Jurnal de Gustar 2019 – Valea lui Ivan

Sâmbătă, 24 august 2019

În abruptul Pietrei Craiului, fără niciun fel de explicație care să convingă, arareori îmi pun piciorul. Cu fiecare nouă experiență în acest regat de calcar îmi tot spun că am să revin măcar o dată cu schimbarea fiecărui anotimp, dar intenția nu prinde, din păcate, niciun contur. Ultima emoție nemarcată a Craiului am trăit-o cu aproximativ doi ani în urmă și ea, din fericire, s-a regăsit într-un jurnal pe care l-am afișat cu bucurie și satisfacție pe blog. Carevasăzică, amintiri nu prea îndepărtate de Hornul Închis îmi sugerează să le las la vedere și pe cele de Valea lui Ivan. Cu mai multe luni în urmă, ne anunțasem prezența pe un petic de iarbă al cabanei Garofița Pietrei Craiului. Clubul Alpin Floarea de Colț București a organizat o ieșire pentru membrii și simpatizanții asociației, iar Brîndușa a insistat să răspundem și noi pozitiv. Trebuie să mărturisesc, infatuarea nu se face vinovată de faptul că nu prea îmi găsesc locul la astfel de evenimente, ci predispoziția mea pentru grupurile care sunt cel mult egale cu numărul degetelor de la o singură mână. La urma urmei, atmosfera a fost agreabilă și, pe deasupra, am avut șansa de a revedea oameni dragi cu “tragere” de munte. Am petrecut două nopți mirifice sub cerul liber și am cunoscut un cabanier cu inimă mare. Revenind la Valea lui Ivan, pentru sugestie, mulțumirile mele se îndreaptă către Ilie Nedelea din Pitești. Dat fiind faptul că este un mult mai frecvent călător de Crai, mi-am luat libertatea să-i solicit o părere. De asemenea, pentru că descrierea din cele două, trei ghiduri pe care le dețin nu m-a încurajat în luarea unei decizii, am apelat și la amicul meu virtual “google search”. Atât fotografiile lui Ilie, cât și impresiile afișate pe blogul altui entuziast, m-au convins să-i pipăi talvegul cu buricele degetelor.

În această tură mi-am ținut în lesă intenția solitară și, pentru că avea dezlegare la abrupt, m-am bucurat să împart ziua cu Vali Gorea. Brîndușa, alături de Ionela și alți “floriști” avea să salte în creastă prin mijlocirea Poienii Închise. În fine, am luat dimineața în ghete pe direcția Cerdacul Stanciului. În fața peșterii, un panou “tematic” a fost montat cu o totală lipsă de inspirație și imaginație. Îți este imposibil să incluzi gura peșterii într-o fotografie fără să nu-și facă și el loc în cadru. După Cerdacul Stanciului, talvegul Văii lui Ivan ocupă prima poziție pe mâna stângă, în sensul de mers spre Șaua Funduri, dar noi, din vorbă-n vorbă, ne-am regăsit în fața celei de-a doua variante de urcuș (Portile Raiului?). Ne-am pus entuziasmul la lucru pe acest făgaș, dar nu peste mult timp am fost luați în primire de jnepeni. Am realizat imediat că Valea lui Ivan se află în stânga noastră și am încercat să răzbim prin marea de jnepeni, dar aceștia s-au încăpățânat să nu ne permită accesul. Ceva mai sus, Brâul Roșu era dispus să ne ofere o potecă de ajutor, dar pe mine nu mă încânta ideea de a ocoli Săritoarea Prelucie, obstacolul cel mai dificil al văii. Așadar, fără niciun regret, ne-am întors și am prins cu satisfacție drumul cel bun. Nu după mult timp, s-a arătat a fior săritoarea cu ispite. Ghetele de drumeție, mult mai largi, nu mi-au acordat nicio șansă de reușită. Aș mai adăuga la piedici și două unghii înnegrite la piciorul stâng și, oho, da, pofta de bere, înghețată și mesele haotic servite. Acestea din urmă m-au înzestrat, în mai puțin de un an, cu cel puțin douăsprezece kilograme în plus. Carevasăzică, mă aflam cu pregătirea, dacă nu sub nivelul mării, cel mult la o treime din ceea ce eram odată. Vali, care cu trei zile în urmă încheiase cel de-al șaizecilea survol în jurul soarelui, s-a oferit să culeagă el morcovii de aur ai lui “Ivan cel Groaznic” și, spre norocul amândurora, chiar a reușit.

