Bucegi

Jurnal de Florar 2018 – Valea Mălinului – Valea Albă

Sâmbătă, 19 mai 2018

Cu toate că nu s-au așezat bine cuvintele în paginile ultimului jurnal, impresiile culese pe traseul care transpiră din titlul celui de față m-au împins la taste mai devreme decât mă așteptam. Vremea și, mai ales, compania plăcută a unui trăitor în pravila muntelui s-au detașat în acea experiență pe care o pot considera cu adevărat completă doar dacă o reiterez și în scris. Am pus tura la vedere pe “feisbuck”, ca urmare a unui gând care a început să-mi dea târcoale încă de la începutul anului. Mi-am zis să testez și această portavoce virtuală pentru a veni în sprijinul iubitorilor de munte care simt nevoia să se alăture unui camarad de abrupt cu ceva, nu știu cum s-o spun fără să par infatuat, mai multă experiență cumulată-n vârful bocancilor. Într-o lume din ce în ce mai mercantilă, dincolo de orice tentație, încă mă încăpățânez să nu pun muntele pe tarabă. Nu-i condamn și, cu atât mai puțin, nu-i disprețuiesc pe cei care au întrezărit o latură pecuniară în îndrumarea acelora care le împărtășesc pasiunea. Iubitorii de munte mă pot privi, fie ca pe un camarad de abrupt dispus să le ofere, cu toată sinceritatea, o amintire dezinteresat de plăcută, fie ca pe o alternativă aflată dincolo de sentimentul “clientului țintă”.

Deși în această tură s-au înscris două persoane, doar una nu s-a lăsat intimidată de vreme și a confirmat prezența în Capul Podului Mogoșoaia. La locul de întâlnire am ajuns cu un pătrar de ceas mai devreme, dar Vali Gorea se afla deja în fața Garajelor Leonida. Până la Căminul Alpin am trecut în registru doar o singură oprire, în Comarnic, pentru a-mi asigura proviziile de hrană. Cerul Bucegilor, cum era de așteptat, cernea câțiva stropi de ploaie peste Bușteni, dar entuziasmul nostru, deși temperat, își avea rezervele lui de optimism. Am prins poteca Munticelului într-un dialog continuu și, înainte de a lăsa pe mâna stângă cărarea care conduce spre Valea Albă, ne-am salutat cu alți culegători de emoții. O doamnă și doi domni înaintau spre “La Verdeață” cu speranța aninată timid în priviri. Ne-am văzut mai departe de drum, schimbând impresii, urmăriți de ploaia care se afișa într-o intensitate variabilă, dar deloc de speriat. Cu toate astea, în Poiana Coștilei am fost nevoiți să ne adăpostim sub coronamentul brazilor pentru că norii începuse să toarne a dezamăgire. Ne-au venit gânduri de Diham și ceai cu rom. Am rezistat ispitei și l-am pus pe Vali în fața deciziei de a continua spre Vâlcelul Poieniței cu riscul de a face cale întoarsă. După un timp, o fereastră ni s-a deschis a încurajare, ploaia rărindu-se, am luat-o din loc. Fiecare pas ne-a întărit încrederea în surâsul șansei de Florar, iar oboseala nu s-a prins de picioarele noastre în urcusul vâlcelului cu panta susținută. Nerăbdarea de a ne vedea la obârșia Hornului Pământos s-a detașat de efort, făcându-l de neluat în seamă.

Stropii de ploaie deveniseră atât de rari încât, cu puțină risipă de energie, te puteai strecura printre ei. Am prins curaj și ne-am lăsat în Hornul Pământos. Aici am avut pentru prima oară sentimentul că vremea nu ne va întoarce din drum. După o privire fugară aruncată Văii Colților, am pășit în talvegul Mălinului pe zăpada tare și pătată de pământul scurs de pe versanți. Blocul de stâncă, recunoscut drept prim obstacol și sperietoare fără noroc, era descoperit. Deși îmi place să-l abordez mai mult pe partea stângă, datorită umezelii, i-am pus cruce pe mâna dreaptă, ajutându-mă de cablul fixat de alți trăitori în  abrupt. Pentru a-i face cunoscute bunele noastre intenții, l-am lăsat pe Vali să urce primul. Dincolo de această săritoare se întindeau aproximativ două sute de metri de talveg fără pic de zăpadă. Am parcurs acest segment cu gândul la vara care își anunța în grabă venirea și cu speranța că îmi va pune deoparte câteva trasee noi. Când ne-am regăsit cu zăpada sub picioare, am lăsat colțarii să se afirme, fixându-i de bocanci. În fața noastră, cât am putut vedea cu ochii, zăpada părea că nu se mai termină. Știam că o să câștigăm repede altitudine și ne-am bucurat de fiecare minut scurs și de priveliștea care ni se deschidea cu fiecare respirație.  Ceața s-a jucat cu noi, lăsându-ne impresia că va ține ascunse toate splendorile Mălinului. Pe măsură ce urcam, ne îngăduia să distingem câte o bucurie, când  într-un contur imperceptibil, când sub formele bine definite ale podoabelor celor mai mult îndrăgite de iubitorii de abrupt.

