Bucegi

Jurnal de Prier 2018 – Râpa Crucii – Valea Adâncă

Sâmbătă, 14 aprilie 2018

În cea mai mare parte, mi-am lăsat gândurile săptămânii să țină aproape de Morar. Lipsa unei noi emoții de abrupt, dar și faptul că am stat ieșit din colțari mult prea mult timp, vă mărturisesc, începuse să devină din ce în ce mai supărătoare. Mi-au căzut cu tronc Râpa Zăpezii și Valea Poienii, dar aceasta din urmă s-a exclus în momentul în care mi-a afișat o săritoare în prima treime ce se detașa dincolo de posibilitățile mele de moment. Am luat dimineața în piept, atât cu speranță, cât și cu o inexplicabilă stare de liniște interioară. În Sinaia am oprit pentru cumpărături de te miri ce, iar la margine de Bușteni pentru a sălta în teleguță pe un alt entuziast de Bucegi, solitar și el, care pășea cu intenție de Valea Morarului și Valea Gaura, dacă nu mă trădează ținerea de minte. La Gura Diham ne-am urat de cele bune și am revenit fiecare în gândurile lui. În drum spre ceea ce se cunoaște a fi Cabana de Vânătoare Colții Morarului m-am salutat cu o fată și un băiat. Nu știu ce să zic despre băiat, dar de fată s-a lipit o stare de rău, obligând-o să facă cale-ntoarsă. În pădure, poteca, de-o parte și de alta, era decorată cu brebenei și ghiocei din belșug. Se înțelege, și alte flori își mai făcuse loc pentru a fi admirate, dar acestea două s-au detașat prin număr și culoare. Le-am tras, ca să zic așa, în telefon. Un aparat de fotografiat pe film m-a însoțit tot drumul, dar pentru că nu am dus încă rola să fie procesată, nu am habar dacă aceste minunății se regăsesc și pe materialul sau pelicula fotosensibilă. Când va fi să fie, voi pune la vedere și o parte din pozele făcute cu aparatul optzecist. La cabana de vânătoare mi-a atras atenția, cum se putea altfel, mizeria din jur, dar și un copac căzut, neremarcat în această stare la ultima mea vizită. La izvor, nu înainte de a-mi potoli setea, mi-am completat proviziile de apă. Valea Bujorilor era toată prinsă în zăpadă. Nu știu ce părere aveți voi, dar eu zic că-i stă mai bine așa, sub nămeți, decât strânsă-n bălării. Am parcurs-o de vreo trei ori, ultima data in 2009, prilej în care mi-a servit o experiență de neuitat. Am dat ochii cu un urs de tot tremuriciul.

Pe măsură ce m-am apropiat de Poiana cu Urzici, mi-am îndreptat atenția spre Valea Poienii, Vâlcelul Țancurilor și Râpa Crucii. Primele două talveguri erau întrerupte de săritori pe care nu le-aș fi putut îndupleca cu apucături solitare. Lipsa de antrenament și rucsacul oarecum greu, dar mai ales voluminos, reclama prezența unui secund care sa-mi asigure și să-mi țină sub control entuziasmul. În ceea cel privește pe al treilea talveg, cel al Râpei Crucii, părea mai cu vino-ncoa’, cu toate că, spre obârșie, se ițea o mică discontinuitate a zăpezii și o cornișă cu furnicături pe șira spinării. Poiana cu Urzici m-a reținut la popas. În timp ce mâncam mai-știu-eu-ce, și-au făcut apariția doi băieți echipați cu sonde și, probabil, alte instrumente necesare identificării și degajării unui potențial nefericit prins sub avalanșă. Au venit mânați de dorința de a exersa o ipotetică salvare. Eu, după ce mi-am pus burta la cale, mi-am prins parazăpezile și am săltat în colțari. Am trecut într-un salut pe lângă cei doi nou sosiți și, în ritm de festina lente, am început să câștig altitudine. Pe mâna dreaptă, am schimbat doar câteva priviri cu Valea Adancă, convins fiind că a doua zi aveam să ne împărtășim mai multe și o să depănăm amintiri, de acum pot spune, din cele vremi.