Următoarele rânduri pot fi estompate de presentimentul unei aparente sincerități, iar pe retina anumitor cititori, este foarte posibil, se va afișa doar o amabilitate prozaică, impusă de un fair-play rudimentar. Totuși, îmi asum riscul de a nu fi luat în serios și mă încăpățânez să vă prezint imaginea brută, neprelucrată a încântării care mi se putea citi pe chip în momentul în care mi-am văzut prietenul proaspăt sexagenar deasupra săritorii. Bucuria nu a fost una mimată, ci reală, intensă, neafectată de niciun retuș care ar fi putut trăda un derapaj măgulitor. Ba, pentru că nu mi s-a strecurat nici măcar cel mai mic sentiment de invidie în rucsac, pot afirma cu tărie că bucuria mi-a fost ridicată la pătrat. Pe de o parte, bucuria nedisimulată pentru prietenul și camaradul de stâncă, pe de alta, bucuria de a nu-mi descoperi în bagajul de însușiri și trăsături de caracter această tară reprobabilă numită invidie. De când m-am prins în tentația abruptului, de o copaie de ani, nu mi s-a mai întâmplat să trec vreo săritoare, ca să zic așa, în pas secund. Odată ce Vali a dat cu ochii de pitonul aflat deasupra insomniei, a tras un semicabestan prin urechea lui și mi-a aruncat cordelina, de cinci sau șase milimetri grosime, cu un șuier menit să încurajeze. Nicio teamă! Văzându-mă în postura, oarecum atipică pentru mine, de secund, am decis să urc săritoarea dintr-o singură bătaie de inimă, fără opriri și mișcări studiate, apucând prizele, dacă nu la întâmplare, cel puțin în fugă și fără o verificare, fie ea și superficială, a acestora. Una din prize, venite pe mâna dreaptă, nu a fost de acord cu modul în care am încercat să abordez săritoarea și a cedat. “Vali, cad, strânge!”, am apucat să spun și, pentru câteva secunde, am atârnat pe perete ca un pește în undița unui pescar amator. M-am redresat și trioul “camarad-semicabestan-nodul bulin” mi-a oferit șansa unei noi încercări pe care, fără niciun alt eveniment de consemnat în scris, am trecut-o cu succes. Umilință, dată fiind pauza mult prea îndelungată, nu am simțit. Pentru mine, nu a fost nicio surpriză. Dezamăgire, pentru delăsare și “entuziasmul” afișat pe tânjală, firește, am gustat peste buza paharului. Ca să arunc și mai multe lemne în cuptorul stimei de sine, recunosc că exista și posibilitatea de a nu urca cap săritoarea nici dacă aș fi fost potcovit cu cele mai potrivite încălțări. Cel puțin, hmm, nu fără să trec în catastiful cu amintiri o emoție de scuipat în sân. Vali, om cu inimă “de Crai”, din dorința de a nu mă expune unor priviri ironice, mi-a sugerat să nu fac publică această experiență, dar când sinceritatea ține aproape de munte, nu mă pot pune la adăpostul unui gest de toată admirația. La urma-urmei, bine a zis cine a zis atunci când a zis: “Suntem ceea ce avem curajul să fim.” :).

