Piatra Craiului

Jurnal de Gustar 2014 – Darul Craiului

Piatra Craiului - august 2014 (7)Vineri, 29 august 2014

Cu o întârziere mai mare decât mi-aș fi dorit, las posterității jurnalul care face obiectul primei ascensiuni a Teodorei pe „Creasta lui Crai”. Am visat la tura „de Crai” încă de la începutul verii, dar hazardul a făcut-o posibilă tocmai atunci când toamna bătea la ușă sau, dacă vreți, de abia în ultimile zile ale anului 7522 de la zidirea lumii. Pentru că nu mi-am dorit s-o trezesc pe Teodora cu noaptea pe pleoape, am apelat la serviciile unei companii feroviare private și ne-am făcut duși spre cele zări către orele nouă ale dimineții. În Brașov, spre bucuria noastră, nu am fost nevoiți să așteptăm prea mult trenul de Zărnești. În schimb, pâna la Fântâna lui Botorog, drumul prin localitate și pe forestierul prăfuit i-a pus serios răbdarea la încercare Teodorei. Eu nu-l mai parcursesem pe jos de aproximativ cincisprezece ani și aproape că uitasem cât de mult se poate întinde. Bineînțeles, pe aproape toată lungimea lui, Teodora nu a ratat ocazia de a mă bodogăni la cap. Deși sunt împotriva taxelor de acces pe munte aplicate turiștilor pedeștri, mi-am propus, încă din gară, să achit un bilet, dar am trecut pe lângă poștă sub tirul sâcâitor al Teodorei și am neglijat acest aspect.

La Fântâna lui Botorog ne-am permis un popas mai prelungit pentru a trece în revistă prânzul zilei. Spre supărarea mea, Teodora nu s-a omorât cu mâncarea. Apetitul ei, pe tot parcursul excursiei, s-a remarcat mai mult în sens negativ. De fapt, ca să fiu sincer, arareori se ține cu dinții de lingură și uneori mă întreb de unde are atâta energie pentru a epuiza norma zilnică de sărituri. Ei, odată intrați în pădure, s-a schimbat starea echipei. Mersul a devenit o plăcere, zâmbetul s-a instalat pe chipurile amândurora și nisipul părea că se scurge mult prea repede-n clepsidră, numită de Teodora, citez, „chestia aia care toarnă timp”. Am întâlnit câteva grupuri de turiști, atât „de-ai noștri”, cât și străini. În Poiana Zănoaga ne-am intersectat chiar și cu o familie cu doi copii mai mici decât sâmburica mea. Mă bucură imaginea împătimiților de munte cu plozii „la purtător”. Este o priveliște de toată tresărirea.

Ne-am semnalat prezența la Cabana Curmătura, punctul terminus al zilei întâi, în jurul orelor cinci și jumătate după-amiaza. Doar două corturi erau ridicate în locul de campare. Unul era locuit, am aflat ulterior, de un domn din Brăila care se afla pe munte de o lună, iar celălalt de o pereche de străini (nordici, am impresia). O pisică zurlie jongla cu un șoricel care a avut nenorocul să-i cadă în gheare. Am urmărit fascinați spectacolul fortuit până când mâța și-a luat jucăria și a plecat într-ale ei. Teodora și-a mutat imediat atenția spre cei doi câini din rasa saint-bernard ai cabanei, dar când a fost vorba să pună mâna pe ei, ha, curajul a părăsit-o cât ai zice pește. În cele din urmă am convins-o să-și ia inima în dinți, s-a apropiat de saint-bernard-ul roșcat și l-a atins cu ambele mânuțe, oferindu-mi astfel ocazia de a adăuga o nouă fotografie în albumul excursiei. După ce am montat cortul și am aranjat cazarmamentul în el, Teodora a încercat și leagănul din fața cabanei, improvizat într-un copac, dar nu s-a arătat prea încântată de el și l-a părăsit mai repede decât m-aș fi așteptat. Seara plăcută de vară s-a scurs pe nesimțite și țingălăul mi-a sugerat să-mi trimit companionul la somn. După ce am introdus-o pe Teodora în sacul de dormit, l-am lăsat pe Moș Ene să-și facă treaba și eu am mai rămas o vreme afară. Traversasem o zi încântătoare și simțeam nevoia să-mi sedimentez gândurile și impresiile mai înainte de a trage cortina peste ea. După ce am petrecut aproximativ un ceas cu mine, m-am strecurat în cort și am adormit în timp ce configuram traseul zilei a doua.

