Bucegi

Jurnal de Mărțișor 2017 – Valea Hornului

Sâmbătă, 11 martie 2017

Ehei, îmi este teamă să arunc o privire peste umăr și să mă uit la data publicării ultimului jurnal! Mi se împleticesc degetele pe tastatură și cuvintele mi se scurg prin furca memoriei într-un străfund ce-mi pare pentru moment inaccesibil. Dezamăgirea îmi ține entuziasmul în lesă, iar scrisul prinde cu greu un contur care să-mi bucure ochii. Anul trecut am fost binecuvântat cu mai multe ture pe care mi le-aș fi dorit adăugate în acest album cu amintiri prăfuite și îmi place să cred că jurnalul de față nu trage oblonul peste gândul de a le vedea vreodată publicate pe blog. Îl privesc doar pe ca o abatere de la obișnuita ordine cronologică. Dacă aș putea imortaliza fiecare emoție de abrupt în scris, nu m-ar surprinde să le resimt intensitatea ridicată la pătrat. Toate aceste rânduri vor pâlpâi peste ani în fereastra refugiului care-mi va adăposti pornirile nostalgice spre un trecut pe care mi l-aș putea dori retrăit. În trânta cu mine însumi, muntele s-a erijat într-un modus vivendi și pentru asta îi mulțumesc Cerului că i-a îngăduit să-mi modeleze spiritul.

Vremea prognozată pentru ziua de unsprezece mărțișor nu a încurajat lumea să ia traseele în vârful bocancului. Personalul 3001, înșirurie de chervane hodorogite, a purtat sub coviltir doar o copaie de căciuli. Cu o „brîndușă” la reverul stâng, mi-am făcut curaj și am împărțit o cutie de bomboane, hărăzită de cu seara în special pistilelor „florii de colț”, dar, dintr-un fason de primăvară, nu am neglijat nici staminele acesteia. În halta Sinăii, din preapuținul unui sfârșit de săptămână cenușiu, s-a desprins o majoritate cu intenție de Izvoraș – Dichiu – Păduchiosu. Doamna Angela Vasilescu a călăuzit acest grup în care s-au integrat Brîndușa și Ionela. Eu, cu pioleții și colțarii în rucsac, am răspuns cu timiditate unui gând solitar de abrupt. Dincolo de temerile care tot m-au încercat în ultima săptămână, genunchiul stâng, posesor de chist Baker și menisc de gradul II-III, s-a dovedit a fi înțelegător cu mine pe parcursul întregii zile. Genunchiul reclamă o artroscopie și, până la sfârșitul anului, este foarte posibil s-o primească. Medicus curat, natura sanat. Lui Laurențiu nu i-am făcut cunoscută intenția mea pentru că am fost sceptic în ceea ce privește concretizarea ei și, pe de altă parte, trebuie să recunosc, am fost ispitit de o emoție solitară căreia nu i-am putut rezista.

Așadar, am coborât singur în Bușteni. Traseul pe care urma să-l parcurg s-a făcut vizibil în mintea mea la prima atingere a peronului. Valea Hornului îmi era cunoscută, o mai urcasem de trei ori, dar nu avusesem șansa s-o apreciez în strai de iarnă. Pentru că am neglijat ceaiul, am oprit la o prăvălie și am „păcătuit” cu o rezervă de suc cofeinizat. Această licoare controversată, în ultimile ture, și-a tot făcut loc în rucsac încât pare să devină o obișnuință. Pe Plaiul Munticelului mi-am intersectat privirea cu a altor obișnuiți ai vagonului doi, iar în talvegul Văii Coștilei am trecut pe lângă un cuplu oprit în dreptul unui firicel de apă și care se făcea responsabil de urmele proaspete sesizate în zăpadă. Până-n Poiana Coștilei, cu un pas peste Valea Gălbinele, am mai tras aer în piept de câteva ori. În poiană, zăpada ceda când și când sub greutatea mea, imprimându-i mersului un ritm sacadat, dar pe malul stâng (dreapta, în sensul urcării) al Vâlcelului Poieniței am avut parte de o surpriză plăcută. Efortul mi-a fost diminuat de treptele săpate de un grup de trei persoane pe care aveam să-l văd nevoindu-se pe Valea Colților.

