Jurnal de Cuptor 2017 – Hornul Închis

Duminică, 30 iulie 2017

Pentru mine anul care se apropie cu pași, parcă mult prea repezi, de final, a fost unul care s-a dovedit sărac în ture de abrupt. Un menisc, în cârdășie cu un chist Baker, pe care-l tot ameninț cu o artroscopie de ceva vreme, au reușit să-mi tulbure entuziasmul. Tura care face subiectul jurnalului de față s-a înscris, din păcate, doar în a treia emoție a sezonului. Prima s-a consumat în ianuarie pe traiectoria Valea Morarului – Creasta Balaurului – Țimbal, iar cea de-a doua, Valea Hornului, v-a reținut atenția blocată pe prima pagină a blogului timp de șase luni. A venit timpul să dau foaia și să vă fac cunoscută o pagină de Crai, tipărită-n inima mea în ultima duminică a lunii lui cuptor. Ca amintirea acestui traseu să supraviețuiască peste ani, la această bucurie s-au făcut părtași doi dintre camarazii care-mi sunt mie cei mai dragi. Cătălin, întruchiparea binomului naș de cununie și fin de abrupt, a fost cel care a propus tărâmul de basm al Pietrei Craiului pentru iminenta strângere de mână. Laurențiu, privat și el mult prea mult timp de o asemenea senzație, a întregit tiroul 1.91. Pentru Hornul Închis însă, simt nevoia să le mulțumesc prietenilor Nedelea din Pitești, Ilie și Mariana, pentru că mi l-au strecurat în sacul cu dorințe odată ce au vărsat un braț de fotografii în mediul online. Așadar, jurnal deschis pentru Hornul Închis.

Pe axa Sibiu-Plaiul Foii s-a deplasat, încă de sâmbătă, Cătălin. Insistențele lui nu au reușit să-mi zdruncine încrederea unei promisiuni de soluționare a unor treburi casnice. Din păcate, am fost nevoit să iau în calcul doar ziua de duminică, iar părerea de rău a fost adâncită și de faptul că hazardul nu mi-a permis să dau sâmbetei întrebuințarea pe care i-o rezervasem în baza acelui angajament. Când îmi țin mintea prinsă-n belciuge, se pare că nu-mi reușește nimic. În fine, cu zorile pe umeri și Laurențiu la hățuri, am dat bice spre Plaiul Foii. Cătălin, care beneficiase de o transfuzie de bere cu o seară înainte, parcă nu mai era chiar în apele lui. După ce ne-am aranjat ținuta de zi mare, am împărțit echipamentul și am pășit, uneori mai des, alteori mai rar spre Malul Galben. Izvorul lui Orlowsky, spre dezamăgirea lui Cătălin, care și-a pus nădejdea în el, nu s-a afișat vederii noastre. Fie a secat, fie a scăpat atenției noastre printre bolovănișul și pământul surpat. Am pășit peste Malul Galben pentru că traseul marcat, din experiența anului trecut, îl avea pe „du-te-ncolo”. La Adăpătoarea Caprelor am stat locului preț de câteva clicuri și, spre surprinderea mea, am ajuns destul de repede la Refugiul Speranțelor. Până aici, socotite din Plaiul Foii, cred că am avut nevoie de cel mult cincisprezece minute puse peste alte două ceasuri. De obicei, în ceea ce mă privește, mă urnesc mai greu și aloc mai mult timp acestei porțiuni de traseu. Aș fi vrut să-mi salut prietenul din cele clipe, Cătălin Oprea, dar mi-am zis că voi zăbovi la coborâre mai mult. Socoteala dimineții, din păcate, nu s-a potrivit cu cea de seară. Amintirea lui m-a însoțit pe tot traseul.

La Refugiul Speranțelor s-a consumat primul popas mai îndelungat al zilei. În scurt timp, o echipă de două persoane s-a afișat locului. Era mânată de tentația care răspunde la numele de Brâul Ciorânga Mare, traseu intrat în circuitul turistic cu vreo doi ani în urmă prin marcarea cu triunghi roșu. Tot atunci a fost refăcut și refugiul, dar urâțenia lui mă împiedică la un gest salutar al efortului. Cătălin, cu resursele de apă drămuite mai ceva ca un beduin, și-a riscat starea precară de bine, consumând din apa depozitată în interiorul refugiului într-un bidon de plastic. O grimasă ușor sesizabilă i-a trădat gustul deloc îmbietor. Asta e! Dacă-ți pui nădejdea într-un singur izvor, până la sfârșitul zilei, ai toate șansele să faci cunoștință cu fata morgana. Noroc de prieteni cu dare de sine. În cele din urmă, ne-am săltat în gaibe și le-am pus în mișcare pe brâu, nerăbdători să dăm cu ochii de chemarea momentului, Hornul Închis. Până la ea s-au reactivat amintiri vechi de patru ani, întruchipate în Vâlcelul cu Fereastră și Canionul Ciorânga Mare. Locurile, nu știu dacă mai este cazul să insist, se detașează printr-un farmec pe lângă care nu poți trece niciodată nepăsător. Doar stângăcia reproducerii în cuvinte se face responsabilă de transmiterea intensității lui în rândurile cititorilor privați de o asemenea bucurie. În cazul lor, de cele mai multe ori, o fotografie ajută și confirmă puterea sublimului „de Ciorânga”. Cei care au mai luat în vârful bocancului aceste pietre mă înțeleg mai ușor. Emoția parcursă în ritmul bătăilor propriei inimi nu necesită un efort suplimentar din partea mea pentru a fi cu adevărat înțeleasă.