Mi-am văzut de Râpa Zăpezii, pregătindu-mi sufletul pentru feeria de Morar. Deși hazardul mi-a surâs prin urmele săpate-n zăpadă de câțiva antecesori, mi-am ținut nerăbdarea în lesă și nu m-am grăbit spre tării. Pe lângă echipamentul necesar unei campări comfortabile, aveam pe umeri ziua întreagă și ritmul susținut nu se afla în rostul turei. Încă de la prima parcurgere a văii, epuizată cu douăzeci de ani în urmă, mai exact în ziua de 14 februarie a anului 1998, m-a fascinat accesul în bazinul Râpei Zăpezii. Tot atunci, deși aveam patru sau cinci ani “de munte” în bocanci, m-am aflat la prima ascensiune care reclama ajutorul pioleților și al colțarilor. Din păcate, atât lipsa de experiență, cât și echipamentul rudimentar, manufacturat într-una din uzinele patriei, aveau să-mi servească o amintire, ca să zic așa, de îndrăgostit. Colțarii nu au răspuns insistențelor mele de a face corp comun cu plasticii și nu s-au lăsat înduplecați nici de sugestiile partenerului de tura, care intermediase împrumutul echipamentului greu. Prin urmare, pentru că la urcare am ignorat semnalele de „nu-i a bună’’, coborârea pe Fața Sudică a Morarului s-a înscris într-o cascadorie care l-ar fi pus în dificultate și pe regretatul Szobi Cseh. După ce am coborât din Strunga Acului Mare, spre Șiștoaca Dracilor, mi s-a desprins un colțar și, vrând-nevrând, a fost musai să mă dau în spectacol cu un flic-flac de toată invidia. Se înțelege, impulsul mi-a imprimat o viteză atât de mare pe panta de zăpadă înghețată încât am fost nevoit să testez înălțimea tuturor săritorilor de pe talvegul șiștoacei. Ce mai tura-vura, mi-am adunat mințile în Valea Cerbului și la inventar am ieșit cu o mână ruptă. De noaptea petrecută în zăpadă, sub un bolovan, brr, nici nu vreau să-mi amintesc! Dacă aș fi fost sensibil la superstiții, ar fi trebuit să fac cale-ntoarsă încă dinainte să mă țin scai de Râpa Zăpezii, atunci când, în gura văii, am aflat fără suflare doi iezi de capră neagră.

Ei, dar să revenim la bucuria momentului, că doar ea m-a atras spre tastatură pentru a o face cunoscută prietenilor, iubitorilor de abrupt, mamelor de montaniarzi, ălor de-mi poartă sâmbetele și cui s-o mai nimeri. Lăsând la o parte un hop de aproximativ doi metri în partea finală, din perspectiva dificultății, valea s-a arătat mai mult decât primitoare.  Parcă se afla în așteptare „de mine”, iar vremea, deși îmi pare că a încins prea tare mercurul în ziua ascensiunii, a completat senzația de bine. La bifurcația cu Râpa Mică, o mănușă s-a ițit în zăpadă. Am luat-o cu mine în speranța că îl voi face pe proprietar să se rețină de la cheltuieli inutile, mai ales că mănușa nu era una de doi poli. Carpati.org a fost habitatul în care, de cele mai multe ori, am reușit să comunic cu persoanele aflate în nevoie de vești bune. Anunțul meu a ajuns sub privirile unui anume Alexandru Bălmuș și astfel mănușa s-a regăsit în compania suratei stângi. Că tot veni vorba de Râpa Mică, n-aș vrea s-o trec cu vederea prea ușor și-i fac cunoscute toate gândurile mele bune. După ce, în vara anului 2015, m-am răfuit sub bisturiu cu hernia de disc, Râpa Mică, la aproximativ un an și două luni distanță, mi s-a dăruit în toată goliciunea ei. Deși, de la momentul operației, mai parcursesem câteva văi în Bucegi, asta a fost prima care mi-a marcat revenirea în abruptul, hai să-i zicem, uscat.