Primul și singurul popas de durată al traseului l-am epuizat în dreptul locului de obârșie al Hornului Pământos. Aici frigul m-a îndemnat să-mi completez ținuta și, pentru că se impunea, am făcut apel la colțari și pioleți. Cu o seară înainte mi-am preparat, anume pentru tura de față, o tavă cu biscuiți dintr-un aluat care includea un rest de gem de trandafiri și un altul de prune. Pentru niște biscuiți de post, făcuți sub presiunea minutarului, nu mi-am adresat reproșuri notabile. Asta a fost singura mâncare destinată să-mi alimenteze entuziasmul pe traseu și s-a dovedit a fi mai mult decât suficientă. După ce am servit vreo trei biscuiți din pungă, am dat pe gât câteva guri din licoarea cea ispititoare și m-am pregătit s-o iau din loc. Pentru că urmele antecesorilor mei nu continuau pe Hornul Pământos, mi-am zis că n-ar fi rău să mă abat de la tipic și am ținut aproape de ele. Am crezut că au coborât pe Hornul Mic de la Scară (numele l-a primit în perioada interbelică pentru că pe el se fixase o scară de lemn), dar în gura de vărsare a Văii Colților s-au lăsat pe o față înierbată. Înainte de a coborî în talveg, am introdus într-un cadru, atât Valea Mălinului, cât și Valea Colților, care, ceva mai sus, a scos în evidență prezența celor trei persoane amintite.

În zăpada proaspătă și viscolită a Mălinului mi-am înfipt colțarii la câteva minute după orele douăsprezece. Am trecut „pietricica” care gâtuie valea pe o limbă de zăpadă aflată pe direcția mâinii stângi și, pâna la confluența cu Valea Hornului, am epuizat patruzeci de minute din traseul zilei de unsprezece mărțișor. Colțul Mălinului nu s-a arătat privirii, a stat ascuns în cețurile Coștilei, dar i-am simțit prezența până la periferia sufletului și în reverberația, de acum pot spune, bătrânilor mei pioleți. Primul segment al Văii Hornului, deși are malurile apropiate, este scurt, iar pe fundal se ridică un perete pe la baza căruia trece un brâu care leagă Valea Colților de cea a Mălinului cu ale sale lespezi. În proximitatea acestui brâu, talvegul Văii Hornului se deschide într-o pajiște largă și primitoare care oferă o priveliște, atunci când vremea o permite, mirifică. După ce am intersectat urmele lăsate de o capră neagră, salut între solitari, am ocolit peretele mai sus amintit prin dreapta, după care, cu capul dat pe spate, am virat la stânga în ceea ce aș putea descrie ca fiind al doilea segment al Văii Hornului.

Această porțiune este caracterizată de hornul care dă numele văii. Pe întinderea lui, în condițiile actuale, am întâlnit două săritori, de aproximativ trei metri fiecare, în care era mai degrabă să-mi prind urechile și mai puțin pioleții. Zăpada, viscolită aproape în continuu, mi-a îngreunat ascensiunea. Ochelarii de schi, de la care aveam mari așteptări, nu m-au ajutat nicicum. S-au umezit atât de tare încât mi-a fost imposibil să mai întrezaresc vreo priză prin ei. Pentru imortalizarea momentului, am simțit nevoia „unui Laurențiu”. Ambele săritori erau prevăzute cu câte un bolovan ieșit în afară, ca o minisurplombă, iar singurul gând care mă consola era acela că, în cazul unei căderi, șocul mi-ar fi fost amortizat de zăpada pufoasă. Desigur, operația de hernie de disc, trecută-n palmares cu mai puțin de doi ani în urmă și genunchiul stâng cu metehnele amintite la începutul jurnalului, au contribuit într-o oarecare măsură la lipsa de mobilitate resimțită. Au fost necesare două, trei tatonări de fiecare obstacol pentru a mă vedea deasupra hornului buclucaș. Hopurile au fost trecute numai pe latura stângă, în pauzele dintre rafale și cu suportul ambilor pioleți.

