5 – Bucșoiul

Hoinar prin Bucșoi 2013-2014

Hoinar prin Bucsoi 2013-2014 (1)Marți, 31 decembrie 2013

Gara de Nord. Ultima strigare din an. Nu, trenul ăsta nu am de gând să-l pierd.  Rucsacul, deși greu, pare să fie de acord cu mine. Amândoi suferim de dorul de ducă. Mă îndrept spre locomotivă și mă urc în primul vagon de clasa a doua, la etaj. Sprijinit de camaradul meu cel încărcat cu echipamentul necesar unei ture hivernale, ațipesc până dincolo de Ploiești.  Mi-am luat bilet dus-întors, varianta balcanică a dușului scoțian. Una caldă pentru munte, alta rece pentru urbe. Cu 3001 spre Bușteni. Personalul ăsta vine ca o mănușă celora care nu se pot hotărî asupra traseului. Îți lasă timp de gândire. Eu m-am decis încă de duminică, ziua în care mi-am făcut rucsacul, dar pentru că am dormit ca pe ghimpi, nu a fost să fie luni. Așadar, în ziua lui Marte am ajuns în Bușteni. În fața gării, o amintire, ce răzbea dinspre Răducu, s-a grăbit să mă scoată de pe asfalt. Era Alex, cunoscut de mine mai mult sub pseudonimul de alekstar. Ne intersectasem în toamnă pe Brâul lui Răducu. Cu căciula trasă bine peste urechi, nu am prins niciun semnal acustic dela el. Chemarea lui ar fi trezit la viață mai degrabă statuia eroului Mușat, aflată la cinci pași de noi, decât mintea mea cuprinsă de febra Bucșoiului. Era cu mașina și s-a oferit să-mi menajeze bocancii până la Căminul Alpin. Cu mulțumiri, am pus rucsacul în portbagaj și am luat loc pe scaunul din față, în timp ce pe bancheta din spatele autoturismului s-a așezat persoana pentru care venise la gară, după care am rulat spre Strada Morarului 22. Alex și grupul lui de prieteni aveau în program o plimbare până în Poiana „La verdeață”. Mi-a propus să înfruntăm, chiar și pentru scurt timp, Munticelul împreună și, pentru că nu mă grăbeam la mântuire, am acceptat. Am intrat în Căminul Alpin și am așteptat până ce efemerii mei companioni au fost gata de drum. Între timp m-am salutat și am schimbat câteva cuvinte cu doi membri ai clubului din care, până în vara trecută, am făcut și eu parte (C.A.R.). În cele din urmă grupul s-a pus în mișcare, dar, după douăzeci și ceva de minute de mers, ne-am luat rămas bun. Alex și prietenii lui au continuat spre stânga, către Poiana „La verdeață”, iar eu am virat la dreapta pe traseul marcat cu triunghi roșu al Plaiului Munticelului.

Liniște. Niciun urs de măsurat. Din doi pași am traversat Valea Coștilei și pe cea a Gălbenelelor. Cu Teodora-n gând, am ajuns în Poiana Coștilei. Cu mai mulți ani în urmă mă întrebam cum de nu s-a construit nicio cabană în această poiană? Peste ceva ani, în câteva numere ale Buletinului Clubului Alpin Român,  am găsit o intenție în acest sens. Da, C.A.R.-ul își propusese să ridice un adăpost în această poiană pitorească: „Clubul Alpin Român a adresat Federației Societăților de Turism rugămintea de a lua act că în toamna anului acesta va întreprinde primele lucrări pentru fixarea amplasamentului, transportul unei părți din materiale și săparea fundațiilor casei ce urmează a o construi în Poiana Coștila….” (Buletinul Clubului Alpin Român, anul VI, nr.4, februarie 1939). Aici, în Poiana Coștilei, C.A.R.-ul, conform Buletinului C.A.R, anul VIII, nr.1, aprilie 1940, obținuse un teren dela Obștea Bușteni (nu știu sub ce formă).  Războiul a fost cel care a pus capăt entuziasmului și tuturor năzuințelor membrilor acestui club încercat-încrâncenat. Totuși, revenind în zilele noastre, dacă mă gândesc ce ar fi putut ajunge Poiana Coștilei, trăiesc cu impresia că fatalitatea a avut momentele ei bune.

