Jurnal de Gustar 2020 – Valea Podurilor

Sâmbătă, 29 august 2020

În ultimii ani, de fiecare dată când mă apuc să scriu un jurnal, mă întreb dacă nu cumva va fi ultimul. La fel se întâmplă și cu acesta de față. S-a strecurat în tastatură presentimentul unei posibile renunțări și, chiar dacă mai există o voce interioară, ce-i drept, din ce in ce mai surdă, care pledează pentru nararea scrisă, mă tem că va veni o vreme când nu am să-i mai dau ascultare. Am scris, deopotrivă, pentru prieteni și necunoscuți, dar mai ales pentru mine, ca un gest de exprimare a recunoștinței pentru emoția îndesată-n rucsac. Acum, hmm, simt că am pus piciorul într-o gară pe ale cărei linii nu se mai află niciun tren care să mă tenteze spre o destinație de scurs cerneala din călimară. Un alt limbaj de redare a experiențelor, bazat pe mimica inimii, vrea să mă treacă într-o nouă etapă a vieții, dar, din păcate, acesta va avea o audiență și mai scăzută decât până acum. În fine, dacă tot am deschis jurnalul cu o paranteză, eu sper că timpul mă va călăuzi în toate lucrurile bune pe traseul nemarcat al vieții.

Carevasăzică, Valea Podurilor se face acum remarcată pe hârtia digitală. În câteva rânduri, mi-a atras atenția, dar fără să mai dezgrop motivele, am făcut cunoștintă cu ea de abia în ultima sâmbătă a verii “anului pandemic” și, c-așa-i în tenis, și de această dată, hazardul nu mi-a pus de-a dreapta niciun companion. Cu un ochi pe călăuzele din bibliotecă și cu altul pe cele două, trei jurnale descoperite în grabă pe internet, am considerat că am strâns suficientă informație ca să mă bucur de o eventuală reușită a parcurgerii văii. Da, entuziasmul a curs fără piedici în amonte și am trăit o zi numai bună de prins în cerceveaua sufletului. Am lăsat mașina la Plaiul Foii și mi-am încurajat gaibaracele să urmeze, cu toată încrederea, ceea ce a arhivat memoria prin citire și vizualizare fugară. Până în talvegul Văii Podurilor, spre mulțumirea mea, poteca nu mi-a pus în dificultate simțul orientării. Am făcut cunoștință cu Poiana Coțofenei, Brâul de Jos, iar într-un final, mi-am prins de cingătoare Brâul de Mijloc.

Acum, este cazul să mai fac o paranteză, că tot am sesizat consumatori de abrupt care caută să-și facă o impresie despre dificultatea traseului și să identifice anumite văi sau repere din conținutul jurnalelor mele. Ei bine, în paginile acestui blog, tu, cititorule, nu vei găsi decât reprezentări grafice ale emoțiilor și trăirilor subsemnatului și, în niciun caz, un ghid care să te conducă pe traseele mult dorite. Din punctul meu de vedere, pentru acest lucru, chiar și cu eventualele derapaje, sunt suficiente călăuzele lui Kargel sau Cristea-Dimitriu. Firește, asta dacă ai ceva experiență acumulată-n bocanci și nu ești afectat de “sindromul” Bear Grylls. Dacă îți educi răbdarea, din ascensiune în ascensiune, din dificultate în dificultate, cu fiecare incursiune în nemarcat, vei colecționa toate bucuriile care te-au tentat într-o anumită etapă a vieții de iubitor de abrupt. Se înțelege, poate dura ani, dar vorba aceea, muntele rămâne acolo! Încântarea pe care o vei savura atunci când vei descoperi singur cheia unui traseu, te asigur, este greu de reprodus în cuvinte și, mai ales, de neegalat. De aceea, cu riscul de a fi luat în tărbacă, eu nu recomand niciodată să iei în considerare serviciile unui ghid montan, autorizat sau nu. Cu puține excepții, el este instrumentul perfect și calea cea mai sigură de a-ți estompa entuziasmul, imaginația, spiritul de aventură și, nu în ultimul rând, creativitatea. În plus, am toată convingerea, ideea de camaraderie, dacă ții la ea, va avea foarte mult de suferit. Dacă dorești să bifezi doar destinații și să mai adaugi o pană la pălărie, ei bine, turele pe bani îți vin ca o mănușă și nu ai decât să-ți golești buzunarele pe taraba cui dorești. Acestea fiind zise, eu zic că ar fi mai bine să revenim la jurnal, înainte să-l transformăm într-o perorație sterilă.