Piatra Craiului - august 2014 (13)Sâmbătă, 30 august 2014

Am readus-o pe Teodora la verticală în jurul orelor opt și jumătate dimineața. Ne-am înviorat, mai mult eu, cu apă rece și ne-am spălat pe dinți. Teodora a scuipat pasta de dinți fără să se clătească în guriță, lucru care i-a provocat o stare de disconfort. Mai târziu mi-am adus aminte că aveam apă ținută la temperatura sacului de dormit și mi-a părut rău pentru că am neglijat s-o iau cu mine la spălător. Am intrat în sala de mese și am comandat o ciocolată caldă și o omletă. Dat fiind faptul că pragul cabanei Curmătura este trecut des de turiști, mă așteptam ca prețurile să fie mai piperate, dar, spre surprinderea mea, au fost acceptabile. Bineînțeles, întotdeauna este loc de mai bine. Comparându-le însă cu prețurile altor cabane la fel de cunoscute, înclin să cred că se detașează în jumătatea fericită a clasamentului. Păcat că meniul, ca mai peste tot de altfel, este sărac. Mi-ar fi plăcut să văd pe listă și câteva feluri de mâncare gătită precum pilaf, varză călită, mazăre, tocăniță de cartofi etc. În fine, revenind la Teodora, a mâncat mai nimic. S-a mulțumit cu ciocolata caldă și o înghițitură sau două din omleta pe care trăgeam nădejde c-o va mânca fără prea multe invitații. În dimineața aceea de gustar nu prea s-a aflat, ca să zic așa, în ghetele ei. Pentru câteva secunde, mi-a dat emoții cu un leșin pe care l-am pus pe seama lipsei poftei de mâncare și, după spusele ei, a greței provocate de pasta de dinți. Și-a revenit repede în fire și, după ce și-a terminat de servit băutura preferată, era deja alt personaj. Am ieșit la aer cu gândul de a renunța la tura la care visasem cu o noapte în urmă și am lăsat-o să se joace în voie. Încet-încet, nimic din gesturile și atitudinea ei nu mai trăda momentul de slăbiciune consumat în sala de mese a cabanei. Atunci am luat hotărârea de a mă angaja totuși în traseu cu ea pe ideea că facem ce putem, fără a răspunde la provocările hazardului.

I-am dat rucsacului în primire mâncarea zilnică și o parte din lucrurile pe care le-am considerat prea valoroase pentru a le lăsa la cort. Deși probabilitatea de a fi furat în perimetrul cabanei era destul de redusă, mi-am luat măsuri de siguranță mai mult din obișnuință, lăsând în cort doar echipamentul care se detașa prin volum și greutate. Prudența m-a mânat pe poteca marcată cu bandă albastră, cunoscută îndeobște ca traseul Lehman, spre ciuda entuziasmului care îmi tot șoptea la ureche punct roșu, cabluri, Turnul Pietrei. Am ales banda albastră în detrimentul punctului roșu pentru că mă așteptam ca acesta din urmă să fie mult prea aglomerat. Nu m-am îndoit nicio secundă de aptitudinile Teodorei, eram convins că ar fi urcat pe cabluri fără să respire și cu zâmbetul pe buze, dar am ținut s-o feresc de eventualele pietre antrenate de turiștii mai neglijenți. Pe deasupra, după episodul rulat la micul dejun, mi-am zis că n-ar fi rău să apucăm un traseu din care, în caz de nevoie, să ne retragem fără prea mari bătăi de cap.

