Jurnal de Răpciune 2018 – Valea Colţilor – Gălbenele Secundar

Sâmbătă, 8 septembrie 2018

Aş fi vrut să văd acest jurnal afişat pe blog încă din luna noiembrie, dar m-am prins în joaca de-a scrisul de abia spre sfârşitul zilei de Sfântul Ion, după trei încercări repetate de pornire a laptopului. Este ora zece şi douăzeci  şi două de minute, bineînţeles, seara. Mi-am propus un experiment, acela de a scrie un jurnal fără prea multe pauze, într-un ritm susţinut şi sunt tare curios să văd ce o să iasă la lumină.  Tura de faţă a fost pusă la vedere pe facebook şi, deşi s-au arătat mai multe persoane interesate de ea, la drum am plecat doar cu trei: Diana, Moniq si Marius. Diana s-a aflat la a doua experienţă de abrupt alături de mine, prima consumându-se, nu cu mult timp în urmă, pe Valea Comorile Clăii. Cu Marius şi Moniq am intrat în al patrulea an de amiciţie şi timpul ne tot uneşte în amintiri de neuitat. Deja avem tot atâtea revelioane petrecute împreună câţi ani ne leagă de la prima strângere de mână. Ca de obicei, am tras maşina la Căminul Alpin şi am prins Drumul Munticelului cu direcţia Poiana Coştilei. Am parcurs de atâtea ori acest drum încât am început să-l percep ca pe unul familiar. De Vâlcelul Poieniţei amintesc atât cât să nu se simtă neglijat. Nu de alta, dar sper să se facă mai înţelegător cu genunchii mei din ce în cei mai şubreziţi.

Pe Hornul Pământos le-am oferit companionilor ocazia, în special fetelor, să exerseze coborârea în rapel. Valea Colţilor nu-mi era străină, o mai parcursesem de vreo şapte ori şi nu mi s-a lipit de talpa bocancilor nicio emoţie. Pentru că niciunul din însoţitori nu mai trecuse talvegul văii prin filtrul inimii, m-am bucurat tot drumul de bucuria lor. Dacă pentru Marius nu mi-am lăsat nicio grijă la vedere, am făcut tot posibilul ca fetele să urce fără frisoane în buricele degetelor. Îmi place să cred că asigurările au fost suficiente şi că sentimentul de nesiguranţă nu le-a dat niciodată târcoale. Pentru că timp era suficient, am făcut o vizită şi la Colţul Măgarului, nume pe care îl consider neinspirat. Pe vârf am urcat doar eu cu Marius. Diana şi Moniq s-au oprit la doar câţiva metri de noi. Priveliştea este una de visul oricărui împătimit de abrupt şi nu necesită nicio ajustare. Oricât de mult te-ai strădui, imaginaţia nu te ajută să o încarci cu nimic care să o completeze în decorul peisagistic perfect. E fără reproş! La coborârea de pe Colţul Măgarului am trecut în revistă un popas în care am făcut apel la merindele din rucsac. Aş mai fi stat, dar ziua avea mersul ei şi am săltat în picioare.

Am revenit în talvegul Văii Colţilor şi, în scurt timp, am trecut prin fereastra pe care nu am sesizat-o în primele vizite. Citisem despre ea în călăuzele lui Kargel şi Dimitriu-Cristea, dar eu am ocolit-o printr-un jgheab aflat pe mâna dreaptă pentru că mi-a lăsat impresia că este colmatată. M-am înşelat. După ce am trecut prin fereastră, valea s-a deschis într-o pâlnie mai largă. În ultima treime, mai mult pentru frumuseţea lui, ne-am strecurat pe sub un bolovan şi am încercat un clişeu fotografic. Marius a ajuns primul în Strunga Colţilor, urmat de Moniq, iar eu nu am ratat momentul unui clic de familie. Aici am făcut şi singura poză câteşipatru. Locul ăsta a fost zămislit special pentru Hornul Coamei. Este locul care îţi dă voie să-l admiri în toată splendoarea lui. De Peretele Gălbenele stă aninată doar o singură tentaţie, dar nu mă supăr dacă nu voi avea şansa să fac cunoştinţă cu ea. Nici pe Colţul Gălbenele nu am pus piciorul, deşi am trecut prin zonă, am impresia, de cel puţin cincisprezece, poate, douăzeci de ori. Mă simt cam obosit şi, prin urmare, mă voi opri din scris în seara asta. Este ora 23:33. Of, nici cu tasatura asta nu am ajuns încă să mă acomodez. Diacriticele sunt aşezate altfel decât eram obişnuit.