Ca de obicei, deschiderea cea mai largă a Văii Mălinului, locul numit “La lespezi”, mi-a oferit prilejul de a contempla împrejurimile. Ceața a mai slăbit peste Colțul Mălinului și am putut să mă bucur de revederea cu una dintre cele mai dragi tentații ale Coștilei. Refuz să cred că ar exista vreun bucegist care să reziste ispitei de a se visa pe el și de a se integra în peisajul unuia dintre traseele lui Nae Dimitriu sau Nicu Comănescu. Valea Scorușilor, până acum, nu m-a chemat la o ascensiune cu plecare din “La lespezi”, dar simt că momentul se află pe undeva prin apropiere. În ceea ce privește senzația de Valea Hornului, am încercat-o de vreo patru sau cinci ori și nu am indentificat nicio emoție care să mă împiedice a o recomanda din toate buricele degetelor. Cu ochii după Dintele dintre Colți, aproape că nu am băgat de seamă că am ajuns în Brâul Mare. Breteaua care se desfășoară din direcția Văii Scorușilor se află ceva mai în amonte decât cea care saltă peste Creasta Mălinului. Am urcat până la ea pentru a epuiza singurul popas mai important de pe vale. Pauza a fost binevenită. Vali mi-a pus în palmă două brioșe făcute de soția lui, Lia, și, pentru că au picat atât de bine, îmi afișez mulțumirile și în scris. Mai înainte de asta, pentru câteva minute, ni s-a deschis și o fereastră spre albastrul cerului, dar nu am profitat de ocazie pentru a marca momentul într-o fotografie. În schimb, am făcut apel la camera foto a telefonului pentru a completa albumul turei cu cele cinci tipuri de flori întâlnite pe insula de iarbă care ne-a găzduit popasul. Admirația mea s-a îndreptat către trei-frați-pătați, ciuboțica cucului, ochiul găinii, un grup de gențiane și un altul de smirdar. Cred că și-au dat întâlnire acolo special pentru a ne capta și captiva atenția.

De obârșia văii ne mai despărțea cel mult un ceas. Am reintrat în talveg și am continuat să urcăm, dar după aproximativ cincisprezece minute am fost luați în primire de primele precipitații mai importante după momentul de ezitare consumat în Poiana Coștilei. Resimțită la început ușor, intensitatea ploii a crescut repede, obligându-ne să facem apel la pelerine. În cel mai scurt timp, pentru o emoție completă, grindina și-a făcut și ea loc în peisaj și, cum în față nu se întrezărea niciun obstacol, ne-am integrat într-un zâmbet în noua atmosferă. Când cu aparatul de fotografiat al lui Vali, când cu telefonul meu, am făcut un film și am luat câteva cadre pentru conservarea acestor clipe, zic eu, cu nimic mai prejos decât altele desfășurate pe vreme, așa-zis, frumoasă. Da, eu nu asociez vremea frumoasă cu ideea de soare și cer senin, ci cu aceea de a fi transpus într-un peisaj de nu-mă-uita și în bucuria că ai fost binecuvântat cu o senzație ieșită din tipar. Spre platou aveam două variante de acces. Fie pe fețele înierbate din dreapta noastră, fie direct pe fir, peste ceea ce se întrezărea a fi o ușoară cornișă. Am ales-o pe aceasta din urmă, încurajați și de zăpada tare și sigură. După cum ne luase în primire ziua, satisfacția unei strângeri de mână pe platoul Bucegilor a fost resimțită înzecit.

Ne-am desprins din colțari și am luat-o spre Valea Albă. Ceața împresurase releul Coștilei, lăsând la vedere doar un contur ce mă ducea cu gândul la o construcție megalitică. Pe măsură ce ne îndepărtam de el, pâcla lăptoasă se risipea, eliberându-l din strânsoare. Parcă de niciunde, un câine s-a furișat în spatele meu și, pentru că nu l-am simțit, m-a fulgerat a spaimă. Ptiu, te ții de parascovenii, zburdalnicule! Grindina s-a afișat într-un ultim episod, fără doar și poate, cel mai reușit. La firul ierbii se instalase un decor de toată admirația. Pietricelele de gheață au dat mai mult farmec floricelelor răsărite pe întinderea platoului. Au căzut pe suprafața pământului fără să se izbească cu putere de petale, căutând mai mult să le scoată zâmbetul în evidență și să ne facă cunoscută poezia “de florar”. Spre obârșia Văii Albe, două persoane, un domn și o doamnă, se aflau în efortul ultimilor pași. Când ne-am intersectat în priviri, le-am indentificat în grupul de trei persoane întâlnit pe marcajul Munticelului. Celălalt companion, mai tânăr în suflu, s-a desprins spre platou, lăsându-i să continue singuri urcușul pe talvegul Văii Albe. Înfățișarea îmi sugera că fac parte din tagma veteranilor, dar după un prim schimb de impresii, am sesizat o pasiune care a dat în pârg la vârsta la care mulți au acumulat deja praf pe amintirea ultimului zvâc în pioleți. Dacă greșesc, îi rog să-mi treacă cu vederea strâmba și pripita apreciere. Vali, parcă mai sociabil decât mine, s-a grăbit să le pună în vedere o invitație de personalul 3001 și posibilitatea de a cunoaște comunitatea clubului alpin Floarea de Colț București. Pentru cei care nu știu, camaradul meu de Mălin și nu numai, printr-un joc al hazardului, trăiește experiența de președinte al acestei asociații. Sunt convins că modestia nu-i îngăduie să facă paradă de acest lucru, dar eu țin să vi-l prezint ca pe omul care are toate atributele de a se ridica la înalțimea încrederii celor care-și doresc să construiască ceva alături de el.