Odată ajuns în Brâul de Mijloc, am identificat cu ușurință poarta de acces în bazinul Văii Podurilor. Încă de la început, mi-am propus să mă strecor în sublim pe linia oarecum directă a văii. Alte jurnale, afișate-n habitatul virtual, descriu o emoție prin varianta ocolitoare numită Amfiteatrul Colților Gemeni. Probabil aceasta din urmă ispitește, fie prin comoditate, fie, și cred că acesta este un aspect serios de luat în seamă, prin pitorescul locurilor. Intrarea directă în talvegul văii, așa cum se subliniază și în ghiduri, este amenințată de vertijul botezat Săritoarea în Spirală. Desigur, prin pădure și jnepeni, am urmat poteca aflată pe direcția mâinii stângi și am răzbit, fără efort și teamă, chiar deasupra ei. Mi-am permis să trec un capriciu prin câteva clicuri, pozându-mă cu nesaț pe buza hăului. M-am lăsat fermecat de jur-împrejur, dar și de bucuria primei ture solitare în abruptul Pietrei Craiului. Da, ați citit bine! În puținele trasee nemarcate parcurse de mine în lumea “lui Crai”, m-am surprins de fiecare dată cu gura căscată alături de unul sau doi companioni. De această dată, mi-am îngăduit o experiență aparte și am ascultat vocea interioară a tentației solitare. Am fost răsplătit cu o încântare de nu-mă-uita și recunoștința mea s-a ridicat la Cer.

M-am urnit în amonte, călcând fără zgomot, ca nu cumva să ies din ritmul muzicii de calcar, dar o altă săritoare, proțăpită nu prea departe de prima, m-a făcut să cer ajutorul uni vâlcel care pică tot prin buricele mâinii stângi. Dintr-o dată, parcă am pășit într-o nouă lume, una cu mirificul ridicat la pătrat și, încet-încet, am perceput Craiul ca pe un prieten la fel de drag precum Bucegiul. Până acum, nu mă încercase niciodata acest sentiment. Vizitele mele păreau tolerate de acest titan al Carpaților, dar în această ieșire m-am simțit acceptat la masa rotundă a cavalerilor de încredere. Din acest vâlcel, ceva mai sus, ni se oferă o variantă de ieșire sau, bine zis, de rămas bun, spre dreapta. Un brâu, cu farmecul încă prezent, ne conduce înapoi în matca Văii Podurilor. Pe malul opus, un jgheab s-a afișat sub semnul întrebării și l-am urmat fără rucsac. Dincolo de acest contrafort al Colților Gemeni, am ghicit poteca spre “Amfiteatru”. Am salutat câteva garofițe și am revenit la rucsac. Ultima săritoare notabilă a văii s-a arătat, ca o stavilă de netrecut, încă de aici. Totuși, cum era de așteptat, distanța nu m-a ajutat la apecierea dificultații.

Când am ajuns în dreptul săritorii, mi-am reglat respirația pe viteza “hai-că-se-poate”. Mi-am strâns rucsacul bine pe trup pentru că, am uitat să vă spun, era aglomerat cu tot echipamentul necesar unui bivuac, bașca merindele și apa aferentă pentru două zile. Speram că mă voi atașa de un loc care să-mi țină de urât sub cerul liber. Am depășit momentul cu calmul unui consumator de coniac, savurându-i din plin aroma. Sunt voci care numesc acest obstacol “Săritoarea cu Alveole”, dar eu nu am descoperit această denumire în niciun ghid. Că este inspirată sau nu, vă las pe voi să decideți. Deasupra acestei încercări, s-au făcut auzite două voci, dar posesorii lor nu s-au afișat în câmpul meu vizual. În schimb, Turnul Ascuțit mi-a ținut privirea captivă pentru jumătate de clepsidră. Părea că străpunge cerul într-un obelisc al inimilor demult apuse. Acesta este flancat, de o parte, de Firul Secundar și, de alta, de Firul Principal al Văii Podurilor. Am continuat pe Firul Secundar și astfel am făcut cunoștință cu cele două persoane amintite mai sus. Într-una am recunoscut-o pe Floriana Boghez, fiica mult mai celebrului montaniard Dinu Boghez, domn recunoscut în comunitatea oamenilor de munte prin jurnalele încărcate de patină și dragoste pentru scris. Din păcate, cu scuzele aferente, memoria nu mi-a arhivat numele entuziastului care o însoțea. Dacă vreunul dintre ei scapă cu privirea pe foaia acestui jurnal, las la vedere toate gândurile mele bune și salutul unui camarad de stâncă.

