marcaj, punct albastru, care părea că duce spre nicăieri. Pe drum, în locul unde a avut loc exploatarea forestieră,  ne-am întâlnit cu un grup de muncitori  de brațele cărora atârnau niște securi ce aveau cozile lungi de aproape un metru. După spusele lor, le foloseau la tăierea vegetației care ar fi putut să sufoce puieții proaspăt plantați. Nu păreau contemporani cu noi. Mi-au lăsat impresia că au picat acolo din copaia altui veac.

În jurul sărăcăcioasei case de vânătoare nu am găsit atât de curat pe cât mă așteptam. Probabil că lucrătorii forestieri și culegătorii de afine se fac răspunzători de această mizerie (deși, fie vorba între noi, mai sunt și ipochimeni, care-și zic „oameni de munte”, ce se află într-un permanent conflict cu bunul simț). Aici, în fața adăpostului, am avut grijă să ne completăm rezerva de apă din izvorul despre care se știe că ar fi ultimul de pe traseu (conform ghidului „Pe Custurile Făgărășene”, autori Ilie Fratu, Andrei Beleaua și Octavian Fratu, anul 1991).

Muchia Albotei - Creasta Arpaselului - Lacul Podragel (9)Nu am mai stat mult și ne-am îndreptat spre Furca Albotei, vârful de unde Muchia Albotei se ramifică în cele două culmi: Prislopu și Bunchioaia. Nu am urcat pe vârf, ci am continuat pe versantul vestic, pe o potecă ce este bine conturată, în cea mai mare parte. Segmentul cuprins între Vârful Furca Albotei  și Curmătura Albotei este cunoscut îndeobște sub numele de Albota Domoală. Datorită jnepenilor, este mult mai comod de ținut curba de nivel pe această potecă decât parcurgerea matematică a Albotei Domoale. Am trecut pe sub Vârful La Vârteje și aici este cazul să deschid o paranteză. În toamna anului trecut, împreună cu Laurențiu, am bifat prima tentativă de parcurgere a Muchiei Albotei, dar cum noi sosisem la ceasul primei zăpezi, ei bine, am fost nevoiți să renunțăm. Atunci am urcat pe Vârful La Vârteje și tot atunci am sesizat cărăruia care coboară în serpentine scurte spre Valea Arpășel. Acum, în plină vară, această potecă nu mai părea la fel de aerisită și clară. Ca o curiozitate, odată cu această încercare, am reușit să bifez prima mea tură de „o zi” în Făgăraș.

S-ar fi putut ține poteca de pe versantul vestic al Muchiei Albota până în Curmătura Albotei, dar noi eram nerăbdători să urcăm în creastă și, atunci când am observat că jnepenii s-au mai rărit pe cumpăna apelor, nu am mai stat mult pe gânduri. Am ieșit în creastă undeva între Vârful Piscul Holdei (sau, posibil, chiar un pic înaintea acestuia) și Sgăucul Mic. Înainte să plec de acasă am cules informațiile din ghidul amintit mai sus („Pe Custurile Făgărășene”, autori Ilie Fratu, Andrei Beleaua și Octavian Fratu, anul 1991), astfel că, ajuns la fața locului, m-am bazat mai mult pe zvâcnirile memoriei. De aceea, la ora la care scriu acest jurnal, fotografiile sunt cele care întregesc puzzle-ul Albotei. Ce-i drept, îl canonisem pe Cătălin cu o călăuză a munților Făfăraș, scrisă tot de Andrei Beleaua, publicată în anul 1998, dar aceasta era una superficială, care descria masivul în linii mari.