Până în Brâul Mare al Morarului mi-am sucit gâtul de câteva ori spre direcția Muchiei Țancurilor. Din ea se desprinde un țiclău care-mi ține, de fiecare dată, privirea captivă până la limita “mai uită-te și unde calci!’’. Generator de controverse, a fermecat atâtea inimi încât  s-a pricopsit cu trei identități. Radu Țițeica, după spusele lui Mircea Ordean, l-ar fi făcut cunoscut sub numele de Colțul Vântului. Într-unul din numerele buletinului alpin, este promovat sub cel de Țancul Retezat. În alte ghiduri, după părerea mea și nu numai, este prezentat greșit sub denumirea de Colțul Moșului. Traseul de alpinism deschis de moșu’ Cristea (Emilian Cristea), se află în aval de charismaticul țiclău căruia nu mult îi mai lipsea să mă pricopsească și cu o hernie de disc cervicală. Aflat în proximitatea Brâului Mare al Morarului, fie că-l numiți Colțul Vântului sau Țancul Retezat, acest magician al abruptului de Bucegi, vă asigur, are iscusința de a te introduce în starea uitării de tine.

Deși nu am grăbit în niciun moment pasul, mi s-a părut că am ajuns destul de repede în Brâul Mare. De fapt, pânâ-n Strunga Acului de Sus, în ritmul meu de vilegiaturist, am lăsat aproximativ două ceasuri și jumătate în talvegul Râpei Zăpezii. Chiar și așa, am avut suficient timp să

A dun

D in

M orar

I magini

R emarcabile

Bazinul Râpei Zăpezii dispune de toate decorurile pentru a-ți încărca sufletul cu emoții de nu-mă-uita. Privirea îți fuge prin Fața Nordică a Acului Mare, Degetul Roșu, Hornul Degetelor, Degetul Prelungit, Acul de Sus și se dă de-a rostogolul spre Țimbalul Bucșoiului, Postavarul, Piatra Mare și, mult mai aproape, peste Muchia Țancurilor, către Colțul Ghințurii. Pe Râpa Crucii, la câteva bătăi de inimă mai sus de bifurcația cu Hornul Degetelor, se face remarcată o crăpătură în fața nordică a Degetului Prelungit. Mi-a atras atenția de mai mulți ani, dar în momentul în care am ajuns s-o cercetez din cumpăna apelor, mi-am temperat entuziasmul. La prima vedere, acest hornuleț aparent misterios, este descurajant de friabil. Am observat mai mulți bolovani instabili în partea superioară care se pot desprinde într-un real pericol, mai ales pentru un presupus secund. Dificultatea lui însă, pentru un consumator frecvent de abrupt, nu a reușit să-mi pună prea multe semne de întrebare. Așadar, el încă se mai află trecut în catastif, dar nu mă grăbesc să-i țin companie. Mă atrage mai mult sentimentul unicității lui și introducerea într-un peisaj mai altcumva.

Cum am subliniat ceva mai sus, talvegul Râpei Crucii mi-a privit cu îngăduință vizita, punându-mi la încercare cerbicia doar cu un singur hop. În partea finală, a lăsat la vedere un prag stâncos, cam la doi metri înălțime, dar cu o configurație care impunea un surplus de atenție. Totuși, rucsacul, prin volum și greutate, a fost cel care s-a dovedit a fi mai puțin înțelegător în ascensiunea acestei mici săritori. În ceea ce privește cornișa, atunci când am dat cu ochii de ea, mi-a zâmbit pe mâna dreaptă. Nu a fost atât de periculoasă pe cât a încercat să mi-o sugereze punctul de stație aflat în arealul Poienii cu Urzici. În Strunga Acului de Sus am epuizat un popas de cinci minute. Punctul de rapel de pe Acul Crucii se afla la o aruncătură de piolet. Nu-mi explic de ce, dar niciodată nu l-am perceput atât de aproape de strungă. Din comoditate, în ascensiunea Acului de Sus, nu m-am despărțit de colțari și pioleți, iar pe pragurile înierbate ale acestuia am oprit de mai multe ori pentru a lăsa peisajul să-mi intre adânc în suflet. Ajuns pe Acul de Sus, am realizat o premieră pe care nu aș fi întrezărit-o nici măcar cu Ochiul lui Sauron. Exact în timpul turei, am descărcat pe “feisbuck” o poză. Carevasăzică, m-am desfășurat în direct. Priveliștea a fost prea de nedescris în cuvinte ca să-mi țin răbdarea în lesă până acasă. Crucea lui Niki Alexandrescu s-a arătat într-o poziție de nerecunoscut. Zăpada de pe Fața Sudică a Morarului bătea în retragere. Din creastă, cât ai clipi din gene, m-am decis asupra locului de campare, chiar dacă mai aveam suficient nisip în clepsidră pentru o coborâre sub albastrul cerului. La obârșia Hornurilor Văii Adânci mi-am făcut simțită prezența în jurul orei trei după-amiaza.