Ca un făcut, prima dată am urcat Valea Hornului, cu mai bine de zece ani în urmă, tot dintr-un impuls solitar. S-a întâmplat în toamna târzie a anului 2006, pe o vreme bună, dar după o primă ninsoare care umezise în mare parte stânca. Hornul de față, total descoperit, mi-a strecurat ceva emoții în buricele degetelor. Pe de altă parte, eram ieșit din ritm și, trebuie să recunosc, aveam mai multe kilograme pe stoc decât mi-aș fi dorit. Până în Strunga Hornului, ascensiunea am continuat-o pe fețele friabile aflate de-a dreapta urcării. Un an mai târziu, în luna lui răpciune, m-am afișat cu o tura pe carpati.org din dorința de a pune o bucurie și în rucsacul altor iubitori de abrupt. Am reeditat traseul alături de un băiat tare de treabă, recunoscut în persoana lui Adrian Doană sau, mai pe scurt, Adi. De astă dată, am urcat toată valea, în cea mai mare parte, direct pe talveg, fără să resimt cea mai mică urmă de încordare. Deasupra hornului, în timp ce îmi filam secundul, s-a așezat pe stâncă o păsăruică pe care, spre rușinea mea, n-o mai remarcasem până atunci. Fluturașul de stâncă m-a zăpăcit și uimit atât de tare pentru câteva clipe, încât m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva am greșit muntele. În acele secunde, scurse prin câteva bătăi haotice de inimă, am trăit sentimentul de transpunere în peisajul polinezian. O a treia intenție de Valea Hornului, trecută-n catastiful cu amintiri în dreptul anului 2010, s-a stins din motive independente de mine. Pentru a se reintegra în peisajul alpin, după o pauză mai lungă, Marius Pop a dat curs propunerii mele de abrupt și m-a însoțit în ceea ce s-a dovedit a fi doar o tentativă. I-aș fi putut gestiona lipsa de antrenament, dar mi-au lipsit calitățile unui vraci pentru a-i înlătura răul resimțit pe perioada întregii zile. Ar fi renunțat bucuros la ascensiune încă de la prima săritoare a Mălinului, lucru dovedit prin încercarea aproape disperată de a-mi corupe pântecele pofticios cu toate bunătățile pe care era în stare a le face, pentru că nesuferitu’ era priceput într-ale gătitului, excelând mai ales la clătite, dar am rezistat ispitei și i-am târât entuziasmul după mine în speranța că ne vom hrăni spiritul cu peisajul de Creasta Strungilor. Încet-încet, am urcat Valea Mălinului și am pus piciorul în talvegul Văii Hornului tocmai atunci când un nor se pregătea să cearnă peste umerii noștri câțiva stropi de ploaie. N-am vrut să mă las intimidat și am cățărat porțiunea cea mai grea a văii, respectiv hornul, dar chipul transfigurat de boală al prietenului meu și cele câteva picături de apă resimțite mi-au dat de înțeles că a venit momentul să fiu mai îngăduitor. Am rapelat înapoi lângă Marius și ne-am retras fără să simt cea mai mică părere de rău. La urma urmei, o zi în abrupt, petrecută alături de un om care-ți împărtășește dragostea pentru munte, este totuși una menită să-ți bucure sufletul. În toamna anului 2012, am dat ochii cu Valea Hornului pentru a patra oară. M-am găsit în compania altor trei consumatori de Bucegi, dar și a unui cuplu care, coincidență sau nu, ne-a călcat pe urme. Făcusem publică tura pe blogul vechi și de aici suspiciunea mea că potrivirea nu a fost tocmai o întâmplare. Că s-a făcut sau nu responsabil hazardul de curioasa întâlnire, un lucru este sigur, oamenii erau trăitori de stâncă și mi-a făcut plăcere să-i cunosc și să împart preaplinul unei zile de Bucegi cu ei. Laurențiu s-a aflat de-a dreapta mea și până în Strunga Hornului, dintr-o poftă nebună de șpraiț, nu am ieșit din talveg. Printre pietrele din albia văii am identificat și restul unui obuz. Dată fiind configurația și amplasarea Văii Hornului în cuprinsul Coștilei, mi s-a părut oarecum ciudată prezența acestui artefact cu valență istorică.