Luni, 28 ianuarie 2019. Sunt douăzeci şi cinci de minute peste orele opt ale serii. Carevasăzică, timp de trei săptămâni, nu am scos manuscrisul din sertar. Unde rămăsesem cu naraţiunea? Aha, în Strunga Colţilor. Am ales să coborâm pe Firul Secundar al Văii Gălbenele, fireşte, pentru a impresiona senzorul camerei de fotografiat cu emoţia care vibra pe chipul fetelor atunci când talvegul impunea un rapel. După câte îmi aduc aminte, am trecut trei momente de acest fel prin vizorul aparatului. Trebuie să recunosc, de-a lungul timpului, am cam neglijat acest fir al Gălbenelelor. Ştiu că l-am parcurs de trei ori în coborâre, inclusiv cu cea care face subiectul acestui jurnal. De urcat, hmm, am una sau două reminiscenţe pe care le pot face cunoscute, deşi îmi pare că ambele m-au făcut scăpat prin Hornul dintre Fire şi niciuna nu m-a condus direct la obârşie. Statistica, sper că sunteţi de acord cu mine, este mai puţin importantă. Ce e de reţinut, “secundar” este doar cu numele, farmecul îţi descoperă admiraţia fără prea mari eforturi. Diana şi Moniq, în cazul în care vi se pare că înşir vorbe goale, pot veni în sprijinul afirmaţiei mele şi, chiar dacă nu vor să o facă, pozele le trădează bucuria din priviri. Marius, prezent şi el în mirific, pe ultimile două rapeluri, s-a lăsat primul în pitoanele din regrupare. Pentru cei trei companioni de răpciune, ca să marchez mai bine momentul în suflet, am primit salutul a tot atâtor albumiţe. Cred că şi-au făcut repede simţită prezenţa de teamă să nu le strivesc sub talpa bocancului. Iar nu-mi mai stă mintea la scris! Este ora zece fără douăzeci şi unu de minute şi Moş Ene îmi suflă-n gene. Noapte bună, prieteni!

Ei, Dumnezeule, suntem în 21 februarie! A fost nevoie de alte trei săptămâni ca să acord atenţie acestui jurnal. Nu stiu ce să mai zic, dar apetitul pentru scris este vizibil scăzut. Încerc să-mi adun cuvintele mai mult din necaz şi mai puţin cu tragere de inimă. Cred că pofta de a aşterne rândurile pe hârtia virtuală mi-a rămas agăţată într-unul din cuiele de pe talvegul “Secundarului de Gălbenele”. Tura a avut toate atributele pentru a o pune sub semnul mirificului şi, pentru a nu o nedreptăţi, ca pe multe altele înaintea ei, m-am încăpăţânat s-o scot la lumina şi în scris, fie el şi tărăgănat. Sper ca de următorul jurnal, din care să transpire emoţia revenirii în farmecul locurilor, să se facă “vinovat” Colţul Gălbenele. Revenind la finalul zilei de 8 septembrie, coborârea nu ne-a rezervat nicio surpriză neplăcuta, a curs precum plutele pe un râu liniştit. Lunile s-au trecut parcă prea repede şi nu sunt în stare să-mi răsfoiesc memoria în căutarea vreunui popas la Refugiul Coştila. Mai degrabă, aş zice, l-am evitat în coborâre, dar dacă mă înşel, companionii sunt liberi să mă corecteze.

Vineri, 22 februarie. În seara asta sper să descarc jurnalul pe blog. Gândurile-mi zvâcnesc spre abruptul uscat al Bucegilor, deşi ne aflăm la vremea în care nerăbdarea ar trebui să-mi prindă colţarii pe bocanci. Mă văd sub bolta înstelată a Coştilei, în noul sac de bivuac sau în cort, ascultând partituri din tăcerea muntelui. În acest început de an, în gerar sau făurar, am atins un sfert de veac de emoţii montane. Uneori mai dese, alteori mai rare, s-au arhivat în amintiri de viaţă, când plăcute, când triste. Dacă voi mai avea suflu pentru încă un alt sfert, sper ca balanţa să încline cât mai mult spre cele care mă ridică în zâmbet. Acum, vă las în seama weekendului care tocmai a început şi sper să ţină ritmul cu aşteptările voastre. Diana, Moniq, Marius, vă mulţumesc că v-aţi alăturat paşilor mei în această tură, întregind o bucurie pe care mi-o doresc reeditată. Data viitoare se va lăsa cu bivuac şi vin sec. Premeditat, bineînţeles.

 

Reclame
Categorii: 3 - Coștila | 7 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.