Nu mi-am montat cortul imediat, am stat o vreme tolănit pe iarba uscată. Soarele încălzise atât de bine pământul încât nu-mi mai venea să mă ridic. În cele din urmă, am înălțat  cortul, nu înainte de a bătători zăpada cu picioarele într-o platformă acceptabilă. Timp de cinci ore nu am făcut nimic altceva decât să admir împrejurimile, fie de la orizontală, lungit pe iarbă, fie din picioare, schimbându-mi de câteva ori punctul de belvedere. Am scrutat Fața Nordică a Coștilei și am rememorat multe din turele cu lipici la inimă. M-a prins o furnicătură-n tălpi de Creasta Mălinului și i-am trimis gândul meu de revedere. Desigur, am râvnit la un apus ’’dintr-acela”, dar nu a fost să fie. Soarele avea să se dea în spectacol la răsărit. Seara nu s-a lăsat cu frigul pe umeri, dar am intrat în cort mai devreme de ora nouă. Am ieșit de vreo două ori afară în miez de noapte doar pentru a-mi citi bucuria în stelele de pe cer. Trebuie să recunosc, am simțit lipsa unui aparat foto și a unui trepied. Acele Morarului învăluite-n obscuritatea nopții, aștrii pâlpâind a tihnă și luminile orașului mi le-am dorit afișate într-o expunere prelungită. Somnul nu prea s-a lipit de gene, cu toate că Moș Ene și-a dat silința. Eram răcit de o săptămână și o tuse nesuferită se tot încăpățâna să nu se dea dusă. Sentimentul comuniunii cu Morarul în atmosfera nocturnă a fost totuși unic.

Duminică, 15 aprilie 2018

Eram nerăbdător să-l îmbrățișez cu privirea. Trecuse ceva vreme de la ultimul nostru schimb de emoții și i-am ieșit în întâmpinare, mult mai devreme, convins fiind că și el își dorea să lase o impresie pe măsura timpului scurs. Ca să-i resimt cu mai multă intensitate prezența, am oscilat de o parte și de alta a Crestei Morarului, fluturându-mi sufletul în direcția lui. În cele din urmă, orizontul a prins culoare într-o dungă subțire, răspândind pe toată întinderea pământului primele semne ale întrezăririi. Nu mai exista nicio îndoială, răsăritul de prier își făcea loc pe scenă pentru a-mi contura bucuria râvnită într-un surâs roșiatic. Pentru delirul care a urmat, nu am suficiente cuvinte în traistă ca să vi-l fac cunoscut. Nici camera de fotografiat a telefonului mobil nu s-a dovedit a fi mai destoinică în a scoate la suprafață cumulul de senzații trăite. Tot ce pot să fac este să vă recomand un bivuac în Morar și să-i pândiți tresărirea. În acest fel, fără nicio îndoială, vă veți convinge de nedreptatea pe care aș fi putut să i-o aduc prin insistența descrierii în cuvinte. Nu am să uit niciodată salutul discului solar trimis prin Strunga Acului de Sus. O imagine încadrată în rama celor fără de pereche nu poate fi ștearsă din memorie de nicio angoasă. Rămâne agățată în sufletul tău până în momentul în care vei deveni steaua la care vor privi alți descălecători de vise, alți urmași întru pasiunea căreia ți-ai călăuzit entuziasmul.