Undeva, în apropierea Sgăucului Mic, rucsacul a ținut să-mi reamintească de cele aproximativ douăzeci de kilograme cu care-l fericisem. Ca să nu mă mai chinuie ca pe un ocnaș, dar și pentru că ne apropiam de Albota Sălbatică, l-am degrevat de o parte din echipament. Casca și hamul cu „zurgălăi” mi-au dat formă de alpinist. Mândru de noua mea înfățișare, mă zgâiam la Sgăucu din Sus precum Don Quijote în fața morilor de vânt. Nu l-am atacat frontal. Acest avanpost al Albotei Sălbatice a putut fi depășit pe flancul drept (stânga, în sensul urcării), printr-un horn în care șisturile cristaline și iarba își dispută întâietatea. Cătălin s-a nevoit printr-un alt horn, aflat în imediata apropiere, spre est, mai primitor și  cu „vederi mai largi”. Coborârea de pe Sgăucu din Sus (Sgăucu Mare) am făcut-o prin descățărarea unei fețe înclinate, expuse și sărăcită de prize. Rucsacul greu s-a remarcat din nou, hărțuindu-mi atenția. Cătălin a ocolit această porțiune prin dreapta (în sensul de mers). De fapt, pentru cei mai puțin experimentați și pentru situațiile în care vremea este mai tulbure, este recomandată folosirea corzii și asigurarea la țancuri (de asemenea, mie nu-mi lipsesc două-trei pitoane din rucsac).

Muchia Albotei - Creasta Arpaselului - Lacul Podragel (14)Am ajuns în Curmătura Afundă nerăbdător să mă scap de strădania numită Vârful lui Gavrilă. Încet, cu pași mărunți, am înaintat pe panta cea mai înclinată a muchiei. Nu a fost foarte lungă, dar s-a priceput de minune să mă stoarcă de vlagă. Pe Vârful lui Toader am ajuns spre orele șapte din seară. În fața mea Custura Prelucii părea mai lungă decât o zi de post. Am coborât în Portița din Muchie cu gândul la locul în care am fi putut înnopta. Nădăjduiam să punem cortul mai aproape de Vârful Fântâna pentru a începe ziua urmatoare ascensiunea Crestei Arpășelului cât mai repede.

Pentru că timpul nu mai avea răbdare cu noi, am ocolit Vârful din Mijloc prin dreapta. S-ar fi putut urca (coborârea de pe acest vârf este posibil să necesite un mic rapel), dar noi trebuia, așa cum spune fetița mea, Teodora, să ne adăpostim de miezul nopții. Următorul țanc, de asemenea, l-am ocolit prin dreapta pe fețele de iarbă expuse (și acesta se putea urca, dar retragerea impunea, fără îndoială, un rapel), după care am revenit pe custura premergătoare Acului Prelucii. Deși scurtă, această custură mi-a plăcut foarte mult. Colții ascuțiți și rocile înșiruite precum dinții unui fierăstrău uriaș m-au făcut să uit pentru moment de dorința de a mă vedea așezat în fața cortului. După ce am străbătut acest joagăr de piatră, am ajuns într-o mică strungă, căscată chiar la temelia Acului Prelucii. Am urcat pe Acul Prelucii traversând, mai întâi spre dreapta, o brână înclinată și expusă, cu rocă friabilă, după care, ușor spre stânga, am continuat pe o față înierbată până în vârf.

Prima grijă pe care am avut-o atunci când am ajuns în donjonul Acului Prelucii a fost aceea de a răscoli cu privirea locurile favorabile campării.  Unul îmi dădea speranțe. Se afla spre vest, nu departe de Șaua Fântânii, în apropiere de talvegul Pârâului Fântânii. Coborârea de pe Acul Prelucii în Șaua Fântânii a fost elementară. Aproape că nu-mi venea să cred cât de mult contrasta cu muchia nordică a acului. Din Șaua Fântânii am coborât aproximativ cinci sau zece minute spre locul de cort pe care-l observasem din vârful Acului Prelucii. Nu mă înșelasem, locul era bun și, pe deasupra, ne oferea un punct de belvedere la care nu îndrăznisem să sper. Totodată ne proteja de vântul care, în creastă, începuse să devină din ce în ce mai supărător. Singurul neajuns era acela că nu a fost binecuvântat cu o sursă de apă. Cătălin suferea din această cauză. Pe Muchia Albotei, având hidratorul, ca să zic așa, la botu’ calului, nu a rezistat tentației și s-a adăpat peste măsura zilnică. Eu, obișnuit să rețin mai multă apă-n cocoașă, brr, mă amuzam pe seama lui.