Piatra Craiului - august 2014 (15)Așadar, ce mai tura-vura, am luat-o din loc spre Lehman, fără grabă, eu cu un gând timid de creastă, ea cu un altul mai îndrăzneț la tufele de zmeură și la eventualele locuri de joacă (a se citi lanțuri, podețe, scări de lemn). Ne-am strecurat printre conifere, încercând să deslușim printre ramuri stâncăriile „de Crai” și formele cabanei Curmătura. În cele din urmă, da, puiul de om a scăpat în zmeuriș și ne-am îngăduit un popas mai prelungit. Un al doilea popas a fost trecut în registrul de bord în dreptul unei guri care se căsca a aven tocmai în poteca marcată. Spre amuzamentul Teodorei, câteva pietricele au țintit fundul puțului, dar nu am putut aprecia mărimea lui. Nu am intrat niciodată într-un aven și nu m-au atras în mod deosebit peșterile, dar parcă mi-aș dori să fac cunoștință cu unul mai înainte ca timpul să-mi încărunțească entuziasmul. În ceea ce privește avenul de față, gura lui mi s-a părut a fi prea strâmtă pentru o persoană de talia mea și, nu știu de ce, mi-a lăsat impresia că n-ar fi unul care să merite un prim sentiment pe verticala adâncurilor subpământene.

Câteva fotografii ne-au despărțit de continuarea traseului care începuse să devină din ce în ce mai atrăgător. În scurt timp, zidurile plumburii ale cetății lui Crai s-au înălțat de-a dreapta noastră, întâmpinându-ne-n bătaia soarelui de gustar cu un zâmbet feeric. La fel de încântătoare, Piatra Mica s-a arătat peste umărul stâng întru bucuria inimii mele. Îmi pare că a fost azvârlită acolo anume pentru a pândi muritorii însetați de priveliști fără grai. Într-o vâlcea, nu atât de aproape pe cât ne-am fi dorit, o capră neagră ne-a ținut pentru câteva secunde cu respirația tăiată. Regina Carpaților a binevoit să-și marcheze locul în tabloul excursiei noastre printr-o prezență mai mult meteorică. Îi mulțumim și pentru atât! În ceea ce mă privește, aprecierea bucuriilor mărunte reprezintă cheia unei vieți tihnite. Vouă, cititori de ocazie sau nu, vă doresc să aveți parte de cât mai multe momente de acest fel.

Până-n creastă ne-am intersectat pașii cu un singur montaniard, un domn de aproximativ 55-60 ani, cu care am schimbat câteva cuvinte. În Șaua Padinei Închise am ajuns concomitent cu un grup de tineri care venea dinspre Vârful Turnu. De fapt, în ultima sâmbăta de vară, creasta Pietrei Craiului a primit vizita mai multor iubitori de munte. Ar fi fost și păcat să fie lăsată neumblată pe o vreme atât de plăcută. După ce am făcut câteva fotografii împreună, rugând o persoană să dea dovadă de bunăvoință în acest sens, am luat-o și noi la pas spre Vârful Ascuțit. Oboseala începuse să se strecoare în piciorușele jucăușe ale Teodorei, dar, atât privirile admirative ale excursioniștilor, cât și asigurările mele, mereu reînnoite, că nu mai avem mult până la refugiu, au motivat-o la mers. Popasuri, mai lungi sau mai scurte, s-au înlănțuit de-a lungul crestei, oferindu-ne sau, mai bine zis, oferindu-mi ocazia tot atâtor momente fotografice.