Hoinar prin Bucsoi 2013-2014 (4)După aproximativ două ore și trei sferturi am ajuns la Pichetul Roșu (socotite dela Căminul Alpin). Mi-am zis că efortul merită un popas de cincisprezece minute și un ceai cald. Din direcții diferite, mai mulți turiști s-au arătat la răspântie. Toți erau încărcați cu rucsacuri ușoare sau deloc și bănuiesc că erau cazați la cabanele de prin împrejurimi. Se bucurau de o excursie cu pași mărunți într-o atmosferă prietenească. Mersul prin pădurile Coștilei și ale Morarului mi-a filtrat o parte din gânduri și m-a ajutat să mă eliberez de ultima himeră a vieții mele. Eu, vânătorul de iluzii, mi-am îngropat armele în frunzele putrede numai pentru a lăsa destinul să mă surprindă cu mâinile goale. În ultima zi a anului am înmugurit într-un nou început și am înțeles că voi înflori doar o singură dată în viață. Probabil că voi înflori, precum un samurai, numai în moarte. Sufletul meu va împrumuta culoarea florii de cireș pentru a trece de vămile văzduhului spre cerul către care am înălțat rugăciuni de pe fiecare munte pe care am călcat.

Din nou liniște. Mi-am luat prietenul dolofan în spinare și i-am dat la deal. În Poiana Bucșoiului înălțimile s-au ițit prin perdeaua pâcloasă și Valea Bucșoiului a recunoscut în călătorul solitar prietenul de altădată. Vâlcelul Portițelor și cel al Grohotișului s-au grăbit să mă salute de bun venit. Le-am zâmbit din mers. La Prepeleag m-am săltat deasupra norilor pentru a scruta, dincolo de marea lăptoasă, orizontul. Munții se ridicau la suprafață ca niște insule adunate într-un arhipelag de-o frumusețe negrăită. Depărtările erau neobișnuit de fermecătoare și mi-au ținut privirea captivă pe parcursul întregii călătorii. Drumul lui Friedrich Deubel era marcat cu urme de colțari. Pur și simplu nu m-a lăsat să continui spre Mălăiești. Am mulțumit Cerului pentru fereastra deschisă și m-am rugat pentru sănătatea celor care s-au nevoit înaintea mea pe Deubel. Nu cred că aș fi bătut singur urme prin zăpadă. Mi-am pus colțarii în picioare și am înaintat la pas cu istoria. (S.K.V.-ul a marcat încă din anul 1886 acest drum și l-a refăcut în 1898, atunci când a fost dată în funcțiune a doua cabană Mălăiești dela cota 1570 – prima a ars în anul 1897).

Hoinar prin Bucsoi 2013-2014 (3)Printre arbuștii și jnepenii deși, chiar și cu un rând de urme făcut, mersul s-a dovedit a fi totuși greoi. Desigur, rucsacul a contribuit, într-o oarecare măsură, la supliciu, dar m-am abținut să-l iau în tărbacă, pentru că aveam mari așteptări dela el. Pe undeva, pe mâna stângă, urmăream o cale spre Peștera 2 din Bucșoiu. În vara anului 2012 descărcasem de pe site-ul www.romania-natura.ro un fișier pdf în care era inclusă și o scurtă descriere a acestei peșteri. Nu mai țineam minte detaliile, dar în memorie își făcuse loc un reper, o fereastră care se deschidea într-un perete  pe partea stânga, în sensul urcării. Ora era destul de târzie și aș fi deviat dela traseu doar dacă mi se oferea o variantă ușoară de cercetare a zonei. Problema a fost că mi s-au deschis în cale două ferestre, nu una. Prima fereastră a apărut la scurt timp dela bifurcația cu poteca Take Ionescu. Se afla într-o coamă de piatră, flancată de jnepeni și arbuști, era cea mai mare dintre cele două și se putea ajunge relativ ușor la ea, dar împrejurimile nu erau primitoare. Vegetația abundentă și zăpada destul de mare m-au convins să iau în calcul cercetarea locului numai în miez de vară sau prag de toamnă și, bineînțeles, cu un alt rucsac în spate. A doua fereastră era vizibilă chiar dela Prepeleag. Se afla în partea superioară a unui perete profilat pe cer care era încins la bază de un brâu ispititor și prin dreapta căruia trecea poteca marcată (am constatat acest lucru atunci când am ajuns în dreptul lui). Spre deosebire de prima, această fereastră era mult mai mică și nu putea fi atinsă (prin prima fereastră se putea trece cu piciorul). M-am gândit că dacă voi urma acel brâu spre stânga, brr, poate-poate mă lovește norocul. Cu toată sinceritatea vă spun, am gâfâit ceva până am ajuns în dreptul brâului, dar, cu puțin timp înainte de asta, ei bine, am auzit o voce dojenitoare de bărbat. Un domn aflat în coborâre își dăscălea consoarta care, se pare, nu prea îi dădea ascultare. Am lăsat rucsacul jos din spate și, cu nerăbdare, am urmat brâul până ce am ieșit în culmea din care pornea muchia estică a peretelui cu fereastră. Aici m-am oprit. Brâna continua spre sud-est și, cu excepția unei porțiuni mai delicate, era accesibilă, cu toate că fața înierbată era mai înclinată. Cum spuneam, toca de vecernie, timp nu mai aveam, așa că, cu părere de rău, am făcut câteva poze în grabă și am dat să plec. În ultimul moment mi-a atras atenția o plăcuță comemorativă, amplasată deasupra brâului, într-un loc mai accidentat al acestuia. Așa, într-o doară, i-am făcut o poză pe care am mărit-o pe ecranul camerei de fotografiat. Brr, măi, să fie, stupoare! Ioan Stănilă! Aveam habar de existența acestei plăcuțe în Bucșoi, dar, nu știu de ce, am trăit cu impresia că S.K.V.-ul o plasase undeva prin Valea Caprelor (de abia când am ajuns acasă și am răsfoit, pentru a nu știu câta oară, cartea „Pe Crestele Carpaților”, scrisă de Niculae Baticu și Radu Țițeica, mi-am reîmprospătat memoria). Sub mirajul neașteptatei descoperiri, m-am întrors la rucsac și nu m-am putut abține să nu-i împărtășesc drumețului încrâncenat, care între timp ajunsese la nivelul brânei, din preaplinul unei bucurii de bucegist. Pentru o mai bună identificare a locului, aș fi numit această potecă, Brâna sau Brâul lui Stănilă, dar când mă aflam cu scrisul spre finalul jurnalului, ei, am aflat, cu ajutorul internetului, că deja purta acest nume (pentru această adăugire am revenit mai târziu). În ceea ce-l privește pe Ioan sau Ion Stănilă, așa, de dragul aducerii aminte, am să fac o scurtă trecere-n jurnal  a celui care a fost, ei bine, da, primul cabanier al casei Mălăiești.