Mai departe, Valea lui Ivan ne-a făcut cunoscută latura ei ospitalieră și, cu toate că nu a fost hărăzită cu un talveg prea lung, a fost totuși înzestrată cu un mirific care-ți scoate la suprafață mai multă admirație decât poți bănui a fi în stare să afișezi. Până în Brâul Roșu, care nu se lasă foarte mult așteptat, privirea îți rămâne oarecum captivă între pereți, dar găsește cu ușurință suficiente locuri pentru a-ți ridica sufletul în zâmbet. În brâu și dincolo de el, nu te mai încearcă sentimentul că zidurile cetății caută un sprijin pe umerii tăi. Peisajul se mai deschide și te întâmpină în straie de nu-mă-uita. Ici-colo, când singure, când într-un grup mai restrâns, albumițele pretind un clișeu fotografic și alegerea devine dificilă. Cu siguranță, oricât te-ai strădui, îți este imposibil să nu nedreptățești vreo surată care-și flutură poezia în petale. Bineînțeles, printre cadrele trase cu respirația tăiată, fie și discret, ai toate șansele să descoperi grația în forma ei fără de niciun reproș. Regină recunoscută sau nu, capra neagră nu are nevoie de nicio confirmare a nobleței, de altfel, înnăscută. Doar neomul cioplit în chip de om, cu praf de pușcă-n sânge și plumbi la inimă, găsește o plăcere în a-i pune existența pe talerul trofeelor de prins în cui. Soarele, la început, îți pare că saltă din obârșia văii, dar pe măsură ce pașii te poartă în amonte, te prinzi de joaca razelor în albastrul zenitului. Norii, banchize de reverie, ți se topesc sub arcade, iar pe gene îți picură lacrimi de fericire. Vâslești printre pietre în întâmpinarea naufragiului celest. Restul, te vei lăsa convins, e numai prisos, doar o fugă după nevoi iluzorii.

În ultima treime, pe direcția mâinii stângi, se desprinde un afluent care nu te invită să-i pătrunzi misterul. O echipă de alpiniști, înarmată cu răbdare, aptitudine și multe zile de antrenament pe an, fără doar și poate, nu se lasă intimidată de această despicătură a vertijului. Pare că se termină într-un perete, dar, din punctele de stație prin care am trecut, planurile s-au suprapus într-o ordine nedescifrabilă. În orice caz, pentru mine, nu este o tentație de trecut pe o eventuală listă a dorințelor. Așadar, am urmat talvegul principal, iar partea finală a Văii lui Ivan se citește mult mai ușor. Pe partea dreaptă, firește, în sensul urcării, o cruce metalică te avertizează de la distanță: “Nu subestima ultimii pași!”. La începutul anilor optzeci, un entuziast din Slobozia, Eugen Bălan, a avut neșansa de a-și încheia periplul prin viață cu puțin înainte de a ajunge în creastă. Ieșirea fiind foarte friabilă, după câte se pare sau se știe, o priză s-a desprins, un bolovan sau o placă, trăgând cortina peste o inimă care nu a apucat să bată decât douăzeci și șapte de primăveri. Într-o mică scobitură a peretelui din fața crucii, pentru a feri de vânt lumânările aprinse, prietenii au zidit din pietre un mic paravan. Tot acest loc oferă cea mai facilă cale spre creastă. O potecă vizibilă spre sud conduce într-o culme înjnepenită care, urmată în amonte, nu pretinde nicio grijă până în traseul marcat. Aceasta a fost și alegerea noastră pentru a încăleca creasta fără emoții.