Piatra Craiului - august 2014 (20)Bucuria de a mă afla cu Teodora pe „Creasta lui Crai” a venit exact în momentul în care aveam nevoie de ea. Traversam o perioadă mai tulbure a vieții mele și mi-am dorit foarte mult s-o limpezesc, fie și numai pentru câteva bătăi de inimă, pe sprânceana unui munte de vis. Un sac de cuvinte dacă aș avea în pod, nu mi-ar ajunge să conturez sentimentul care mă încearcă acum când mă gândesc la acele clipe de gustar petrecute alături de sâmburica mea. Mi-ar fi plăcut să las posterității mai multe rânduri, dar stângăcia mă trage de mânecă de fiecare dată când îmi dă ghes dorința de-a le scrie. Pe de altă parte, da, recunosc că în ultimul timp am lăsat deoparte condeiul și mi-am pierdut din antrenament. Un bun exemplu este chiar jurnalul de față. L-am început din decembrie și acum, când ne apropiem de jumătatea lunii mai, încă nu am habar dacă îl voi da gata până la începutul verii. Alte două sau trei ture stau la rând ca să-și facă loc pe blog, dar mă feresc să le fac promisiuni și să le dau termene. Asta este, poate că voi apuca să trăiesc și vremuri mai rodnice!

La Refugiul Ascuțit ne-am făcut apariția în jurul orelor trei și jumătate, spre liniștea Teodorei, care începuse să devină din ce în ce mai nerăbdătoare. Mai înainte de a pleca în traseu m-a întrebat dacă la refugiu se servește, bineînțeles, ciocolată caldă. Dezamăgire! La ce este bun un refugiu dacă nu te poți bucura de o ciocolată caldă?! Ei, data viitoare va trebui să car toate cele pentru a-i face pe plac. După Refugiul din Curmătura Builei, loc în care ne-am cazat o noapte în vara anului 2013, Refugiul Ascuțit a fost al doilea adăpost montan de acest fel căruia Teodora i-a trecut pragul și trebuie să recunosc că nu prea s-a arătat impresionată de el. Pe Padinile Frumoase, of, numai suspine, iar „glocotișul” s-a detașat în fruntea senzațiilor de nerepetat șapte vieți de acum încolo. După ce a trecut și de această încercare am reușit să-i redau zâmbetul prin glumele făcute pe marginea pantalonilor rupți în fund de „glocotișul” ăl mai nesuferit din câte i-a fost dat să vadă în puținele ture de drumeție. Ne țineam amândoi cu mâinile de fund și mergeam numai pe vărfuri, maimuțărindu-ne în fel și chip, râzând de presupusa gaură-n pantaloni a unuia sau a celuilalt. Se veselea Teodora mea de mai avea puțin „glocotișul” și o lua la vale după noi până la ultima pietricică. Un domn și o doamnă ne-au ajuns din urmă, iar Teodora nu a ratat prilejul de a-i șopti doamnei la ureche că tati are pantalonii rupți în fund. Iha, n-o credeam chiar atât de îndrăzneață, deși semne mi-a dat și îmi oferă aproape în fiece zi.

Piatra Craiului - august 2014 (27)După aproximativ opt ore de drumețit, temerarul meu companion s-a bucurat de-o nouă ciocolată caldă. În locul de campare, pe lângă cele două corturi amintite la începutul jurnalului, mai răsăriseră peste zi alte aproximativ douăzeci. Cabana, se înțelege, era plină. Unii o însuflețise cu gând de drumeție, iar alții, oho, cu unul de beție. Cât, cum și ce, despre masa de seară nu-mi pot aminti nimic. Dumnezeule, cu câtă grabă îmi trec zilele pe lângă tâmple! Ținuta, cu siguranță, am revizuit-o pe ici, pe colo. Toaleta dinaintea somnului, deși sumară, și-a făcut și ea loc în program. Minutelor petrecute cu Teodora în fața cabanei pe buturugile tăiate în formă de fotolii le aduc recunoștința mea veșnică. Le-am trăit din plin. La fel ca-n seara precedentă, după ce mi-am însoțit plodul la cort, lăsându-l în seama zeului înaripat al somnului și al viselor, am mai rămas, de astă dată mai bine de două ceasuri, pe tereasă. Pentru că locul se animase cu turiștii cazați fie la cabană, fie la cort, de liniștea pe care mi-o doream, n-am mai avut parte. Cum de-a dreapta mea se discuta despre atitudinea conducerii parcului în ceea ce privește accesul turiștilor pe traseele nemarcate, m-am trezit și eu intrat în vorbă cu un entuziast, după câte-mi aduc aminte, membru al Asociației Montane Carpați. Un zâmbet a reușit să-mi smulgă un alt membru al acestui club montan prin pepenele de dimensiuni mitologice cărat cu spatele până la cabană.

