Jurnal de Gustar 2019 – Făgăraș în doi

Joi, 15 august 2019

Au trecut aproape șase ani de la ultima experiență de Făgăraș afișată în scris. Nu-mi fac niciun reproș, dar simt că a venit momentul să-mi pun entuziasmul pe hârtie pentru a lăsa la vedere bucuria de a mă fi aflat, fie și pentru câteva zile, în Alpii Transilvaniei. Trebuie să mărturisesc, pentru această tură, am avut o intenție solitară, aceea de a parcurge creasta acestor munți copleșitor de fermecători într-un interval de trei, patru zile. Chiar și pentru forma mea de moment discutabilă, îmi acordam suficiente șanse de a-mi vedea gândul realizabil. Cu toate astea, atât prognoza meteorologică, cât mai ales insistențele din ce în ce mai dulci ale “brîndușei de toamnă”, m-au convins să-mi reconfigurez traseul și, firește, atitudinea. Prin urmare, atenția mea s-a îndreptat spre muchiile Drăgușului și Zănoagei, nu neapărat parcurse matematic și în întregime, cât mai mult din dorința unui schimb de priveliști mai altcumva decât cele zugrăvite de natură pe banda roșie. Am plecat după orele cinci ale dimineții, cu Brîndușa de-a dreapta, și am ajuns în Sâmbăta de Sus în jur de 11:00. Ploua ușor. În apropierea mănăstirii, un târg se afla în desfășurare chiar pe strada principală și era cât pe ce să ne oblige la un ocol ridicol de mare în compararție cu distanța rămasă de parcurs. În cele din urmă, ne-am strecurat câteva sute de metri cu mașina prin mulțimea de oameni și am prins drumul forestier pe direcția marcajului turistic aferent destinației râvnite. Am parcat mașina în fața unei pensiuni și ne-am început drumeția cu pelerinele pe noi.

Ne-am îndreptat spre Cabana de Vânătoare din Muchia Drăgușului și, cu ploaia pe umeri, i-am trecut pragul în mai puțin de trei ceasuri uzi până la piele. Totuși, baia de gustar a meritat! În cea mai mare parte, cărarea era sufocată de mure și zmeură. Luam cu ambele mâini, când una, când alta și mă minunam de abundența acestor fructe. Brîndușa, mare amatoare de fructe de pădure, a lăsat cel puțin trei urși nemâncați. La cabana de vânătoare ne-am schimbat hainele și ne-am instalat cât mai confortabil. Nu m-am putut plânge de bocancii uzi, mai ales că în ai Brîndușei s-a strâns apa unui nor întreg de ploaie. Deși mai aveam șase sau șapte ore de lumină, nu mai făcea niciun sens să continuăm prin ploaie, mai ales că ceața se aliase cu ea și nu răzbea nicio priveliște prin perdeaua deasă. Ca niciodată, ne-am relaxat mai mult decât am fi putut visa. “Somnul” a prins fără nicio momeală, doar așa, din capriciu. De ceva vreme, muzica și piesele de teatru, ascultate la un mp3, îmi sugerează să-mi achiziționez o boxă portabilă. Am mâncat copios, că doar am dormit până la extenuare. Spre seară, ceața ne-a deschis o fereastră spre Muchia Zănoagei și am marcat momentul printr-o postare pe facebook. Caietul de impresii agățat de perete s-a îmbogățit cu încă una.

Vineri, 16 august 2019

După micul dejun ne-am urnit din loc fără speranțe notabile, dar am revenit sub acoperișul primitor al căbănuței, aproape la fel de uzi ca în ziua precedentă, în mai puțin de trei sferturi de oră. Carevasăzică, și această zi a fost rezervată activităților “epuizante” descrise mai sus. Brîndușa și-a cultivat răbdarea și a dat godinului întrebuințarea pentru care a fost zămislit. Lemnul a început să trosnească în cazan, iar focul i-a luminat pistruii în nuanțe roșii-gălbui. M-a bucurat inițiativa ei, cu toate că, dacă aș fi fost singur, nu aș fi pornit afumătoarea nici măcar sub răsplata unui coș plin cu păstrăvi. Am plecat să refac proviziile cu apă și am dat de un pârâu la mai puțin de zece minute de mers pe direcția cabanei Valea Sâmbetei. În aceste două zile, spre liniștea și bucuria noastră, nu și-a făcut apariția niciun drumeț. Un șoricel a ținut neapărat să-mi atragă atenția că nu suntem totuși singuri în căbănuță. Pe de altă parte, podeaua sau unul din pereți ascundea un cuib de viespi. Brîndușa a avut nenorocul să fie înțepată prin egări de una mai căpoasă. De mine nu au îndrăznit să se atingă. Pesemne nu m-au găsit la fel de atrăgător.

