Jurnal de Gustar 2020 – Valea Mălinului – BMC – Valea Priponului

Sâmbătă, 8 august 2020

Bun, am făcut-o și p-asta! Mi-am pus puținele obiecte de echipament la locul lor ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Asta e, fie și cu un genunchi lipsit de înțelegere, montanu’ și-a făcut de cap. Două felii de pepene rece și un duș mi-au înverzit trupul, iar acum țin aproape de un pahar de vinars ca să-mi înflorească inspirația în scris. Mi-am propus să-l țin pe Moș Ene pe la ușă până când acest jurnal va fi numai bun de trimis la tipar, cu toate că buricele degetelor fac hăis și cea pe tastatură. Carevasăzică, după mai bine de șase luni, din nou în Bucegi. Firește, bucuria s-a afișat în pomeți și intenționez s-o țin ceva vreme acolo. Oboseala acumulată peste săptămână părea să mă țină în loc. Aseară nu mi-am făcut rucsacul, convins fiind că am să dorm până se crapă de prânz. Azi dimineață însă, la câteva fire de nisip după orele cinci, inima mi-a zvâcnit a dor de abrupt și am sărit din pat. Genunchiul drept, că i-a venit și lui rândul să se afirme negativ, a ținut să-mi reamintească faptul că este foarte posibil să nu răzbat cu mult de liziera pădurii. Mi-am asumat acest risc și la șase am apăsat accelerația. În mai puțin de două ceasuri, am priponit caii lângă Căminul Alpin și mi-am pus gaibaracele în mișcare. Entuziasmul m-a împins de la spate și, ce să vezi, Poiana Coștilei mi-a zâmbit după cincizeci de minute de mers. Alte douăzeci și cinci de minute mi-au fost necesare să mă prind într-un salut cu Hornul Pământos. Nu mi-a venit să cred! O oră și un sfert pentru o porțiune din traseu căreia, în mod obișnuit, fără bocet de genunchi și cu cel puțin șapte, opt kilograme topite, îi alocam mai bine de treizeci de minute în plus. Ei, cam atât despre timpi. Pentru a mă menaja, am refuzat să mai trag norocul de guler și am scăzut ritmul la pas de vilegiatură.

Am descățărat Hornul Pământos în liniște și l-am lăsat să se bucure de o dimineață agreabilă, nu înainte de a mângâia ușor un piton din cele vremi. Pentru că era zi de Mălin, de Valea Colților nu m-a legat decât o privire pe furiș. Picioarele le-am pus în talveg cu o încântare care îmi putea fi citită pe chip până și de un orb. Mi-am făcut de cap și am marcat momentul printr-o serie de selfie-uri care ar fi pus răbdarea unui eventual companion la încercare. Blocul de stâncă proțăpit a sperie trânji a încercat să mă ispitească cu o trecere pe mâna stângă, dar noile încălțări pe care am ținut să le introduc pentru prima oară în abrupt, nu erau făcute pentru așa ceva. Am depășit obstacolul ajutându-mă de cablul anume fixat și mi-am văzut liniștit de drum. Încă de acasă mi-a trecut prin tigvă să urc valea desculț, dar am pasat această experiență pentru o altă eventuală ocazie. Telefonul de serviciu a vibrat în capacul rucsacului și astfel am trecut în catastif și prima comandă dată pe o vale de abrupt. Ceva mai sus, acolo unde Valea Mălinului îți oferă ocazia de a traversa spre Valea Verde și, implicit, către Valea Seacă a Coștilei, m-am arătat în continuare fidel talvegului și nu l-am părăsit. Flori multe, multe, multe! Unele mai frumoase, altele și mai frumoase, iar altele de-a dreptul…, ăăă, mult mai frumoase! Farmecul florilor de munte este de neegalat, iar dacă sufletu-ți tânjește după un buchet de mirific, aici îl află fără doar și poate. Rândurile pot părea prozaice, dar la ora asta nu le pot zugrăvi în culorile pe care le merită. Sper ca pozele să vă încânte mai mult decât reușesc eu să o fac prin scris.

Colțul Mălinului nu se lasă așteptat și se afișează în toată splendoarea lui. Ușor, ușor, am ajuns La Lespezi. Dacă Valea Hornului am urcat-o de vreo șase sau șapte ori, nu la fel pot spune și despre Valea Scorușilor. Da, nu este o vale care să-l aibă pe vino-ncoa’, dar sper să mă prind într-o emoție cu ea într-un viitor cât mai apropiat. E posibil să afișeze locuri care pot surprinde printr-o priveliște numai bună de impresionat senzorul camerei de fotografiat. Din acest punct de vedere, ar trebui să-mi revizuiesc un pic comportamentul. Am tendința de a face mai multe poze decât este necesar, iar selectarea cadrelor a devenit o mare consumatoare de timp. Canionul Mălinului este cu adevărat captivant și reușește să-ți prindă bucuria pe chip chiar și acum când mizeria a început să devină din ce în ce mai prezentă. Suspectez, ca să nu zic “sunt convins”, că o mare parte din ea este generată de activitatea de la releu. La urma urmei, cine ar căra pe vale o pungă cu cartofi pai congelați! Probabil că deșeurile nu sunt ambalate corespunzător și vântul contribuie la împrăștierea lor. Foamea m-a reținut în dreptul marii alunecări de teren, dar am păcălit-o cu două bucățele de ciocolată. Un petic de zăpadă ține cu tot dinadinsu să prindă toamna. E posibil să-i reușească.