Odată ce am epuizat subiectul m-am dus la cort să văd cum se desfășoară Teodora în sacul de dormit, dar episodul mi-a oferit o surpriză de neuitat. Sacul cu mâncare fusese sustras din absidă de un câine cu tupeu de stână. M-am gândit că bernardinii cabanei au fost năzdrăvanii care au pus botul la potol, dar cu o noapte în urmă au sforăit până spre dimineață lângă cortul nostru și nu s-au atins de sac. În definitiv, ce motiv i-ar fi mânat s-o facă, Teodora le împărțiseră deja cu mult prea multă dărnicie șnițelele ei. În cele din urmă am găsit sacul sau, mai bine zis, ce-a mai rămas din el undeva dincolo de gardul spațiului de campare. Am recuperat prea puțin din merinde, o conservă de pește, câteva bucăți de ciocolată ambalate individual, niște rondele de orez expandat și o pungușoară cu curmale. Nu am fost singura victimă care a căzut pradă lotrilor cu coada lungă. Prin împrejurimi mai zăceau tot felul de resturi și un briceag pe care l-am înfipt într-un stâlp de lemn în fața cabanei cu speranța că va fi găsit de păgubit. Ce-i drept, diriguitorii cabanei au pus la vedere un afiș care avertiza turiștii despre prezența hoțomanilor îmblăniți, dar m-am gândit că n-o să-și vâre coada în absidă. Pe de altă parte, este foarte posibil ca sacul să fi alunecat de-un colț afară, ușurând treaba patrupedelor. Cert este că am intrat la somn cu un suvenir de care îmi voi aduce aminte tot restul vieții mele cu zâmbetul pe buze.

Piatra Craiului - august 2014 (36)Duminică, 31 august 2014

Ziua plecării. Deși vremea ne-a făcut mai tot timpul cu ochiul, ispitindu-ne să amânăm plecarea cu o zi, așa, de dragul jocului în doi, ne-am ținut totuși de planul inițial. În jurul orei nouă dimineața am strâns tot ce era de strâns cu gând de Prăpăstii. Cât despre mâncare, la ce poftă a avut Teodora, am păcălit-o cu mai știu eu ce. Am impresia că am inclus o omletă și o băutură vă-las-sa-ghiciți-care în bugetul de cheltuieli. Teodora mea visa la turtă dulce cu glas tare. Un samaritean care-și ridicase cortul la doi pași de noi, al cărui nume din păcate și spre rușinea mea l-am îngropat adânc în hrubele memoriei, mi-a fericit companionul cu o pungă întreagă de turtă dulce. Se prea poate ca cel prin care îngerul păzitor al Teodorei a ales să lucreze să fi fost din Pitești sau Câmpulung, dar nu mă pot jura pe veridicitatea acestei reminiscențe. Mi-ar fi plăcut să parcurg un traseu de abrupt alături de acest suflet hoinar, dar pentru că nu am de unde-l lua, mă mulțumesc să-i pun o vorbă bună la cele Cerești. Dumnezeu să-i ajute-n tot lucrul bun!