Hoinar prin Bucsoi 2013-2014 (6)Ion Stănilă – senior a prins viață la Râșnov în ziua de 7 februarie 1846. Tatăl său, vânător cunoscut, ar fi împușcat de-a lungul vieții peste 27 de urși. Se pare că a fost scalpat de un urs rănit, dar de vânătoare nu s-a lăsat (sper că nu-i o poveste scornită spre gălbinarea pescarilor:)). În fine, Ion Stănilă-senior și-a pus pirostriile în anul 1870 și a fost binecuvântat cu trei feciori: Ion Stănilă-junior, Gheorghe și Alexe (toți au fost călăuze sau cabanieri).  La data de 29 iulie 1882 Secția Brașov a S.K.V.-ului (Siebenbürgischer Karpaten Verein) a inaugurat prima cabană Mălăiești (sau Mălăești?) dela cota 1570. La conducerea cabanei au fost puși Ion Stănilă-senior și I. Kraft, înlocuit în 1893 cu Ion Stănilă-junior. Bun cunoscător al florei din Bucegi, îl însoțea adeseori pe botanistul Iulius Rӧmer (președintele Secției Brașov a S.K.V.-ului) în căutarea plantelor care i-ar fi putut îmbogăți ierbarul. Ion Stănilă-senior a trecut în neființă în ziua de 7 august 1910. Căuta flori-de-colț prin abrupturile Bucșoiului pentru un colecționar și a căzut la cele veșnice. Cu el se afla un nepot în vârstă de 10 ani care s-a întors la cabană, anunțându-i dispariția. A fost găsit de fiul cel mare, Ion Stănilă-junior, în firul Văii Rele. Legendă sau nu, se spune că în gură încă mai ținea două flori-de-colț (sau flori-de-colți?). În semn de recunoștință pentru cei 28 de ani petrecuți în serviciul Cabanei Mălăiești, Secția Brașov a S.K.V.-ului a montat, la data de 20 august 1911, plăcuța comemorativă pe care am avut surpriza să o descopăr în ultima zi a anului și pe care stă scris: „Ion Stănilă-senior, în vârstă de 64 de ani, s-a accidentat în acest loc, după 28 de ani de serviciu credincios ca ghid, la 7 august 1910”. Ca o curiozitate, un an mai târziu dela tragedie, la 7 august 2011, Maria, soția lui Ion Stănilă-senior, s-a stins și ea, urmându-l la locul de veci. Mai multe informații despre renumita familie de cabanieri Stănilă pot fi aflate în cartea scrisă de Niculae Baticu și Radu Țițeica, „Pe Crestele Carpaților” (editura Sport-Turism, București, 1984), dar și în unele anuare ale S.K.V.-ului (eu nu am avut șansa să văd niciunul și, pe deasupra, am impresia că toate sunt scrise în limba germană). O parte din informații le-am cules din cartea „Munții Județului Brașov”, autor Aristide Stavros, publicată în anul 1979. Totuși, la final, mai descarc o informație, luată de pe wikipedia, pe care sper să mi-o confirme sau să mi-o infirme cineva (din cei patru sau cinci vizitatori ai blogului:)). Porecla de „Pușcălupi” nu am mai aflat-o în niciuna din sursele cu care am intrat în contact (limitate, ce-i drept). Pentru că fotografia publicată pe wikipedia se pare că aparține domeniului public, mi-am permis s-o descarc și eu aci.