Până-n Brâul Mare al Coștilei, cum se putea altfel, mi-am agățat privirea de Creasta Mălinului. Dintele dintre Colți are un aspect mai agresiv privit de aici decât din bazinul Văii Țapului. Dacă de Fisura Sudică, cu mai mulți ani în urmă, mă lega un gând, acum i-am dat pace și mă mulțumesc doar să o admir de la distanță. În dreptul BMC-ului, pentru a ușura coborârea în talveg, pe malul drept geografic a fost fixat un lanț. Aici am virat și eu la dreapta, pe direcția Văii Priponului și, în timp ce urcam pe ruptura de pantă, m-am salutat cu doi băieți aflați pe malul opus. Tot pe direcția aleasă de mine se desfășura și intenția lor, dar eu am zăbovit pe Creasta Mălinului și i-am lăsat să mă depășească. E aici un loc, puțin în amonte de Colțul de Sus, care oferă un punct de belvedere cu atingere în adâncul sufletului. Ca totul să fie perfect, azi s-au oferit mai multe albumițe să-mi țină companie. M-am desprins cu greu de acest petic de rai și am trecut de Valea Țapului, oprindu-mă câteva momente la baza Colțului Brânei unde am contemplat locul de cort ales cu Laurențiu în 2012, dacă îmi mai aduc bine aminte anul. Atunci am urcat Valea Seacă a Coștilei și Creasta Mălinului cu echipamentul de campare în rucsac, dar și cu apa și mâncarea necesară pentru două zile. A fost o tură pe care încă o mai visez uneori!

În sfârșit, iată-mă ajuns și în talvegul Văii Urzicii. Săritoarea care se cască deasupra brâului, deși are toate ingredientele necesare unei migrene, mă încurajează la o încercare. Ca să zic așă, nu-i momentu’ acum! Pe 21 martie 2015, acoperită-n parte de zăpadă, m-am nevoit serios pentru a mă vedea pe cușma ei. La Puntea Urzicii, o suită de clicuri, din mai multe unghiuri, a adunat în cutiuța fotografică imagini de încălzit inima la senectute. Este un loc numai bun de privit dansul perseidelor pe crugul cerului, că tot traversăm perioada în care încep să-si facă apariția. Câțiva pași mai încolo, Creasta Colțului Crăpat are ce arăta și pare a fi conștientă de acest lucru. Dincolo de ea, intrăm în lumea mai domoală a Văii Caprelor. Spre Morar, pe Creasta Ascuțita s-a ițit un grup numeros. Vocile acestei echipe răzbăteau până la mine. Am ajuns în Valea Priponului exact în momentul în care cele două persoane cu care mi-am intersectat pașii la intrarea pe brâu și-au consumat popasul. Oameni discreți și cu bun-simț, nu mi-au tulburat în niciun fel excursia. Până în Valea Cerbului, am coborât cu gândul la răcoarea pădurii. Cum foarte rar mi se întâmplă, asta a fost o tură pe care am parcurs-o în pantaloni scurți. Nu a fost chiar rău! Dacă vremea o va mai permite, s-ar putea să mă regăsesc în aceeași ținută.

Coborârea pe Valea Cerbului a fost tihnită. Aveam tot timpul din lume să mă bucur de plimbare și nu am dat bice genunchilor. La Căminul Alpin am revenit pe același traseu. Un mirean certat cu toată lumea s-a ivit, culmea, desculț La Măsurătoarea Urșilor. În ultima săptămână m-am tot gândit să urc o vale desculț și hazardul mi-a scos în drum exemplul pe care îl căutam. Era dezamăgit de salvamont, jandarmeria montană, ghizi, Clubul Alpin Roman, o parte din alpiniști și, dacă ar mai fi stat puțin cu mine, sunt convins că ar fi ajuns să mă disprețuiască. Avea, ca să zic așa, o intoleranță crescută la semeni. Prezența lui nu mi-a dereglat ecosistemul, eram cu isihia pe tâmple. La troiță, în sfârșit, m-am oprit să servesc și eu prânzul. Mașina am pus-o în mișcare în jur de cinci și înainte de orele șapte ale serii am băgat cheia în ușa casei. Parcă eram un copil care a fost plecat pe furiș la scăldat și s-a întors repede ca să nu i se simtă lipsa. A fost o tură clasică pe care am savurat-o ca pe un vin vechi. Mi-a curs de minune în suflet! Am cules din Coștila numai gânduri bune pentru voi. Sănătate cu ture pe plac!

Categorii: 3 - Coștila | 4 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.