Mai înainte de a ne da drumul în Prăpăstii mai amintesc faptul că atenția mi-a fost atrasă, încă de la începutul excursiei, de panoul informativ fixat pe fațada cabanei. Curiozitatea m-a împins de la spate să citesc câte ceva despre istoricul cabanei, dar când am ajuns pe rândul din care trebuia să reiasă numele celor care au fondat cabana s-a găsit unul care a dat cu istoria de pământ. A șters inițialele asociației și, după spusele doamnei care părea că îngrijește de cabană, le-a încondeiat din pix cu apelativul injurios „nazi”. Nu știu dacă este vorba despre S.K.V. (Siebenbürgischer Karpaten Verein) sau E.K.E. (Erdélyi Kárpát Egyesület). Pe site-ul Parcului Național Piatra Craiului se subliniază faptul că acest adăpost montan a fost construit în anul 1897 de către E.K.E., dar din alte pagini, pe care nu le pot gira cu aceeași încredere, transpiră organizația S.K.V.-ului ca fondatoare. În anul 1938 cabana a intrat într-un proces de extindere. Mă gândesc că este posibil ca S.K.V.-ul să se fi ocupat de această etapă și de aici apare nedumerirea mea în ceea ce privește asociația care a pus prima piatră de temelie a cabanei, dar este doar o supoziție pe care sper să o clarific fie cu ajutorul puținilor cititori ai acestui blog, fie cu o altă eventuală ocazie.

Piatra Craiului - august 2014 (35)Ei, cu o ușoară părere de rău, ne-am luat la revedere de la Cabana Curmătura și bernardini cu promisiunea că vom reveni și în anii care se înghesuie să vină. Carevasăzică, am urmat gândul afișat mai sus și ne-am pus în mișcare domoală spre Prăpăstii, bucurându-ne, ce-i drept, mai mult eu, de splendorile „lui Crai”. Teodora, cum de altfel este și firesc pentru un copil de vârsta ei, apreciază mai mult compania turiștilor bine dispuși și cu simțul umorului, atmosfera cabanei sau al locului de campare, animalele pe care le-ar putea strânge-trage-mângâia și, desigur, acolo unde există, locurile de joacă amenajate. Din păcate, în afara unui scrânciob rudimentar, cabanele noastre nu prea au ce să le ofere copiilor mai mult sau mai puțin jucăuși. Pe măsură ce va crește nădăjduiesc că Teodora va prețui traseul în sine la fel de mult ca bucuriile care-i dau târcoale acum. Pentru vara care bate la ușă am o socoteală de Făgăraș cu ea și, dacă se va întâmpla să-mi iasă, mi-ar plăcea să ne țină companie și alți montaniarzi cu copii sau mireni care sunt dispuși să coboare la mintea copiilor.

Drumul spre Prăpăstii a curs în liniște și fără urme-n călcâie. Strânși a indignare, pumni de copil s-au ridicat în apărarea pădurii. Prea mici pentru o armată de drujbe fără discernământ! Cât despre Prăpăstii, ca și-n alte dăți, le-am găsit fermecătoare până-n margini de suflet. În gura unei grote m-am rugat minute bune de un balaur imaginar ca să-mi facă hatârul de-a o ține pe Teodora captivă-n măruntaiele pământului, măcar pentru câteva ceasuri, în speranța c-o va pune la curent cu ascultarea de părinți și-o va iniția în cumințenie. Ascunsă-n spatele meu și ținându-se cu strășnicie de chingile rucsacului, Teodora râdea cu atâta poftă încât l-ar fi molipsit chiar și pe ăl mai înfiorător balaur pe care l-a scornit imaginația populară în ultimii două mii de ani. Nu încetez niciodată a mă minuna cât de ușor poate fi să pui un copil pe râs! Ei, cu capul mai mult dat pe spate, am isprăvit în cele din urmă și drumul prin Prăpăstii, iar în ofuri pe două voci, l-am dat gata și pe cel spre gară. P-ăsta din urmă, dacă voi mai nimeri în restul de viață ce mi-a rămas pe el, n-am să-l mai iau la pas decât cu berea-n hidrator. Prea mi-a căzut cu năduf! Acum, la final de jurnal, cu toată întârzierea de care mă fac vinovat, mă bucur totuși că am reușit să pun pe răboj impresiile primei excursii cu Teodora pe Creasta „lui Crai”. Cu următorul jurnal voi reveni acasă, în Bucegi, dar până atunci, sper că nu în prag de iarnă, vă doresc tuturor o vară frumoasă și toate cele bune.

Anunțuri
Categorii: Piatra Craiului | 10 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.