Hoinar prin Bucsoi 2013-2014 (14)Bun, carevasăzică, din nou la drum. M-am despărțit de cuplul a cărui apariție, vă spun drept, m-a bucurat și am continuat spre Brâna Caprelor. Era deja ora cinci și mai aveam de topit ceva grăsime pe șolduri. Pentru moment, am renunțat la serviciile colțarilor și am pus bețele la lucru. „La gol”, zăpada nu se lipise. Prin iarna lui ’98-’99 am trăit o noapte la cort pe Deubel, dar creasta era ninsă pe întreaga suprafață și mercurul coborâse mai mult în termometru. Acum, brr, parcă trăiam o zi de toamnă târzie. Până la intrarea în Brâna Caprelor am fost ispitit de două ori cu o campare pe creastă sau în apropierea ei, dar Bucșoiul mă striga în noapte și i-am făcut pe plac. Am atins brâna cu puțin timp înainte să se închidă porțile cetății. Mi-am băgat bocancii în colțari și frontala mi-am tras-o pe-o ureche, iar în cele din urmă, cu pioleții-n prelungirea brațelor, am parcurs Brâna Caprelor într-un ultim suspin. Alte două tentații m-au luat în răspăr. Prima s-a vrut o campare pe Brâna Caprelor și nu cred că ar fi fost rău dacă i-aș fi căzut în plasă, iar a doua mă atrăgea spre Peștera din Valea Pietrelor (asta cerea mai multă sudoare și nu aveam de unde să știu câtă zăpadă își făcuse loc în talveg pentru a-l urca în miez de noapte fără stres). Însă, cum în ultimul timp mă cam îndepărtasem de cele sfinte, mi-am zis că n-ar fi rău dacă aș mai da și eu pe la biserică. Prin urmare, am luat-o la vale și, în căutarea isihiei pierdute, mi-am ridicat tabernacolul chiar lângă „Bisericuță”, cunoscută profanilor sub numele de Turnul Mălăiești. După o supă, un orez cu pește și un ceai cald, am dat câteva telefoane și m-am tras la odihnă în sacul de dormit. Cu căștile mp3-ului în urechi, am încercat să ațipesc puțin înainte de marea trecere. Am ieșit din cort atunci când mai erau zece minute de scurs până când începea nebunia pirotehnică. Teodora mea se afla deja pe tărâmul lui Morfeu. Zece, nouă, opt, șapte, șase,…

Miercuri, 01 ianuarie 2014

…cinci, patru, trei, doi, unu, brr, la naiba, a mai trecut un an! Și p-ăștia i-a apucat veselia de parcă au întinerit cu unul! Anul nou, hmm, este o iluzie la fel de veche ca cel care tocmai s-a scurs. Eu, ca un Don Quijote mioritic, priveam de-a-n picioarelea în noaptea care se umpluse de culoare și sulițam stelele pe cer cu priviri contemplative. Ei, carevasăzică, s-a dus și Dulcineea mea! Foarte bine, ducă-se, mă mulțumesc cu morile de vânt. Între pietrele lor pot măcina toate iluziile până ce soarta mi-o va scoate în cale pe cea hărăzită zbuciumului meu.  La marginea lumii nu eram singur. În prima jumătate de oră a anului cineva se grăbea spre Omu. Luminile ni s-au intersectat. La mulți ani! Am intrat înapoi în cort. Cincisprezece, douăzeci de minute mai târziu, alte două persoane, o fată și un băiat,  au trecut pe lângă mine. Somnul m-a cuprins după ora două dimineața.