Sâmbătă, 17 august 2019

Vremea s-a schimbat la față încă din seara precedentă. Ne-a zâmbit a mers și la 6:00 dimineața am prins freamăt de viață. Într-un ceas am părăsit Poiana Lespezilor și căsuța care și-a făcut loc pentru totdeauna în sufletul nostru. Nu am ținut Muchia Drăgușului pe linia crestei, ci am urmat traseul marcat cu punct roșu. Da, afine cât cuprinzi cu pofta cea mai intensă. Vă las să-l ghiciți pe cel mai sârguincios și pofticios culegător. Peisajul ni s-a deschis spre Muchia Sâmbetei și Colțul Bălăceni. Rudimentar, în Căldărușa Crintei, un bordei ciobănesc fără oi păta pajiștea într-o amintire pastorală. Ceva mai sus, pe o culme, Brîndușa a observat câteva capre negre. Un pasaj mai expus, prevăzut cu un cablu, nu s-a remarcat prin nicio dificultate. Am depășit vreo două pârâiașe și, nu după mult timp, ne-am intersectat cu traseul marcat care venea din Valea Sâmbetei (pătat cu punct albastru). Muchii și căldări în ceață, farmec și bucurie în suflet. Traseul a continuat prin minunata Caldare a Racorelelor din Jos. Pe mâna stângă, dincolo de misterioasa Muchie a Dracului, Căldarea Răcorelelor din Sus, fără prea mari eforturi, a reușit să-mi smulgă o promisiune. “Da, solitară ispită, știi bine că va veni și ziua în care ne vom prinde într-un zâmbet”. În sfârșit, pentru câteva secunde de emoție, Muchia Zănoagei s-a afișat într-un salut. Ne aflam, îmi place să cred că ați intuit deja, în Curmătura Răcorelelor. Spintecătura Zănoagei scăpa prin ceață într-un tablou numai bun de agățat deasupra unui șemineu imaginar. Valurile de neguri transformau Viștișoara într-un peisaj feeric. Am coborât fără grabă la Lacul Viștișoara, când și când, aruncând câte o privire spre scocul de la care aveam mari speranțe că ne va urca pe greabănul Zănoagei.

Nu am stat mult la Lacul Viștișoara, ne-am apropiat, ușor-ușor, de scocul-cu-speranțe. În stânga noastră, Valea Viștișoara se închidea într-o custură încântătoare, iar aparatul de fotografiat se recomandă a fi folosit fără moderație. Am ajuns la baza scocului și am constatat ceea ce descoperisem într-un jurnal postat pe carpati.org. Da, mi-a fost mult mai la îndemână să caut informații pe net în ceea ce privește o posibilă cale de acces spre muchie decât să iau la răsfoit călăuzele din bibliotecă. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr printre participanții acelei ture pe unul dintre camarazii mei de stâncă din Brașov, Florin Mihai. Deși friabil, acest jgheab s-a dovedit a fi totuși prietenos și ne-a scos în Muchia Zănoagei în cel mult 30’. Brîndușa a mers în fața mea, iar eu, pentru mai multă siguranță, i-am ținut pașii sub observație. Ajunși în muchie, atenția ne-a fost captată de traficul aproape neverosimil care se desfășura pe vârfurile Moldoveanu și Viștea Mare. M-am bucurat că am lăsat inspirația să mă conducă spre liniștea și singurătatea acestei muchii nordice. Aglomerația ar fi diminuat mult plăcerea excursiei. Aveam de ales între continuarea pe muchie și coborârea în traseul marcat care se desfășura pe Valea Viștei Mari.