Mi-am luat la revedere de la ei, nu înainte să mi se aducă la cunoștință că, însoțit de doi mușterii în Muchia dintre Țimbale, un alt amic de abrupt se afla, așa cum îi place uneori să sublinieze, “la birou”. De gustibus non disputandum est! L-am salutat pe Andrei Badea de la baza traseului, aflat în regruparea primei lungimi și am urcat în culmea care separă cele două fire ale văii. Două capre negre și-au afișat grația în talvegul secundar, mult prea departe de obiectivul camerei de fotografiat. Am admirat o vreme împrejurimile, care s-au deschis într-un evantai al ispitelor și am cercetat cărarea spre cumpăna apelor. În partea superioară, grohotișul este cel care dictează ritmul de mers, se înțelege, în cadența “ doi pași înainte și unul înapoi”. Ca să-mi menajez articulațiile, cu prima ocazie, am răspuns chemării Muchiei dintre Țimbale. Am ieșit într-o strungă a speranței pe care, la momentul redactării jurnalului, am identificat-o sub denumirea de “Șaua Hornului N”. Vremea frumoasă a atras atenția turiștilor, iar creasta principală era animată de mulți. Unii, mai vocali, alții, mai discreți. În jos, spre talvegul Hornului N, m-am lăsat tentat de o potecă foarte bine conturată. Am lăsat rucsacul în șa și am plecat în explorare până în dreptul unui țanc carismatic, în speranța că voi găsi un loc de bivuac care să corespundă așteptărilor, cu toate că era mult prea devreme pentru tras cortina. Am ajuns la baza țancului cu ușurință. Un petic înierbat ar fi putut servi scopului meu, dar era mult prea umbros și vântul, care se dădea în spectacol, a ținut să-l trec cu vederea. În dreapta, talvegul se adâncea într-un canion spectaculos, dar mi-am ținut demonii în lesă. Din stânga însă, ceva îmi spunea că pot păși către o destinație certă, dar am decis să răspund ghicitorii cu o altă eventuală ocazie. Dintr-o schiță a regretatului Mugurel Ilie, să-i fie ascensiunea frumoasă în Cer, mă aflam în Șaua cu Iarbă, iar țancul care mi-a făcut cu ochiul este “Capul de Dac”. Nu am habar în ce context au fost favorizate aceste denumiri și cine a vrut să-și lase amprenta poetică asupra locurilor, dar eu, cel puțin cu ultima, nu rezonez nicicum. Poate am să-mi schimb impresia atunci când voi urca Hornul N, dacă hazardul se va arăta îngăduitor cu mine.

Am revenit în Șaua Hornului N la companionul neînsuflețit și m-am îndreptat spre poteca marcată a crestei principale. În locul de obârșie al Padinei lui Călineț, am schimbat câteva impresii cu un grup care tocmai o terminase de urcat. Pentru o fracțiune de secundă, am reflectat la ideea de a coborî pe ea, dar pentru că talvegul nu îmi era cunoscut decât la vremea zăpezii, chit că aveam ceva habar despre dificultatea lui, am decis să fac apel la bunăvoința Brâului Ciorânga Mare. Cum am spus, foarte multă lume pe creastă. Un grup, parcă cu ceva mai multe fete, s-a făcut remarcat. A reușit acest lucru nu neapărat pentru farmecul afișat, deși, trebuie să recunosc, am identificat câteva trăsături care-l aveau pe vino-ncoa’. Nu m-a dezamăgit neapărat faptul că acest grup, de altfel numeros, a fost alcătuit în urma unei, ca să zic așa, sugestii cu strigare pe bani, ci mai mult abordarea așa-zisului ghid, care, fără niciun discernământ, a acceptat în tură persoane nepregătite pentru efortul numit “pe lanțuri”. Pe chipul multora se citea genul acela de oboseală din care nu transpira bucuria de a fi acolo. Plecase din București la orele trei ale dimineții, după spusele unei fete, ca să parcurgă într-o singură zi cea mai grea emoție marcată din Carpații României. Ghidul a acceptat să le ofere cireașa de pe tort fără să aibă șansa de a gusta din el. Pentru că nu vreau să-mi dereglez prea mult ecosistemul, vă recomand să vă gândiți bine atunci când apelați la acest gen de “servicii” și să analizați cu seriozitate și insistență profilul pretinsului ghid.