Hoinar prin Bucsoi 2013-2014 (17)Dimineață târzie. În prima zi a anului nu am fost matinal. M-am apucat de strâns cazarmamentul de abia după orele nouă, după ce mai înainte am servit micul dejun. Am adăugat câteva poze în albumul turei, din care vreo două, ei bine, cu Scrat. Mi l-a dat Teodora spunându-mi: „Tati, ia-l pe Dințosu’ cu tine ca să nu fii singur, să-ți țină de urât”. Cuiele dela cort au înghețat în zăpadă, dar pioletul le-a scos fără probleme. Am fost prevăzător și am manufacturat încă din vară, din două bare de cornier din aluminiu, șase cuie de 33 cm lungime pentru ancorarea cortului în zăpadă. Au fost numai bune. Drumul la mers l-am dat la ora în care ar fi trebuit să fiu deja obosit de urcat, zece și jumătate (mea maxima culpa!). În registrul turei era trecută ca primă destinație a zilei Peștera din Valea Pietrelor. Porțiunea inferioară a văii nu era acoperită în întregime cu zăpadă, așa că m-am îndreptat spre Brâna Caprelor, marcată cu triunghi albastru. Am înaintat încet, fără grabă, de parcă mă aflam într-o zi lungă de vară. Mă încerca o ușoară părere de rău la gândul că nu am ridicat cortul direct pe Brâna Caprelor. Aș fi evitat urcușul până la ea și m-aș fi bucurat de o priveliște nocturnă mult mai plăcută decât cea din căldare. Altă dată, cu siguranță, voi încerca și această bucurie.

Am pășit în talvegul văii la o aruncătură de băț mai sus de confluența cu Firul Secundar al Văii Pietrelor, cel pe care urma să urc, după contactul cu peștera, spre Creasta Bucșoiului Mare. Până la peșteră am mers cu un singur piolet și fără colțari. Deși mai puțină ca în alți ani, zapada a acoperit totuși cea mai mare parte din săritori. Doar două pasaje au necesitat o atenție sporită. Primul s-a arătat la confluența Canionului Pietrelor cu Valea Pietrelor și a constat într-o față stâncoasă de vreo cinci, șase metri lungime, friabilă, de aproximativ 50-55° înclinație, iar al doilea pasaj mi-a apărut în fața ochilor la vreo 150-200m distanță de primul, cu puțin înainte de confluența cu Hornul din Valea Pietrelor, sub forma unei săritori de aproximativ doi metri înălțime.  De asemenea, pentru că zăpada nu încărcase suficient de mult talvegul, exista riscul să scap cu unul din picioare printre bolovani. Probabil că ar fi trebuit să las rucsacul la confluența cu Canionul Pietrelor și să-l recuperez la întoarcere, dar ceva îmi spunea că este foarte posibil să-mi petrec o noapte în peșteră și nu m-am despărțit de el. Țancul Pietrelor mă fascinează cu fiece vizită. Acest menhir al Bucșoiului îmi limpezește sufletul de toată drojdia pământului. Te salut, prietene drag!