Ei, în sfârșit, iată-ne față în față cu Hornul Închis! De aici ne-am prins în hamuri și, cu zurgălăii aninați de ele, ne-am făcut gazdei din zi simțită prezența ca și cum primise carte de înștiințare a venirii noastre. După câțiva pași, am găsit poarta de intrare ferecată de o primă săritoare. Am trecut dincolo de ea în stilul familiei Nedelea și, probabil, a multor altora înaintea lor. Am strecurat o semicoardă, înjumătățită-n două fire, printr-o mică fereastră aflată la o lungime de un braț și trei sferturi mai sus de regruparea efectuată în adâncitura de la baza săritorii. M-am lăsat asigurat în grija nașului, iar pe Laurențiu l-am rugat să ia câteva cadre pentru a completa albumul turei. Bineînțeles, pauza îndelungată de la cele înălțătoare în spirit m-a ținut atârnat de capătul sforilor mai mult decât mi-aș fi dorit. Nu încerc să-mi spăl slăbiciunea sau, dacă vreți, rușinea cu umezeala de pe stâncă. Îmi recunosc zbaterea primilor metri și nu invoc o scuză pentru a-mi badijona orgoliul. Trebuie să adaug că mă potcovisem și cu o pereche de espadrile, puse de cu seară în rucsac, dar nu au reușit să-mi suplinească lipsa de antrenament și exercițiu. Odată depășit primul segment al săritorii, următoarele două s-au dovedit a fi mai rezonabile. Ba, aș putea spune, mi-au redat încrederea în cel care-am fost și pofta de cățărat. Ajuns deasupra săritorii, pentru că nu am dorit să-mi asigur companionii într-un singur piton, și acela vechi din cele vremuri, am întărit regruparea cu încă un cui. Înainte de a-l fila pe Laurențiu, am tras rucsacurile, unul după altul, la mine. Of, brațele mele, promit că nu mai fac! Laurențiu nu m-a muncit mult la filat, a avut grija să mă menajeze, dar nașu’, ei, să zicem că și-a dorit să admire mai mult peisajul. Un fluturaș de stâncă, din câteva bătăi de aripi, mi-a făcut uitată strădania. Ce minunăție de păsăruică!

După ce ne-am văzut câteșitrei deasupra săritorii, cu tot nisipul scurs în clepsidră, am avut convingerea finalizării hornului. Laurențiu a pășit în față, în timp ce eu eram preocupat de recuperarea pitonului, iar Cătălin de cea a pulsului cardiac. Săritoarea următoare și-a deschis „fereastra” spre peretele care închide hornul. Cu toate că nu am fost dați afară pe ușă, am intrat prin fereastră, avansând încet, dar fără să șovăim, în acest tărâm ireal, desprins parcă dintr-un basm șoptit la ceas de seară. În continuare, deși înlănțuite, săritorile nu-l mai au pe „du-te-ncolo”. Sunt ușor friabile, dar te lasă totuși să-ți vezi de drum. Pe măsură ce te apropii de final, pereții fac roată în jurul tău, copleșindu-te cu splendoarea de Crai. Îți simți umerii, în același timp, încărcați de povara micimii tale și ușurați de bucuria de a te afla acolo. Ești asaltat de tot felul de emoții. Antagonice sau nu, te lași  purtat de ele și le trăiești cu intensitatea ultimului zâmbet. Hornul Închis are harul de a deschide sufletul celui mai îndărătnic introvertit către cel mai neînsemnat camarad de stâncă.