Muchia Albotei - Creasta Arpaselului - Lacul Podragel (18)După aproape douăsprezece ore și jumătate de mers cortul nostru a luat contact cu pământul, încărcând peisajul înconjurător cu o pată ștearsă de culoare. Rucsacurile grele și ispita din Furca Albotei, numită afiniș, au revendicat mai mult timp decât estimasem. Nu ne părea rău. Isprăvisem ziua în ritm „festina lente” pe una dintre cele mai frumoase custuri făgărășene și ne ridicasem tabăra cu puțin înainte ca întunericul să intre în șut. Am mâncat afară pe o piatră aflată lângă cort. Parcă fusese pusă acolo anume pentru noi, să întregească senzația de zi fără cusur. După o vreme am intrat în cort, dar pentru că Moș Ene urca mai greu muntele, l-am așteptat până la orele trei spre dimineață. Am sporovăit câte-n lună și în stele. Bineînțeles, mai mult eu, Cătălin tot spera să tragă la aghioase. Acum, când privesc fotografiile pe care mi le-a trimis, observ că pe Albota Sălbatică, nefericitu’ s-a învrednicit să tragă doar un singur cadru (și ăla la sugestia mea). Și-a pus camera foto la păstrare-n rucsac și a mai scos-o la aer abia a doua zi. Brr, parcă simt o părere de rău că l-am lăsat să doarmă și că am împărțit a doua zi apa cu el. În cele din urmă, somnul s-a furișat în trupul meu obosit. De-a dreapta mea veghea Muchia Albotei și, de-a stânga, Creasta Arpășelului. Bastionul Sgăucului Mare (Sgăucul din Sus), turnul de veghe al lui Gavrilă, meterezele lui Toader și crenelurile Prelucii  se cutremurau de sforăiturile mele. Pe Cătălin puteai să crăpi lemne.

Vineri, 26 iulie 2013

Cred că m-am trezit de propriile sforăituri. Altfel nu-mi explic ce căutam, după numai trei ore de somn, în jurul cortului cu aparatul de fotografiat spânzurat de gât. Ceața hărțuia muntele. Valuri alburii erau împinse de vânt peste crestele ce păreau încă adormite și aerul devenise umed. Cred că m-am învârtit mai bine de o oră pe afară. Am căutat fără succes punga cu mâncare pe care o ascunsese Cătălin sub pietre. I-am dat deșteptarea. A ieșit bombănind din cort, îndreptându-se spre locul cu pricina. Rozătoarele dăduseră iama în mâncarea noastră. De fapt, hmm, a mea! De potolul păgubosului nu s-au atins.  Eu cred că, în ticăloșia lui,  a pus înadins mâncarea mea la suprafață tocmai ca să o camufleze mai bine pe-a lui. Pe mine m-au descărcat de un pachet de biscuiți și o pungă de curmale.

Ceva mai jos, pe malul drept geografic al Pârâului Fântânii, două capre negre se ițiseră prin ceață. Erau mult prea departe pentru a le fotografia. Nu mai aveam răbdare. La urma urmei, răbdarea arareori s-a făcut remarcată în atitudinea mea și, din nefericire, gesturile mi-au trădat întotdeauna înfrigurarea. Ceța se statornicise nu numai peste munte, dar și peste mintea mea. Țineam cu toată încăpățânarea să o iau din loc. Neastâmpărul meu, într-un final, a fost adumbrit de lenea lui Cătălin. Nu cred că l-aș fi urnit din sacul de dormit nici cu o salvă de tun. M-am resemnat și l-am urmat descurajat în cort. M-aș fi mulțumit doar cu Creasta Vârtopelului.