Bun, acum că am trecut în revistă toate bucuriile și emoțiile culese pe Valea Hornului, să revenim în zilele noastre la tura care m-a stârnit la scris. Unde rămăsesem? A, da, deasupa hornului cu obrajii șfichiuiți de zăpada purtată-n rafale peste fețele muntelui și cu privirea în căutarea unui petic de cer. După cum știam, niciun obstacol nu se mai întrezărea în amonte. Doar zăpada, în care mă afundam până spre genunchi și uneori chiar peste, mi-a luat răbdarea-n tărbacă. Pentru trei mișcări și jumătate de pendul, Colțul Mălinului și-a făcut loc în peisaj, încurajându-mă la mers. Creasta care mă despărțea de Valea Colților s-a afișat în tot farmecul ei. De dragul perspectivei și pentru diminuarea efortului, mi-am continuat traseul pe fețele stâncoase și pe alocuri înierbate aflate pe direcția mâinii drepte. Din creastă se desprinde un perete care are la bază o mică grotă, desfășurată sub forma unei arcade alungite și în dreptul căreia se afișează un brâu care poate conduce în Valea Colților. Grota te poate ispiti, atunci când vremea este bine dispusă, la un bivuac contemplativ. Hm, poate că n-ar fi rău să iau în considerare un voiaj prin împrejurimi cu înnoptare aici!

La un moment dat, dincolo de creastă, s-a făcut auzit și trioul care se răsfăța cu minunile Văii Colților. Nu am mai revenit în talveg. Până în strungă am făcut privirea roată numai pe fețe. Pereții de piatră geruiți, ceața și vântul s-au raliat în jurul sentimentului intens de solitudine, oferindu-mi momente de-o vibrație rarisimă, tămăduitoare de suflet. Dacă, printr-un exercițiu de imaginație, mă abat pentru trei clipe la ideea de rai și, mai mult decât atât, aș acorda atenție posibilității de-a mi se permite accesul, fie și într-un colț sau pe marginea lui, sincer vă spun, nu mi-aș dori să arate altfel decât ceea ce-mi oferă abruptul Bucegiului surprins la vremea delirului. Cu riscul de a fi luat în tărbacă, afirm cu tărie că Valea Hornului face parte din cercul restrâns al acelor văi care nu ți se descoperă de la prima întâlnire. La început poți trăi cu impresia că îți oferă prea puțin și, dacă pui în balanță efortul depus, te simți oarecum nedreptățit. Când hazardul te mână pe ea pentru a doua oară, simți o ușoară deschidere și te bucuri de revedere mai mult decât ai putea bănui. Încet-încet, parcă se leagă ceva, nu te mai regăsești în pielea unui intrus, locurile ignorate la primul salut scot la suprafață o brumă de farmec. De la a treia vizită vă puteți numi deja prieteni, iar încrederea câștigată se înfiripă în inima ta în sentimentul numit „pentru totdeauna”.

M-am arătat în Strunga Hornului în jurul orelor cincisprezece, dar nu mi-am prelungit popasul mai mult de câteva clicuri. Hornul Coamei nu a răzbit prin ceață decât pe cel mult jumătate din lungime. Părea hașurat cu creion chimic pe o pânză care se afla în așteptarea unui meșter plecat în pauza de masă. Am săltat în Creasta Strungilor și, după ce am căutat în zadar cu privirea Colțul Gălbinele, m-am îndreptat spre strunga omonimă fără grabă. Mai era suficient timp până la ultimul personal al zilei. Umărul Gălbinele și Colțul Strungii, geruiți și ei, hibernau în așteptarea unei raze de soare. Am coborât firul principal al Văii Gălbinele direct pe talveg și, cu toate că au fost locuri în care m-am afundat în zăpadă până la genunchi, nu m-am întreținut la mers mai mult de un ceas cu el. Peisajul…, ei, dar cred că ar fi cazul să mai las și pozele să vă transmită câte ceva din emoția turei. Valea Hornului a fost cea care mi-a dat ghes la scris și, pentru jurnalul de față, simt că mi-am epuizat porția de cuvinte. Mai amintesc doar de urmele sesizate pe Valea Coștilei și de ciuta care, de la aproximativ patruzeci de metri, m-a fixat cu privirea în timp ce coboram pe Plaiul Munticelului. În Bușteni am așteptat mai bine de un ceas ultimul personal al zilei. În tren, niciun cunoscut. Pe Brîndușa, ajunsă înaintea mea acasă, am găsit-o dormind. După dușul râvnit, m-am bagat și eu în pat, dar Moș Ene nu mi-a dat atenție. Abruptul Coștilei mi-a ținut mintea preocupată până-n miez de noapte. Cu fericirea condensată în suflet, am reînviat într-un zâmbet de Bucegi.

Categorii: 3 - Coștila | 5 comentarii

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.