Eu eram tentat de prima variantă, dar am ales să-i ofer Brîndușei confortul unui traseu marcat. Prin urmare, am început să coborâm spre vest, spre căldarea Hârtopu Ursului, pe fețele înierbate și inclinate de la care aveam mari așteptări. Am coborât vreo două, trei sute de metri, Brîndușa cu mai multă atenție, iar eu cu mai multă lejeritate. Se înțelege, iarba nu se uscase suficient de umezeala adusă de ploaia ultimelor zile. Am călcat pe o piatră ascunsă-n iarbă și am alunecat. Am dat drumul bețelor și mi-am pus posteriorul la bătaie pentru aproximativ patru metri. Neplăcutul eveniment nu s-a desfășurat într-un loc foarte înclinat și albia micuță în care mă aflam mi-a permis o oprire relativ rapidă și fără emoții. Totuși, Brîndușa s-a speriat. Fețele de iarbă au devenit din ce în ce mai înclinate. Am lăsat rucsacul și m-am dus înainte pentru a cerceta terenul. Coborârea se continua pe o muchie care afișa o porțiune expusă de vreo câțiva metri. Dacă pentru mine nu ar fi pus probleme, Brîndușa, cu siguranță, ar fi simțit tremur în tălpi și în glezne. Nu mi-am luat nicio cordelină pentru că nu îmi propusesem să fac trasee care să o reclame și, prin urmare, ne-am întors în Muchia Zănoagei. O parte din mine era mai bucuroasă decât cea care a renunțat la coborâre. Am continuat cu atenție sporită pe fascinanta muchie a Zănoagei, când direct pe creastă, când pe niște fețe ușor expuse, dar sigure în prize. Am ajuns la o cruce încărcată de istorie. Era de fapt un rest de cruce pe care se putea citi “FERDINAND 1918 – REGELE – MIHAIU 1928”. După ce am ajuns într-o strunga mai adâncă a muchiei, Brindușa a propus o nouă încercare de coborâre spre Valea Viștei Mari. Am ezitat pentru moment, dar, chiar și cu riscul de a ne întoarce pentru a doua oară, am decis coborârea. Mai înainte de asta, am sesizat un elicopter îndreptându-se pe direcția Bâlea-Negoiu. “La câți turiști sunt pe creasta principală, mi-am zis, este foarte posibil să se găsească cel puțin unul care să-și fi supraevaluat experiența și antrenamentul.” Nu m-am gândit nicio secundă că acel elicopter pleca în căutarea unuia dintre cei mai buni alpiniști pe care i-a dat țara asta. În fine, am coborât pe o față la fel de înierbată ca prima, dar parcă mai primitoare și întelegătoare cu insistențele noastre. În cele din urmă, cu atenție și răbdare, am răzbit în căldarea Hârtopu Ursului. Ne-am spălat și completat rezervele de apă într-un pârâu cu un debit destul de mare. O potecă părea că traversează căldarea spre sud-vest, am continuat pe ea, dar am fost nevoiți să ne întoarcem. Ne-a scos deasupra unei săritori care nu putea fi abordată sub nicio formă. În vale, da, se puteau identifica mai mulți turiști. Era posibilă o traversare a muchiei Hârtopu Ursului, dar mi-am zis că e mai cuminte să ne încercăm norocul pe latura opusă a căldării.

Pentru că am găsit mai multe căcăreze de oaie și balegi de măgar, am bănuit că poteca ne scoate în Valea Viștei Mari pe partea dreaptă a căldării, în sensul coborârii, pe lângă pârâul amintit mai sus. Da, nu ne-am înșelat. Am ajuns, în sfârșit, în traseul marcat după aproximativ zece ore de la momentul părăsirii căbănuței din Muchia Drăgușului. Ne doream să ajungem în Șaua Viștei Mari pentru a campa. Mai mulți drumeți se aflau în coborâre și trăgeau nădejde că vor găsi locuri la refugiul din vale. Ne-au intimidat cu avertismente de vânt foarte puternic și cu aglomerația refugiului din creastă. Le-am spus că nu îmi pun niciodată nădejdea în refugii și îmi fac întotdeauna loc în rucsac pentru echipamentul de campare. Pe tâmple nu mi se citea nicio grijă! Până în șa, au urmat două ceasuri de urcuș continuu, consumat în ritm de festina lente. Da, în șa bătea vântul, dar nu atât de înfiorător pe cât ni s-a dat de înțeles. Spre sud, câteva corturi erau deja ridicate. Și în apropierea refugiului se vedea un șir de corturi. Un băiat dorea să urce pe Vârful Moldoveanu, dar pentru că nu-l mai urcase niciodată, ceața îl ținea locului. Noi am pus cortul pe direcția sud-est și oboseala nu m-a împiedicat să-mi invit pistruiata la cină. Locul de cort era cam înclinat, dar după ce am ezitat câteva minute, am decis că suntem prea istoviți să explorăm zona. Nu m-am odihnit prea bine, dar în puținele momente în care m-a furat somnul, am dormit intens. În apropiere se afla o stână și câinii se auzeau când și când. Noaptea nu ne-a picurat, din fericire, cu niciun strop de ploaie.