Muchia Albotei - Creasta Arpaselului - Lacul Podragel (20)La ora zece dimineața am scăpat frâiele răbdării și am țâșnit afară din adăpostul portabil, decis să-i dau cu praf de mers. Pe alocuri, ceața se franjurase și, spre versantul estic al Muchiei Buteanului, formase o fereastră mobilă de toată frumusețea. Valea Arpășelului, ușor-ușor, se descătușa și ea de pâcla care începuse să mă calce pe bătături. Am strâns cu entuziasm cazarmamentul, lăsându-l pe Cătălin să-și înfulece micul dejun mai mult pe genunchi. Ne-am îndreptat liniștiți spre Vârful Fântâna, trecând bineînțeles  prin șaua omonimă. Urcarea până în Șaua Fântânii mi s-a părut mai scurtă și mai domoală decât coborârea digerată cu o seară înainte. Lângă Vârful Fântâna am hotărât să degrevăm rucsacurile de unele responsabilități. Câteva minute mai târziu, casca, hamul, câteva bucle echipate, ciocanul, două-trei pitoane (pe care aveam să nu le folosim) și alte mărunțișuri atârnau de noi. Într-o altă epocă am fi fost luați cu ușurință drept nebunii regelui sau măcar ai satului. Acum aveam o scuză: mimam alpinismul.

Pe Vârful lui Adam (Vârful La Pârâul lui Adam – poartă numele unui vânător de capre negre accidentat acolo – Trasee alpine în Carpați – Walter Kargel) Cătălin a ținut, dacă îmi mai aduc bine aminte, să muște una din cele trei bare de fier care în trecut au străpuns inima țării sub forma unei borne de graniță. Într-o altă tură, în Bucegi, poznașul meu camarad de stâncă s-a făcut remarcat mușcând dintr-o piatră în dreptul Portiței Caraimanului. Ei, ce să-i faci, fiecare are ritualul lui de a sărbători împlinirea unei dorințe la care a tânjit de mult prea mult timp. Unii aleg să-și manifeste bucuria prin țipete, alții prin ridicarea brațelor sau o strângere de mână și, acolo unde se poate, cu câte-o licoare bahică. Cătălin, credincios tradiției populare, ia câte-o piatră-n gură sau, în cazul de față, o bară de fier. Aștept cu nerăbdare ziua când o să ia între dinți un tăciune aprins.

De pe Vârful lu Adam am schimbat direcția de mers spre stânga, pe fața sudică a crestei, după care am continuat iarăși spre vest, până în dreptul unui ac ce se afirmă printr-o siluetă cameleonică: Obeliscul Arpășelului. Această denumire nu am găsit-o în călăuzele pe care le dețin („Trasee alpine în Carpați”, autor Walter Kargel – „Pe Custurile Făgărășene”, autori Ilie Fratu, Andrei Beleaua și Octavian Fratu – „Munții Făgăraș”, colecția Munții Noștri nr.32, autori Valentin Bălăceanu și Hedda Cristea). Numele l-am aflat, căutând informații despre dificultatea traseului, pe internet. Obeliscul Arpășelului este vizibil, dintr-un anumit unghi,  și din poteca turistică care traversează căldarea Fudu Caprei, mai mult sub forma unei măciulii, decât sub cea de ac.