Hoinar prin Bucsoi 2013-2014 (24)A trebuit să-mi fac curaj pentru a intra în Peștera din Valea Pietrelor. Un fior mi s-a strecurat pe șira spinării de parcă în vintrele pământului sălășluia un balaur adormit. Am ezitat. În cele din urmă mi-am luat inima-n dinți și am coborât în peșteră pentru al înfrunta pe acest presupus Fafner. Nu am făcut-o pentru grămezile de aur pe care le păzea și nici pentru a mă îmbăia în sângele lui. Nu trupul căutam să mi-l fac invulnerabil, ci spiritul.    Intrarea inferioară era, bineînțeles, astupată cu zăpadă, iar cea superioară, dela cota zero, parțial acoperită de o mică cornișă. Pentru a-mi face loc, am lovit-o cu piciorul și i-am făcut vânt în interior. Am stat aproximativ cincisprezece minute în peșteră. După vreo zece cincisprezece metri, apreciați dela intrare, peștera se îngusta și mă obliga la mersul pe coate. Continuarea era elementară, dar nu mă împingea entuziasmul la băi de nămol încă din prima zi a anului. Nici dormitul în mirosul de hrubă neaerisită nu mai m-a atras. Afară era mult prea frumos și, pe deasupra, era abia ora unu după-amiaza. Am să revin la vară cu echipament mai ponosit și cu bulendre de schimb, dar și cu vreo doi companioni cu gusturi „seci”. Ca să fiu sincer, deși am cochetat o foarte scurtă perioadă de timp cu speologia, prin toamna lui ’94, dacă memoria nu-și râde de mine, explorarea peșterilor nu m-a atras în mod deosebit. Senzația de libertate pe care mi-o oferă „abruptul” a fost și este mult mai adânc înrâdâcinată în sufletul meu.  Îmi aduc aminte că, la vremea aceea, am trecut pragul clubului de speologie „Focul Viu”. Am fost la câteva întruniri și am participat chiar și la o tabără de speologie, organizată la Șuncuiuș, unde am avut ocazia de a vizita, pentru trei-patru ceasuri, Peștera Vântului. Tot atunci am intrat în peșterile Vadu Crișului și Ungurului. Deși trecuseră aproape cinci ani dela căderea comunismului, echipamentul speo era scump și totuși greu de procurat. Numai eu știu cât l-am bătut pe tata la cap să-mi facă în uzină o lampă cu acetilenă și câteva duze pentru ecleraj. Lampa a fost meșterită la strung, de un coleg de serviciu al tatei, dintr-o bucată de alamă. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu ea, dar casca de miner (aceea din textolit), cu eclerajul atașat, încă o mai am undeva agățată pe balcon. Sacrificasem pe altarul pasiunii o lanternă chinezească din tablă pentru a beneficia de o a doua sursă de lumină pentru situațiile „în caz de”. Bateriile mă țineau atât cât să spun „Tatăl nostru”. Chiar dacă prezența mea în clubul de speologie a fost meteorică, nu m-aș mira ca numele meu să se regăsească în catastiful „Focului Viu”. Acolo l-am cunoscut și pe dl. Cristian Lascu. Avea o Dacie Break de culoare albă. Am reținut acest aspect pentru că a avut amabilitatea de a mă lua cu mașina până în cartierul Titan. La sfârșitul unei reuniuni s-a oferit să ducă spre casă persoanele al căror traseu coincidea cu al dânsului. Revenind la Peștera din Valea Pietrelor, pentru devoratorii de extra informație, recomand încă o dată site-ul păstorit de dl. Ică Giurgiu, www.romania-natura.ro.

Hoinar prin Bucsoi 2013-2014 (28)În fine, am părăsit peștera, dar în loc s-o apuc la vale, spre confluența cu Firul Secundar al Văii Pietrelor, pentru a mă ține de itinerarul propus de cu dimineața, brr, am purces ca un zombi spre amonte. Săritoarea aflată la câțiva metri de intrarea peșterii, deși banală, m-a repus în program cu un deget sângerând. Cred că lenea a fost cea care m-a ispitit la deal, dar rucsacul, nu atât de greu, pe cât de voluminos, m-a convins să-mi revizuiesc atitudinea. Prin urmare, am făcut stânga-mprejur și am călcat pe urmele bătute la urcare. Am descățărat fața înierbată și friabilă, aflată la temelia Țancului Pietrelor, tot cu un singur piolet și fără colțari (deși aceștia mi-ar fi prins foarte bine).  Pentru a atinge mai repede Firul Secundar, nu am mai coborât pâna la confluența cu cel principal, ci am apelat la bunăvoința Canionului Pietrelor, al cărui talveg, deși îngust de numai câțiva metri, a reclamat folosirea colțarilor. Dincolo de el, o brână parcursă de capre negre m-a scos în Firul Secundar al Văii Pietrelor fără niciun fel de emoție.

Da, nu eram ferm convins că voi putea urca acestă vale. Bănuiam că este mai ușoară decât surata aflată de-a dreapta ei și că natura nu o binecuvântase cu aceeași strălucire. Talvegul l-am putut parcurge din priviri doar pe primele două treimi. Mai departe, hmm, din unghiul în care mă aflam, valea îmi părea închisă de o săritoare de netrecut. Cu inima îndoită, am început totuși să urc. Prin minte mi-a trecut bancul acela cu nebunii care și-au propus să evadeze din ospiciu și, după ce au sărit nouăzeci și nouă de garduri, la al o sutălea s-au întors. Ei bine, da, într-un fel mă asemănam cu ei. Aș fi urcat nouăzeci și nouă de săritori numai ca să mă conving că ultima este inabordabilă. Din fericire, nu a fost cazul. Săritoarea, ca și toate celelalte care mi-au apărut în cale (puține la număr), a fost neînsemnată. Spre final, Firul Secundar al Văii Pietrelor adună pe stânga, în sensul urcării, apele unui scoc înierbat care poate oferi o cale mai rapidă de ieșire la soare. Nu m-a convins. Eu am ținut talvegul mărginit de maluri stâncoase până ce am ieșit în Creasta Bucșoiului Mare.