Duminică, 18 august 2019

Am lăsat ceasul de mână să sune tot la șase. După ce a ieșit din cort, Brîndușa a remarcat dintr-o primă privire, la mai puțin de cincisprezece metri de noi, un loc pentru campare de toată invidia. Pe acoperișul României nu se așezase încă niciun nor și am profitat de ocazie pentru a-l încadra în câteva clicuri. Am recuperat vesela și punga cu gunoi acoperite de cu seară într-un strat de pietre. Da, ne-am mișcat destul de repede și la orele șapte eram deja cu drumul sub ghete. Am fost ultima sau penultima echipă care a pus piciorul în Șaua Viștei și, iată, eram prima care pleca în traseu. Trei sau patru turiști au avut neșansa de a fi surprinși cu budigăii în vine. Mai trecusem de vreo trei ori prin zonă, dar niciodată nu m-am regăsit în aglomerația asta. Pe măsură ce înaintam, ceața câștiga din ce în ce mai mult munte. Totuși, peisajul ni s-a deschis superb prin câteva ferestre. M-am aflat pentru prima dată în Făgăraș anul acesta și aproape că am uitat cât este de fermecător. Un grup de turiști mai echipat a fost urmat de un altul mai mic. În Fereastra Mică a Sâmbetei se mai pregătea de plecare un alt grup de străini. Refugiul, fără ușă, se afla într-o stare deplorabilă. Am dormit o singură dată în el, am impresia, chiar în anul în care a fost dat în folosință. Încă de atunci mi s-a părut dezagreabil și am bănuit că v-a ajunge un focar de infecție. Muntele s-a ales cu o cicatrice, iar noi, prietenii lui, cu un peisaj de visul unei minți abrutizate. Mi-am deschis telefonul și pe ecran s-a afișat un mesaj de la Laurențiu: “Se pare că a murit Zsolt Torok în Făgăraș!”. Carevasăzică, elicele elicopterului se învârteau pentru el. Ca om de munte, este aproape imposibil să nu-ți tremure sufletul de tristețe atunci când un trăitor în magia crestelor se ridică prea devreme la Cer. Cunoscut sau nu, renumit sau nu, când un iubitor de munte se stinge-n văzduh, durerea îți bate în toaca inimii marșul funebru al despărțirii.

Pentru că nu mai coborâsem niciunul din noi prin Fereastra Mică, am ales să descălecăm din creastă pe aici. Genunchilor nu le-a fost pe plac alegerea. Terenul era friabil, iar poteca cobora în serpentine scurte și înclinate. Mai jos, afinișul ne-a mai șters din gustul amar lăsat de această coborâre. Ne-am îngăduit și un popas pentru prânz. În sfârșit, în apropierea intersecției cu traseul care urcă în Curmătura Răcorelelor, ne-am spălat în albia râului. La cabana Valea Sâmbetei venisem și cu un scop, acela de a confirma prezența noastră la revelionul care se apropie prea repede de planurile noastre. Acum, spre final de răpciune, mă simt atras de dorința de a trece în noul an sub adăpostul cortului ancorat în zăpadă. Vântul să-mi șfichiuiască obrajii la apus, gerul să-mi încălzească sufletul la răsărit. Am servit o cafea și ne-am dus spre mașină. În apa învolburată a Sâmbetei, o altă baie ne-a răcorit trupurile obosite. Zidurile Cetății Făgărașului găzduiau un festival medieval care, în lumina dură a amiezii, mi-a părut cam tern. Am vrut să trimit o carte poștală, dar, din păcate, la magazinul cetății, nu se mai țin la vânzare. Nu am cumpărat nimic. Asta e! Magneții de frigider au răpus o tradiție, îmi pare, mult mai încărcată de emoție. Totuși, pentru o eventuală ocazie și în speranța unei surprize plăcute, nu am renunțat la timbrele din portofel. Pentru că în urmă cu doi sau trei ani am avut împreună o experiență plăcută la una din cofetăriile din oraș, i-am trecut pragul cu bucurie. Am servit câte două prăjituri, dar apatia vânzătoarei a reușit să ne strecoare dezamăgirea în lingurițe. Nu am mai luat nimic la pachet. Grandomania unor minți cu zel discutabil se află la originea unei catedrale menite să sluțească centrul unui oraș care, după câte îmi dau seama, nu încurajează tinerii să prindă rădăcini. Poate că nu sunt în măsură să mă orientez cum trebuie pe tărâmul ortodoxiei, dar îmi place să cred că aceasta nu se măsoară în metri cubi de beton. Eu văd în Munții Făgărașului catedrala dăruită de Dumnezeu pentru a-ți apropia sufletul de Cer prin dragostea de oameni. Știu că am de lucrat la acest capitol, dar în rucsac duc numai intenții  bune.

Reclame
Categorii: Făgăraș | 4 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.