Muchia Albotei - Creasta Arpaselului - Lacul Podragel (22)Sub privirile iscoditoare ale obeliscului, ne-am văzut mai departe de drum, încă vreo cinci minute, până ce am ajuns la rădăcina Urechii Estice a Iepurelui. Aici am scos semicoarda din rucsac și, după ce m-am legat de unul din capete, am plecat în prima și singura lungime din traseu în care m-am asigurat. Nu este un pasaj dificil, mai ales că eu l-am făcut cu rucsacul în care aveam toate bulendrele necesare unei excursii de trei zile și doi colăcei în jurul taliei. Într-adevăr, atenția nu trebuie neglijată. Pe lespezile înclinate se merge la aderență și dacă, printr-o fericire neprevăzută, te mai prinde și ploaia, brr, situația poate deveni morcovită. Am întâlnit trei pitoane pe întreaga lungime și un bloc de stâncă ce se grăbea spre vale. Aici a avut loc o prăbușire a peretelui și capcanele cele mai periculoase nu au fost încă dezamorsate. M-am apucat cu încredere de această stâncă și fiori reci mi-au străbătut aproape instantaneu șira spinării. Am deplasat torpila câțiva centimetri. Inițial m-am gândit să-i dau drumul la vale (lespedea pe care stătea blocul stâncos era înclinată spre stânga și eu eram la loc oarecum ferit, în dreapta), dar mi-a fost teamă, ca în cădere, să nu antreneze o avalanșă de pietre ce ar fi putut ajunge până în traseul marcat cu bandă roșie. Căldarea Fundu Caprei era traversată de multe grupuri de turiști și eu nu știam dacă erau feriți de pericol. După pocinogul cu mâncarea, de Cătălin, sabotorul și colaboraționistul rozătoarelor, nu-mi păsa.

După ascensiunea Urechii Estice, ne-am răsfățat cu primul rapel al zilei. O ancoră cu lanț, fixată cu două spituri și prevăzută cu o verigă rapidă, aflată în extremitatea vestică a Urechii Estice, la aproximativ trei metri sub muchie, ne-a ușurat retragera. De fapt, toate punctele de rapel de pe Creasta Arpășelului sunt înzestrate cu astfel de ancore. Am citit pe internet păreri nefavorabile locului în care a fost amplasată ancora de pe Urechea Estică. Principalul reproș este acela că lanțul a fost fixat mult prea jos și, astfel, accesul la punctul de rapel este îngreunat. Părerea mea este că locul a fost bine ales și că spiturile au fost bătute într-o stâncă solidă și curată (partea superioară este mult prea friabilă). Pe de altă parte, pentru cei mai temători, există un cablu de oțel (verificați-l cu atenție) care coboară de pe vârf până-n apropierea lanțului. Totodată, lângă această ancoră, există alte două sau trei pitoane, echipate cu o coardă și o buclă de cordelină (care se poate înlocui), ce așteaptă cu nerăbdare să vină în ajutorul celor mai puțin experimentați sau atunci când vremea nu este surprinsă în toane bune.

Muchia Albotei - Creasta Arpaselului - Lacul Podragel (24)Din Spintecătura Iepurelui, escalada Urechii Vestice este elementară. Un cablu de sârmă împletită sluțește peretele. Indiferent de motivele care au determinat montarea lui, opinez că acest stigmat trebuie înlăturat. Bineînțeles, nu m-am folosit de el. Din Vârful Urechii Vestice am sesizat prezența unei echipe care parcurgea Creasta Arpășelului în sens invers, dela vest spre est. Efectuată din această direcție, creasta se poate lăuda într-adevăr cu un grad ce se învârte în jurul cotației românești de 3A. Ruta urmată de mine și Cătălin, dela est la vest, deși este cotată în ghiduri cu gradul de dificultate 3A, nu cred că depășește un 2A (și asta cu îngăduință). Probabil că rapelurile contribuie, într-o oarecare măsură, la evaluarea gradului unui traseu, cu toate că eu nu le consider un obstacol, ci desertul turei. Vreau să mai subliniez faptul că, în afară de lungimea de pe Urechea Estică, nu am mai întâlnit niciun pasaj care să-mi atragă atenția prin dificultate. Mai mult, mă încumet să afirm, chiar și această lungime mi s-a părut mai ușoară decât anumite săritori aflate pe văile de abrupt din Bucegi cotate cu gradul 1B (de 2A, brr, nu mai zic).  Un bun exemplu ar fi hornul aflat în prima treime a Văii Hornului (afluent al Văii Mălinului, ce pică din Creasta Strungilor).