Cum cele două persoane au luat-o din loc spre telecabină, am săltat iar în colțari pentru a coborî prin feeria numită Valea Albă. Cu toate că m-am bucurat de ea de mai multe ori decât altele de pe cuprinsul Bucegilor, încă nu pot pune semnul suficient la egalul sumelor tuturor parcurgerilor. Știu că este aceeași vale pe care o străbat încă de la primii mei pași în abrupt, dar fiecare vizită îmi imprimă emoții diferite. De această vale a bucuriei mă leagă amintiri de Brâul Mare al Coștilei, de Brâul Văii Albe și, mai ales, de Peretele Albișoarelor. Aș putea adăuga chiar și una de Peretele Văii Albe, întruchipată în vertijul numit Fisurile Centrale, singurul traseu cățărat de mine în acestă arenă, aproape fără spectatori, a alpinismului românesc. Bineînțeles, am fost secund în acest traseu, dat fiind faptul că anul în care am făcut cunoștință cu el, 1998, nu m-a regăsit în postura unui alpinist cu experiență pentru un grad de 4A. Cap de coardă a fost unul din amicii mei din acea vreme, Vlad Popa, zis Vladone. Am urcat într-o pereche de ghete de drumeție mai largi, iar sfoara de aproximativ patruzeci de metri, în cea mai importantă lungime, nu s-a dovedit a fi suficientă. Până în regrupare, am escaladat mai mulți metri concomitent cu Vlad. Cerul nu a îngăduit lipsei de experiență și încălțămintei neadecvate să-mi antrenez capul de coardă într-o cădere și am ajuns cu bine pe platforma înierbată aflată deasupra unei fisuri friabile și slab asigurate. Totusi, vremea a fost superbă, iar peisajul unul în care îți dorești să te regăsești cu fiecare ieșire pe munte.

Pe Valea Albă am coborât, ca de obicei, destul de repede și fără niciun fel de emoție. Zăpada nu a fost chiar pe placul meu, dar, pentru a-mi menaja articulațiile, mi-am adaptat ritmul după starea ei. Am insistat cu privirea spre Pintenul Văii Albe și cu gândul la un capriciu mai vechi, acela de a admira împrejurimile de pe tigva lui. Anii au trecut și acum visul îmi pare tot mai îndepărtat, deși, când și când, pâlpâie a chemare. În ceea ce privește Vâlcelul Blidului Uriașului, mă regăsesc în sentimentul unei întâlniri iminente. De va fi în răpciune sau în brumărel, mi-e totuna. Că voi reuși să-l urc sau nu, de asemenea, nu-mi va pune stima de sine în dificultate. Frumusețea strădaniei este cea care mă atrage spre el și bucuria unei noi explorări în abrupt, adăugată în colecția emoțiilor de Bucegi. Deși s-ar fi putut, Săritoarea Cârnului nu am coborât-o direct, ci pe la cablu. Varianta asta mi s-a părut că se deschide într-un pitoresc preferabil celui din talvegul principal. În poiana „La Verdeață”, pentru că nu se mai găseau în niciun rost, am pus colțarii și pioleții pe rucsac și, până la Căminul Alpin, n-am mai tras pe dreapta. Prognoza meteo a făcut eforturi ca să ne descurajeze, dar în cele din urmă vremea ne-a răsplătit stăruința și  îndrăzneala printr-o atmosferă aflată dincolo de orice așteptare. Cum am mai spus într-unul din comentariile afișate pe facebook, a fost una din turele rarisime în care ploaia m-a pătruns mai mult în suflet și mai puțin până la piele, iar bucuria a fost întregită de compania unui montaniard cu inimă mare. Sper că voi mai avea privilegiul de-a împărți și alte daruri de abrupt cu el. Să vă țină viața în zâmbetul muntelui!

 

Reclame
Categorii: 3 - Coștila | 4 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.