Mai înainte de asta, ne-am lăsat rucsacii la crucea lui Eugen și am plecat să cercetăm obârșia văii. Folosesc pluralul “rucsaci” în pofida faptului că DEX-ul dă ca variantă corectă “rucsacurile”. Pe aceasta din urmă, poate din pedanterie, m-am încăpățânat să o folosesc ani la rând, dar pentru că îmi sună în urechi precum cuburile de gheață într-un cocktail îndoielnic, revin la varianta din popor, care pare mult mai firească, “rucsaci”. Am indentificat trei posibile variante de ieșire în creastă. Una pe mâna stângă, prin intermediul unui brâu înierbat care conduce într-o muchie, o suspectez, accesibilă și alte două pe mâna dreaptă, prima, mai jos, pe o față ce se conturează într-un horn și a doua, mai sus, prin mijlocirea unui brâu subțire și pietros, presărat cu câteva smocuri de iarbă. La o primă vedere, niciuna din variante nu pare prea dificilă, dar pentru că terenul se remarcă printr-o friabilitate excesivă, atenția ar trebui să meargă în tandem cu o bună asigurare. Până în ziua în care voi reveni, dacă va fi să fie, păstrez doar pentru mine îndoielile și semnele de întrebare. Înainte de a reveni la rucsaci, senzorul camerei de fotografiat a revendicat un prim selfie.

Am trecut din splendoarea Văii lui Ivan în feeria crestei sudice a Pietrei Craiului. Pentru a privi bazinul văii din cumpăna apelor, am lăsat să curgă câteva fire de nisip în plus în clepsidră. Prânzul nu a fost neglijat și m-am bucurat de el ca un vilegiaturist aflat la prima lui întâlnire cu muntele. În scurt timp, printr-un salut în care se putea citi încântarea, ni s-au alăturat doi “ floriști” de cursă lungă și o floare cu zâmbet de femeie măritată în plină vară. Prin urmare, drumul de întoarcere la tabăra de corturi a fost parcurs în compania lui Cristi Anghel și a domnului Puiu, însoțit de inimoasa lui fiică, Mihaela. Ca o coincidența, azi, când adaug ultimile rânduri la jurnal, sărbătorim Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Că va ajunge sau nu sub ochii ei această urare, eu o las la vedere cu dragă inimă: “La mulți ani pe creste, Mihaela!”. În Șaua Funduri poposea un grup compus din mai multe zeci de persoane. De teama unei supraaglomerări pe coborârea neprietenoasă a Văii Urzicii, am luat-o înainte. Cu aproximativ șapte ani în urmă, la ultima mea trecere prin zonă, îmi pare că poteca se afla într-o stare mult mai bună. Am gândit cu glas tare: “Mare minune de nu se va întâmpla vreun accident la una din edițiile următoare ale MPC-ului!”. Din păcate, tragedia a lovit prea repede și mult prea dureros pentru comunitatea pasionaților de acest sport. RIP! La Cerdacul Stanciului, la fel ca la urcare, ne-am întâlnit cu doamna Angela Vasilescu. Scara metalică pe care o știam că facilita accesul în Cerdac, nu știu să zic dacă din păcate sau fericire, a fost înlăturată. Într-un alt loc, o sfoară atârna a invitație, dar nu i-am dat curs. O încercare timidă am făcut eu, dar mai ales Vali, pe direcția locului unde se afla scara, însă eram prea obosiți și prost echipați pentru această caznă. La Cabana Garofița Pietrei Craiului a urmat o seară cu foc de tabără și cântece mai mult sau mai puțin de munte. Brîndușa a dat glas unor melodii populare, iar vocile variau în intensitate, semn, fie al bucuriei pentru cântecul ales, fie al necunoașterii tuturor versurilor. Ici-colo, discuții. Nu am stat foarte mult și m-am retras în sacul de bivuac. Stelele lunii lui gustar mi-au luminat proaspetele emoții de abrupt și am adormit cu fericirea pe tâmple. Dacă m-aș fi putut privi în somn, nu m-ar fi surprins încântarea care îmi radia printre riduri. Îi mulțumesc Brîndușei pentru sugestia de a da ochii cu Craiul. De asemenea, îi mulțumesc lui Vali pentru că nu mi-a oferit ocazia de a fi singur pe un traseu de toată admirația. Numai gânduri bune!

Categorii: Piatra Craiului | 2 comentarii

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.