După un timp, mi-am zis că e cazul să-mi pun gaibaracele-n mișcare spre poalele muntelui. Am îndesat lucrurile în rucsac și i-am atașat cortul umezit, introdus în husa de transport ca atare. Încă de ieri, îmi făcusem rezervare pentru talvegul Văii Adânci, cel mai parcurs dintre toate cele câte există în Morar și, ca să mă văd cât mai repede cu colțarii înfipți în el, am făcut apel la îngăduința unuia dintre hornurile care își au abârșia în Creasta Morarului. Cunoscute sub numele de Hornurile Văii Adânci, parcurgerea este înlesnită, în special, de cel aflat pe mâna stângă, în sensul coborârii. Cel de-al doilea horn nu se face evidențiat într-o alternativă de luat în seama. Mă așteptam ca, la primele ore ale dimineții, zăpada să fie mai tare, dar nu puține au fost locurile în care m-am afundat până la genunchi. Într-adevăr, se formase o crustă înghețată la suprafață, dar trupul meu zvelt și tras prin inel, ha,ha, scăpa în golurile generate de căldura ultimelor zile. Din fericire, pe măsura coborârii, zăpada a devenit din ce în ce mai tare, nemaipunându-mi nicio vorbă de ocară pe limbă. Retragerea pe această vale, pe lângă faptul că nu dă bătăi de cap, este cea mai rapidă. Doar Colții Văii Adânci m-au reținut câteva momente din mers și identificarea accesului spre Brâul Acelor. Până în Poaiana cu Urzici, pentru cei interesați de timpul de parcurgere, aproximez coborârea la un ceas. De fapt, din Creasta Morarului până la Gura Diham, mi-au fost necesare doar două ore și jumătate. Bineînțeles, nu am tras de mine, nu aveam la ce mă grăbi, dar așa m-am potrivit cu timpul. Aș fi avut suficientă vreme să mai urc încă o vale sau să călăresc Balaurul pe a sa minunată creastă, dar lipsa apei și dezinteresul genunchiului stâng m-au împins mai devreme spre Urbea lui Bucur.

Valea Adâncă este una dintre primele văi de abrupt parcurse de mine. Această emoție s-a epuizat în jurul anilor ’94 și tot ce-mi mai amintesc este faptul că am urcat-o pe zăpadă, fără colțari și piolet, alături de un grup necunoscut. Bețe telescopice de trekking, nu-mi amintesc să fi văzut în acei ani la cineva. M-am ajutat de mâinile goale și urmele săpate în zăpadă de companionii ocazionali. Dacă s-ar găsi cineva să-mi atragă atenția că eram în blugi, nu cred că l-aș contrazice. Aveam un rucsac Atta, cumparat dintr-un magazin aflat pe strada Lipscani (posibil să fi fost Surmont?!), sub ale cărui bretele puneam mai tot timpul o bucată de pâslă groasă pentru prevenirea durerilor pe care mi le-ar fi putut provoca. Entuziasmul primilor ani concura echipamentul îndoielnic cu foarte mult succes. Undeva, într-o boxă de-a tatălui meu, încă mai zace acel rucsac în așteptarea unei ultime încercări. Alături de Valea Seacă dintre Clăi și Valea Albă, Valea Adâncă se înscrie printre cele mai dese întâlniri de abrupt ale mele. Cu acest paragraf încărcat de nostalgie, pun punct acestui jurnal și, pentru cei care au reușit să-și țină răbdarea sub un relativ control, las la vedere toate urările mele de cele bune. Ar fi trebuit să pun un avertisment de genul: “Recomandat consumatorilor de bere, vin sau alte licori plăcut îmbietoare.’’ Acta est fabula!

Reclame
Categorii: 4 - Morarul | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.