Ne-am desprins de vârful Urechii Vestice prin două rapeluri. După primul rapel ne-am intersectat cu echipa de care am amintit mai sus, compusă dintr-un clujean (Ovidiu Pop) și un bucureștean. Am schimbat câteva impresii cu ei și le-am promis că le voi trimite fotografiile în care și-au făcut loc. Nu m-am executat, dar am s-o fac în momentul publicării jurnalului pe blog. Băieții erau echipați ușor, se mișcau bine și doreau să se retragă pe Muchia Albotei în aceeași zi. Aveau mașina parcată pe drumul forestier ce urcă în serpentine Culmea Prislopului, mult mai sus de locul în care o priponisem noi. La al doilea rapel am observat pitonul, prin care trecea lanțul ce compunea ancora, pe jumătate ieșit din fisură, dar pentru că era „asistat” de alte două spituri, nu mi-am bătut capul cu el. După ce m-am lăsat în sfoară patru-cinci metri, brr, cuiul lui Pepelea a rămas agățat doar în lanț. Nu am simțit decât un șoc ușor, ca atunci când frânezi cu ceva mai multă fermitate coarda.

Muchia Albotei - Creasta Arpaselului - Lacul Podragel (28)Odată depășită și Urechea Vestică, până pe Vârful Portiței, ne-am lipsit de ajutorul semicorzii. Am mers, când pe brânele înierbate de pe fața sudică a Arpășelului, când pe creastă. Ușor, ușor, am lăsat în urmă Fereastra Mică a Arpășelului și Șaua din Mijloc. Nu ne grăbeam, aveam toată viața înainte. De aceea, am tras de timp cât am putut de mult. Câteva floricele, înghesuite-ntr-o piatră, mi-au reținut atenția. „Ei, cine-mi sunteți voi, dragelor?” Răspunsul aveam să-l aflu acasă. Tot internetul a fost cel care m-a scos din impas. Carevasăzică, Gușa Porumbelului sau, dacă vreți, Silene Dinarica. Minunate! Pentru că aveam două semicorzi de șaizeci de metri la noi, am părăsit Vârful Portiței fără să schimbăm macazu’, dintr-un singur rapel. Cătălin a reușit să-l facă în mai bine de treizeci de minute. Ori îi venea greu să se despartă de Creasta Arpășelului, ori era cu gândul la nodul de îmbinare a semicorzilor făcut de subsemnatu’: E.D.K. (European Death Knot). Am ajuns la orizontală direct în vâlcelul pietros care scapă din Fereastra Mare a Arpășelului (semicorzile noastre au ajuns la fix). Recuperarea semicorzilor a decurs fără niciun fel de problemă.

Ei, iată-ne, vă dau voie să râdeți două minute, în Fundu Caprei. Se înțelege, desculți pe marcaj, cu toate marafeturile împrăștiate pe și printre pietre. Facem schimb de bomboane cu un cuplu ce se îndrepta spre Bâlea Lac. De aici aveam două itinerarii în mâneca stângă. Primul campa la Lacul Capra, cu continuare, a doua zi, pe Muchia Buteanului, iar al doilea ne sugera să înnoptăm la Lacul Podrăgel, cu suduieli pe valea omonimă. Pauza prelungită ne ajută să ne pecetluim soarta. Cu Acul Revolverului armat în ceafă, ne-am îndreptat spre Portița Arpașului. La Fereastră, niciun zmeu! Nici în Căldarea Pietroasă, la spart de pietre, nu l-am găsit. Ei, poate altă dată! Ne-am văzut mai departe de drum. Am trecut pe rând prin Portița Frunții, Căldărușa Frunții, Căldarea Vârtopului. În Căldarea Vârtopului, o turmă de oi cu doi ciobani: „Aveți grijă, o ursoaică cu trei pui își face veacul pe aici!”. Foarte bine, cel puțin nu suntem singuri, avem companie de soi. Am urcat în Coama Vârtopului (Piscul Podrăgelului) până în Strunga Podrăgelului. În sfârșit, lacul! E de bine, suntem singurele ființe omenești. Coborâm în Căldarea Podrăgelului și ne apropiem de lacul semiadormit unde, în lumina amurgului, ridicăm cortul. Cătălin are și părți bune, e darnic cu mâncarea lui. Din păcate, prea multe cărnuri. De ajuns, la somn!