Pe Brâul Ciorânga Mare, gândurile s-au rostogolit fără interferențe și m-am putut lesne introduce în nostalgia vremurilor trecute. Am filtrat prin suflet amintirea Hornului Închis, pe cea a Canionului Ciorânga Mare, dar și pe aceea care nu s-a regăsit, din păcate, în niciun jurnal, a Vâlcelului cu Fereastră. În talvegul Canionului Ciorânga Mare, în sfârșit, i-am făcut pe plac stomacului, hrănindu-l după așteptări. Tot aici, m-am scăpat de un deșeu metalic, pe care-l ridicasem din proximitatea crestei principale, rugând pe unul din puținii trecători să-l preia. Eu încă mai eram tentat să rămân sub cerul Craiului. Pitorescul unei ferestre, aflată-n poteca marcată, a fost sluțit cu un lanț revoltător de inutil. La Refugiul Speranțelor nu își propusese nimeni să înnopteze. Nu după mult timp, m-am salutat cu o pereche de alpiniști. Am recunoscut în latura bărbătească a echipei o mai veche încrucișare de priviri. În urmă cu vreo șapte sau opt ani, mă aflam în ascensiunea solitară a Albișoarei Gemenelor și acolo l-am întâlnit prima oară pe Cătălin Șerban. Compunea o echipă cu Justin Ionescu și cu un alt alpinist al cărui nume nu-l mai rețin, deși este destul de cunoscut în comunitate. Îmi aduc minte că Justin inclusese această albișoară în programul de antrenament pentru Lhotse. La vremea respectivă mă bucurasem să-l revăd pe cel alături de care obținusem atestatul de alpinist utilitar în 1999, cu toate că nu s-a conturat niciodată o relație de amiciție între noi.

Nu-mi explic de ce, dintr-o dată, nu mi-am mai dorit să rămân singur la refugiu. Poate că bucuria neafișată a acestei întâlniri a tânjit după compania unor oameni de munte și am îndrăznit să-i rog să-mi accepte prezența peste noapte în vecinătatea cortului lor. Am început coborârea spre Adăpătoarea Caprelor, dar mai înainte de asta, m-am grăbit spre Șaua Scării de Fier pentru a-mi saluta cel mai vechi camarad de munte și de viață, Cătălin Iulian Oprea, desprins și el spre Cer cu aproximativ cinci ani în urmă. Moartea nu dezleagă prietenii, ci le consolidează în așteptarea unei noi reuniuni în spirit. Am descățărat Malul Galben și am continuat în trei drumul spre Plaiul Foii. Aici, în așteptare, se aflau alte două inimi de montaniarzi, a lui Daniel Toader și a altei fete care-mi era necunoscută. La sugestia lui Cătălin, pentru a evita aglomerația și gălăgia, ne-am mutat intenția de campare spre Bârsa lui Bucur. Ei și-au ridicat corturile, iar eu mi-am afișat sacul de bivuac. Până la urmă, tot am avut parte de o noapte cu stele! O cană cu vin a tras oblonul peste zi, dar amintirea ei mă va însoți în zborul final. Acta est fabula!

Recunosc, am călcat strâmb.

Slavă Cerului, nu în prăpastie!

M-am lăsat sedus de o amantă

Cu ochi de foc și sâni de calcar,

Iar eu nu am ținut să-i rezist.

Am pipăit-o, fără grabă, toată ziua

Și m-am bucurat de goliciunea ei

Până s-a lăsat întunericul.

Sub cerul stropit cu stele,

Pleoapele, de atâtea sărutări,

S-au închis într-un vis,

Cu un ultim surâs de vară

30 august 2020

Categorii: Piatra Craiului | 11 comentarii

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.