Hoinar prin Bucsoi 2013-2014 (35)Firul Secundar al Văii Pietrelor m-a captivat mai mult decât aș fi putut bănui. Cântecul sireniei care mi-a sunat tot drumul în urechi nu m-a atras spre moarte. Navigasem pe zăpezi liniștite prin strâmtoarea îndoielii numai spre hatârul destinului. Steaua Polară mi se arătase în plină zi. Insula solitudinii, insula mea, era acolo. Nu îi pierdusem urma. Farul dela Capătul Lumii se arătase la prora. Spre pupa, dincolo de Padina Crucii și Culmea Țigănești, orizontul a îngăduit Pietrei Craiului și Făgărașului să îmi magnetizeze privirea. Și totuși nu m-am întors, busola se afla în inima mea. Bucșoiul îmi sufla bucuria în pânze. Mai fericit de atâta, nu mi-aș fi dorit să fiu. Era suficient. Surplusul de beatitudine, oho, l-aș fi dăruit mulțimii.

În Creasta Bucșoiului Mare am pășit peste marcajul turistic și m-am ancorat la soare. Morare, Coștila, prieteni, vă salut încă din prima zi a anului! Stația meteo de pe Vârful Omu, dela distanță, arăta ca o gară care nu văzuse niciun tren. Era ora trei și jumătate după-amiaza. Sub cerul Bucșoiului am prăznuit timp de o oră. Nu m-am grăbit. Îmi era totuna unde avea să mă surprindă noaptea și am lăsat hazardul să se exprime. Pentru că nu mai călcasem pe acoperișul Bucșoiului de aproape șapte ani, am continuat pe Deubel, deși Creasta Balaurului și Valea Bucșoiului, aflate la picioarele mele, au încercat să-mi distragă atenția. Prin ochiul drept am cercetat obârșia Vâlcelului de sub Vârf, în timp ce, prin cel stâng, am recunoscut-o pe cea a Văii Pietrelor. Vârful m-a reținut doar pentru câteva poze. Primul apus al anului nu mi-a înșelat așteptările. În cădere, cu o ultimă zvâcnire, soarele a zugrăvit depărtările în culorile calde ale speranței. Ei bine, da, și prin apus poți răsări într-un nou început.

Pe fețele înierbate, aflate la limita superioară a  Văii Bucșoaia, un ciopor de capre negre servea cina. Câteva s-au desprins spre versantul vestic al Bucșoiului, dar grosul cârdului a rămas pe loc, privindu-mă liniștit, fără teamă. Mai aveam o oră de lumină și mă bătea gândul să-mi pun cortul undeva în apropierea Brânei Caprelor sau ceva mai jos de ea, dar mi-am adus aminte că perechea pe care o întâlnisem cu o seară în urmă  a atins creasta venind dinspre Valea Caprelor. Domnul respectiv o cunoștea sub o altă denumire (nu mai rețin exact, memoria s-ar putea să mă trădeze, dar spunea ceva de „Valea sau Vâlceaua Călugărului”?!). Așadar, mi-am zis că n-ar fi rău dacă aș prinde talvegul Caprelor pentru o campare în Valea Mălăiești, vizavi de cabană. Din Creasta Bucșoiului Mare, în coborâre, am început să urmăresc firul văii pentru a găsi o cale de lansare spre el. Către obârșie, Valea Caprelor se ramifica în mai multe șiștoace, accesibile chiar și pe întuneric. Nu mai conversasem niciodată cu această vale, dar din călăuza lui Walter Kargel, „Drumuri spre culmi”, știam că putea fi lecturată ușor. De asemenea, știam deja că cei doi bucegiști nu au ieșit în Brâna Caprelor. Nu văzusem nicio urmă caldă prin împrejurimile ei. Prin urmare, eram convins că au ieșit în Deubel ceva mai jos de brână, mai aproape de locul sau porțiunea de creastă numită „La Cununa Bucșoiului”.

Hoinar prin Bucsoi 2013-2014 (54)Am lăsat Brâna Caprelor în stânga, după care am continuat să merg în jos pe creastă și, chiar dacă prin acele locuri nu era zăpada care m-ar fi putut ajuta să citesc urmele, am intuit cu usurință ramura pe care au ieșit premergătorii mei. Ultimele cadre ale amurgului m-au găsit în timp ce-mi fixam colțarii pe bocanci și lanterna pe cască. La fel cu o seară înainte, când am parcurs Brâna Caprelor, în cea mai mare parte, pe întuneric, tot așa am coborât pe Valea Caprelor. Nici de pe una, nici de pe cealaltă, nu am vreo fotografie de înrămat în jurnal. Sentimentul, însă, de comuniune cu muntele l-am perceput cu o intensitate mai mare. Eram singur printre siluete, umbre, forme și contururi. Neștiut de nimeni, neștiind de nimeni. Doar eu și Bucșoiul adânciți în noapte. Călător în țara lui leru-i ler, mă sprijineam din când în când de câte-o stea. Nu era loc pentru mine într-o lume grăbită. Voi scoate totuși luna din fântână chiar dacă am să fiu luat drept nebunul satului.