Ultima săritoare, neglijată la prima vedere de mine, a coincis cu o față mai săracă în prize, oarecum spălată. Pasajul reclamă un supliment de atenție. Expunerea și înălțimea nu-s chiar de trecut cu vederea, mai ales dacă nu iei în calcul și un element ajutător, recte un piton. L-am trecut neasigurat, dar trebuie să recunosc că m-am uitat de vreo două ori lung după un loc suficient de îmbietor pentru a planta un cui. Nu a fost să fie, ca să zic așa. Pentru că au trecut câteva luni de la parcurgerea acestui traseu, nu îmi mai amintesc dacă am bătut vreun piton de asigurare a secunzilor în brâul care ne scoate din amfiteatrul hornului sau daca i-am filat direct peste umăr și spate. Înclin să cred că am bătut un piton pe care, la fel ca la prima săritoare, l-am recuperat. Am părăsit Hornul Închis cu o ușoară părere de rău. Mi-ar fi plăcut să-l mai contemplăm o vreme, dar era musai să descălecăm muntele în aceeași zi. Brâul, în parte friabil, ne-a înlesnit trecerea pe mâna dreaptă, în sensul urcării talvegului. Înainte de segmentul cel mai expus și rupt, era prevăzut cu un piton. Întru buna aducere aminte, am lăsat și eu un cui la jumătatea rupturii, plasat ceva mai sus, marca boreal2007. Sper să vină în ajutorul multor iubitori de abrupt. Acolo unde brâul se lățește într-o panglică înierbată, se mai găsește un piton vechi. De el mi-am filat camarazii părtași la bucuria de abrupt a verii.

Ora destul de târzie și lipsa de cunoaștere fără ezitare a locurilor ne-a făcut să ne luăm gândul de la o retragere pe Vâlcelul cu Fereastră, așa cum sperasem inițial. Eu nu cunosc nemarcatele Craiului nici măcar cât a zecea parte din abruptul Bucegilor, iar Cătălin mi s-a părut ezitant. Prin urmare, am decis că-i mai sănătos să-i dăm în amonte, spre creastă și Refugiul Ascuțit, iar retragerea să o trecem în revistă tot pe brâul care ne-a condus în talvegul Hornului Închis, Brâul Ciorânga Mare. Printre jnepeni, garofițe și privirile unei capre negre, urmată de puiuțul ei, am răzbit în creastă după orele șase ale serii. La refugiu ne-am salutat cu un turist, iar cina am servit-o la o aruncatură de băț mai încolo. Popasul ne-a fost tulburat de o parapantă cu motor sub aripa căreia se aflau două persoane.  Bănuiesc că era un zbor de agrement plătit. Nu m-a iritat prezența ei acolo, deasupra capetelor noastre, dar m-a revoltat, atât zgomotul motorului, cât și mirosul gazelor de eșapament purtate de o pală de vânt. Cu toate că ceasornicul a pus presiune pe noi, am acordat totuși treizeci de minute ultimului popas din zi. Am coborât pe Brâul Ciorânga Mare mângâiați de lumina caldă a apusului și, nu cu mult înainte ca amurgul să-i ia locul, ne-am încrucișat privirile cu Hornul Închis pentru a doua oară în zi. L-am salutat de rămas bun și i-am mulțumit pentru încântarea prilejuită sufletelor noastre cu negrăitele lui minuni. Am refăcut traseul dimineții peste Vâlcelul Spălat, Canionul Ciorânga, Vâlcelul cu Smirdar și Vâlcelul cu Fereastră. În mai puțin de o oră și jumătate, interval socotit din creastă, am dat iar cu ochii de Refugiul Speranțelor.

Nu ar mai fi multe de spus. Am luat noaptea în bătaia frontalelor, dar nu și Malul Galben sau Hornul Nisipos. Ne-am ținut scai de traseul marcat. Urâtă coborâre! De departe, Malul Galben se detașează în preferințele mele. Îmi reproșez și acum că nu mi-am făcut timp dimineață să agăț o rămurică de brad de plăcuța care amintește de-un iubitor de Crai plecat pe-o geană de rai. La Plaiul Foii ne-am luat la revedere de la Cătălin, rămas să-și strângă cortul și să se achite de campare. La final, îi mulțumesc pentru că mi-a adus Craiul în atenție și, pentru că ține la mine, îl rog să treacă cu vederea glumele posibil șfichiuitoare. Am ajuns destul de târziu la mașini, să tot fi fost orele unsprezece din noapte. În urbea lui Bucur, cu unele reprize de somn pe drum, cred că am ajuns spre patru dimineața. Pentru noi nu a fost prima experiență de acest fel. Au mai fost și alte dăți când am fost nevoiți să tragem pe dreapta pentru a pune geană pe geană timp de jumătate de ceas, poate și mai bine. Pentru acest efort, Laurențiu are toată admirația și recunoștința mea. Alături de prietenii mei am trăit într-o zi cât alții într-o vară și, poate că datorită acestui fapt, mi-am dorit ca emoția de abrupt a lunii lui cuptor să vibreze și în scris. Până la următorul jurnal, când va fi să fie, vă salut într-un zâmbet și vă doresc un sfârșit de an încărcat cu bucurii.

Reclame
Categorii: Piatra Craiului | 7 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.