Muchia Albotei - Creasta Arpaselului - Lacul Podragel (29)Sâmbătă, 27 iulie 2013

Cu puțin înainte de ora șase dimineața m-am trezit cu gândul la Muchia Albotei. Îmi doream foarte mult să-i admir versantul estic sub razele calde ale răsăritului. Am ieșit din cort și, pentru că îmi displăcea urcușul pe pietrișul instabil dinspre Strunga Podrăgelului, m-am îndreptat spre capătul nordic al Coamei Vârtopului. Vreamea se scurgea plăcut. În chip de pălării cu boruri largi, nori rătăciți își revendicau vârfurile cele mai înalte.  Spre Țara Oltului, cerul părea netulburat, precum marea în zilele toride, neglijată de vânt. Mai multe click-uri ale camerei foto au răpit câte ceva din vraja muntelui. Ar fi trebuit să iau DSLR-ul lui Cătălin. Privită din Coama Vârtopului, în faptul dimineții lui cuptor,  Muchia Albotei era fermecătoare. Ne-am încrucișat privirile într-un zâmbet discret. Devenisem prieteni.

M-am întors la cort după aproximativ o oră copleșit de dorința de a opri timpul în loc. Încercările mele au eșuat într-o reverie care m-a părăsit pe la jumătatea drumului. Din nefericire, pierdusem lupta cu timpul. Ca de fiecare dată, de altfel. De vreo câțiva ani, Lacul Podrăgel  își făcuse loc în gândurile mele. Eram foarte încântat că reușisem să-mi oglindesc sufletul în luciul apei și să-i întrezăresc solitudinea. Într-o oarecare măsură, ne asemănam. El, colecționarul de stele, își aștepta singurătatea, iar eu, vânătorul de iluzii, eram în căutarea ei. Urmăream același lucru, dar pe căi diferite. Nu-i de mirare că ne-am îndrăgit încă dela primul salut.

Cât am trândăvit noi în sacul de dormit, din Curmătura dintre Lacuri s-au scurs câteva grupuri de turiști. Toate se îndreptau spre Portița Arpașului. Atunci când ne-am hotărât să părăsim acest petic de rai, mai avea puțin și bătea ora prânzului. Cerul se aglomerase de nori prietenoși. Câteva tufe de smirdar și-au făcut loc în inima mea. Floricele albe cu pistrui purpurii mi-au făcut plecarea mai ușoară. Mai târziu, acasă, le-am descoperit sub numele de Saxifraga rotundifolia. Ne-am nevoit pe Valea Podrăgelului cu marcajul nemarcat cu punct roșu. Din ghidul nostru răzbătea faptul că marcajul era vechi și parțial șters, dar dela publicarea lui (anul 1998) și până în prezent, ha-ha, poteca nu mai putea fi ghicită nici de cel mai talentat boșiman. Bineînțeles, am apelat la instinct și, după ce am coborât o bună parte pe malul drept geografic al Pârâului Podrăgel, ne-am abătut la stânga, peste piciorul Muchiei Vârtopului (Muchia Piscului Podrăgel). Desigur, instinctul și-a făcut treaba, dar în altă direcție. Așa că, fără prea multe cuvinte, am scurtat-o ocolind printr-un afiniș de toată frumusețea. La un moment dat, sătul de afine și de mersul prin vegetația abundentă, m-am dat vreo cinci, șase metri cu șezutul pe un vâlcel încărcat cu pietre, pământ și smocuri de iarbă. Am scăpat cu nădragii întregi, dar cu vârful de la un băț de trekking rupt. Cătălin nu a profitat de ocazie și a  evitat să mă ia în râs. Nici măcar atunci când și-a dat seama că sunt cu toate oasele întregi nu a transformat situația într-un moment comic. Atâta i-ar fi trebuit!  În schimb, un parapantist, care se desfăta pe crugul cerului de Făgăraș, cred că s-a amuzat serios.