Mai repede decât mi-aș fi dorit, am ajuns în Valea Mălăiești unde, cu o ușoară melancolie, am tras cortina peste o zi de neuitat. Am ridicat cortul vizavi de cabană, direct pe pământul înghețat, după care am băut, prefăcută, fie-n supă, fie-n ceai, o lopată de zăpadă. Punga cu mâncare am agățat-o într-un brăduț aflat la vreo cinci metri distanță de cort. Glasul zglobiu al Teodorei a vibrat în casca telefonului ca un colind. Era încă devreme pentru somn și  nici prea obosit nu eram. Am stat un timp pe afară, lăsând gândurile slobode, până ce m-am prins că mă aflu totuși lângă o cabană. Și, oho, acolo unde este o cabană, mi-am zis, se găsește și o bere. Pentru că mi-am uitat banii în cort, am parcurs drumul până la ea de două ori, din care pricină am ras berea cu mai multă poftă. În fața cabanei am convins cu ușurință un câine mițos să-mi ofere liberă trecere. Mă așteptam să fie ceva mai multă lume în sala de mese, dar doar două sau trei mese erau animate cu turiști. În sufrageria Casei de Mălăiești aș fi vrut să stau măcar un sfert de ceas, însă căldura m-a poftit afară. Revenit la cort, am salutat Bucșoiul de noapte bună și am intrat la somn. Am adormit cu magia pe tâmple.

Hoinar prin Bucsoi 2013-2014 (58)Joi, 02 ianuarie 2014

Am părăsit căldura sacului de dormit și, se înțelege, cortul spre orele nouă dimineața, deși eram treaz de ceva timp. Peste noapte, câinele mițos a străjuit, din când în când, tăpșanul pe care mi-am ridicat adăpostul volant, lătrând pădurea. Un alt confrate de-al lui nu s-a desprins de cabană. Curios lucru, la fel ca-n ziua precedentă, tot la ora zece și jumătate am fost gata de drum. Nu importa nicicum, era ziua plecării. Așa, ca să-mi fac talentul de rușine, întru aducere aminte, am făcut câteva poze cu împrejurimile. Alene m-am îndreptat spre Take. După nici două minute de mers, pentru o deplasare mai comodă și sigură, mi-am pus colțarii. Vremea era superbă și mă deplasam ca un vilegiaturist pe malul mării. Am trecut de, ceea ce Teodora a numit „locul de joacă pentru copii”și, cu Sâmburica-n gând, am ajuns la Prepeleag. Majoritatea iubitorilor de munte are habar că traseul cuprins între Pichetul Roșu și Prepeleag este cunoscut îndeobște sub numele de „poteaca Take Ionescu”, dar eu deschid totuși această paranteză și pentru necunoscătorii care eșuează pe acest blog. Poteca s-a pricopsit cu acest nume deoarece, la amenajarea ei, a contribuit financiar, în anul 1899, cunoscutul om politic, Take Ionescu.  Mai amintesc faptul că, până în Bușteni, am făcut un singur popas mai serios, în Poiana Bucșoiului, unde am servit prânzul pe banca pusă în memoria unui montaniard decedat într-o viitură pe Valea Bucșoiului în anul 2012 (Traian Murgilaș – Dumnezeu să-l odihnească!). Am ținut colțarii în picioare până dincolo de poteca care se lasă pe mâna stângă spre cabana de vânătoare Colții Morarului. Bineînțeles, cât ai zice fund, am și dat cu el de pământ. Ei, ce să-i faci, așa-i în tenis! Fețe omenești am întâlnit doar pe Plaiul Munticelului.

Nu ar mai fi multe de spus despre această zi și, pentru că am scris de două, trei ori mai mult decât mi-am propus, mă grăbesc să pun, în sfârșit, cruce acestui jurnal. Ei, vorba Teodorei, „ce să fac, am multe cuvinte de spus!”. Pe viitor mi-aș dori să cunosc Bucșoiul și prin intermediul Vâlcelului de sub Vârf, al Văii Rele și, de ce nu, prin cel al Hornului din Valea Pietrelor, dar și al Canionului Pietrelor. Ehei, prin câte locuri nu-mi doresc să hoinăresc! La „munți” ani! Acta est fabula!

Anunțuri
Categorii: 5 - Bucșoiul | 10 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.