Muchia Albotei - Creasta Arpaselului - Lacul Podragel (40)Ei, în cele din urmă, cu nervii terfeliți, am ajuns într-o poiană frumoasă, aflată de-a dreapta apei Arpașului. Pentru a ne elibera de crisparea acumulată în timpul coborârii, am mai trecut printr-o cură de, ei bine, da, ați ghicit, afine. Pe malul opus, doi măgari mânau la vale un cioban. E de bine, mi-am zis, de acum, poteca spre Fata Pădurii nu mai are secrete pentru noi. După ce am terminat cura de afine, am încheiat tratamentul în chiloți, cu picioarele în bulboanele Arpașului. Am făcut și poze, dar, trăzniților, n-o să vă ofer satisfacția de a vă hlizi pe seama mea.  După aproximativ trei sferturi de oră de răsfăț, am luat-o pe urmele măgarilor (pe-ale ciobanului nu aveam priceperea de a le citi) pe poteca, de altfel, foarte vizibilă, ce șerpuia la poalele versantului estic al Muchiei Albotei.

Într-o poiană, o stână părăsită își doinea tinerețea printre pietrele ciclopice de la liziera pădurii, iar în alta, casa de vânătoare de pe Valea Arpașului îi ținea isonul. Oho, fraților, tocmai atunci când am uitat de el, am trăit minunea de-a vedea marcajul. Am fost învredniciți cu acest miracol după ce am trecut de casa de vânătoare.  Un podeț de lemn ne-a condus pe malul drept geografic al râului Arpaș, de unde am început să urcăm pieptiș spre piciorul Piscului Podragu, până am dat în traseul marcat cu triunghi roșu ce leagă Orașul Victoria de Cabana Turnuri. În drumul forestier ne-am întâlnit cu un domn din București care avea un rucsac cât toate zilele (dintr-acela cu cadru – parcă ceva mai mare) și o geantă, deloc neglijabilă, în mâna dreaptă. L-am compătimit. Avea ceva de tras până la Cabana Turnuri. Spre seară, am luat contact cu civilizația. În apropierea fostei cabane Fata Pădurii (Cabana Arpaș), pe malul râului, câteva familii s-au strâns la un grătar. Cătălin s-a dus în Valea Albotei să recupereze mașina, în timp ce eu am rămas sprijinit de rucsacuri într-un schimb de cuvinte cu un împătimit în pescuitul la muscă. Două vulpi se îndreptau spre mine. M-au observat în iarbă de abia când au pășit pe podul care leagă malurile Arpașului. S-au speriat și au făcut stânga-mprejur, rupând-o la fugă de parcă au dat cu ochii de un lup flămând. Cătălin s-a întors cu mașina mai repede decât mă așteptam (era parcată la doar trei kilometri de Fata Pădurii). Ne-am întors în Racovița, la casa socrilor lui Cătălin, locul unde aveam încartiruite familiile. Probabil Teodora devenise coșmarul comunei. Mă temeam ca oamenii să nu-și părăsească casele de disperare, să ardă fânețele și să otrăvească fântânile în urma lor.

Cei care au rezistat până la sfârșitul filmului au o bere din partea mea. Sunt convins că ies ieftin. Dacă, din întâmplare, aveți drum spre Muchia Albotei, vă rog frumos, nu uitați să-i transmiteți salutările mele. Cu Arpășelul sper să mă mai întâlnesc într-un an sau doi, așa că am s-o fac personal. Lacul Podrăgel, în schimb, se află într-o legătură telepatică cu mine. Nu-l plictisiți cu lucruri pe care deja le cunoaște. Închei prin a mulțumi lui Cătălin pentru ajutor și părinților Cristinei, soția companionului meu, pentru ospitalitate.

Reclame
Categorii: Făgăraș | 7 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.