Sâmbătă, 13 mai 2023
Încă de săptămâna trecută eram cu gândul la ea. În timp ce coboram pe Valea Albă, îmi făceam planuri pentru weekendul următor. Speram ca Laurențiu să se regăsească și de această dată alături de mine. Și i-a reușit! Pe deasupra, un alt om tare fain, în persoana lui Călin Ciubotaru, s-a alăturat acestei bucurii de Morar. Datorită unei nepotriviri pe axa bocanci-colțari, am ezitat inițial să-l includ în miraj. În cele din urmă, am pariat pe simțul lui de apreciere și ne-am prins într-o strângere de mână. Pe de altă parte, bănuiam că zăpada se va arăta îngăduitoare, fără să pretindă un voiaj numai pe vârfuri. Pe Călin l-am cunoscut cu aproximativ doi ani în urmă, ei bine, tot într-o emoție de Morar. Se afla la cabana de vânătoare „Colții Morarului”, în compania fiicei lui, Alexandra. Firește, la prima vedere, nu m-am abținut să-mi șoptesc în barbă: „Ia, uite ce fată tânără și drăguță și-a tras norocosu’ ăsta!”. Acest tată, parcă prea tânăr pentru vremurile de azi, a făcut repede lumină în pripa judecății mele. Părea un turist desprins din atmosfera anilor optzeci, nouăzeci. Cert este că mi-a plăcut de la primul schimb de cuvinte și i-am lansat o invitație de Brâul Acelor. De atunci, când și când, mai trecem în revistă câte o tură de prins în suflet.
Bun, carevasăzică, am galopat câteșitrei spre Morar. La Gura Diham, am fost surprinși în pregătiri de alți trei iubitori de abrupt. M-am bucurat să-l revăd pe Vlad în această echipă (ne-am potrivit cu ceva ani în urmă la două revelioane, unul la Cabana Bârcaciu și altul la Curmătura). Ni s-a dezvăluit o intenție de Vâlcelul Portițelor. Noi am luat-o ușor spre cabana de vânătoare. În Poiana cu Urzici, alte glasuri răzbăteau printre copaci. Printre ele s-a remarcat cel al lui Gabriel Bazacliu. Cred că-i plăcuse cum am bătut urmele weekendul trecut și a ținut neapărat să profite și acum de efortul nostru. Printre altele, un bun ghid montan are darul de a nu-și consuma inutil energia :). Era însoțit de doi clienți-parteneri, aspiranți la farmecul Văii Adânci. După ce am săltat în colțari, Laurențiu s-a desprins în avangardă. Zăpada bună, parcă mai bună decât sâmbăta trecută, ne-a încurajat spre amonte. Tot talvegul Râpei Zăpezii era plin, de parcă iarna acum își pusese în gând să se prindă de munte. În dreptul primei săritori, câteva crăpături trădau un început de sfârșit, dar nimic care să ne dea frisoane. Un tobogan, format de o scurgere mai veche, ne-a înlesnit ascensiunea. Degetul Roșu, conturat pe cerul cenușiu, a lăsat la vedere un salut de bun venit!
Până la confluența cu Râpa Mică, aproape că nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Ultima oară am urcat-o alături de Călin chiar în tura amintită mai sus, folosindu-ne de ea ca poartă de acces spre Brâul Acelor. Din bazinul Râpei Zăpezii, acest fir este cel mai prietenos și se remarcă prin câteva puncte de belvedere numai bune de pus în ramă. Acum, desigur, am continuat pe mâna stângă, spre confluența celor două fire principale ale Râpei Zăpezii: Râpa Mare și Râpa Crucii. Natura a început să se dea în spectacol, încărcând peisajul cu o ninsoare ca în zi de sărbătoare. Fulgi uriași au plutit deasupra noastră într-un dans hipnotic. Priveliștea din jur părea desprinsă din atmosfera altei planete, iar pioleții vibrau de încântare. Ceva mai sus, talvegul principal se confundă cu un alt fir care se avântă spre Brâul Mare al Morarului. Am strigat către Laurențiu pentru un viraj la dreapta, dar nu m-am făcut auzit. L-am urmat până în proximitatea brâului și, printr-o traversare agreabilă, pe alocuri, spectaculoasă, am revenit în talveg. Pentru că am ratat, ca să zic așa, la mustață confluența cu Râpa Crucii, am descălecat direct în firul Râpei Mari. De aici, l-am lăsat pe Călin în ariergardă pentru a beneficia de o poziție mai bună la cules de amintiri. De teamă să nu scap vreun cadru mai deosebit, am cam abuzat de camera de fotografiat. La bătrânețe, am cu ce-mi trata sufletul!
Cam de la înălțimea Brâului de Mijloc, ninsoarea s-a mai rărit. Laurențiu începuse să fie urmărit de cârcei, dar a refuzat să predea ștafeta, a ținut să bată în continuare urme spre tării. Călin, cu un singur piolet, susținut și de un băț de trekking, se descurca admirabil. Se mai alintă el uneori, ba că se mișcă mai greu, ba că trage de el, ba că îi e teamă să nu ne încurce, dar nu l-am luat în serios. Are totuși o viață de munte și am citit în gaibaracele lui ce-i poate entuziasmul. De acum, mult în urma noastră, ne zâmbeau două minuni ale Morarului: Colțul Ghințurii și Colțul Retezat (pentru lămuriri referitoare la nume, puteti parcurge următoarele jurnale). În Brâul Acelor ne-am oprit cât să ne reglăm respirația. Strunga Acului Mare părea să spună: „nu vă grăbiți, totul va fi bine!”. Și, într-adevăr, nu am avut ce-i reproșa bătrânului Morar. Ca o paranteză, cu mai mulți ani în urmă, aveam câteva visuri scrijelite pe suflet. Printre ele se evidențiau, cu deosebire, Colțul Ghințurii, Colțul Moșului (a nu se confunda cu Colțul Retezat), o curiozitate în Peretele Nordic al Acului Mare și o emoție friabilă care suie în Degetul Prelungit. Între timp, c-așa-i în tenis, visurile au devenit vise. Cu toate astea, nu-mi atârnă niciun regret de ham, iau lucrurile așa cum sunt și călătoresc mai departe prin viață. Oricum, când mi se întâmplă să răsfoiesc amintirile, îmi dau seama că Bucegiul mi-a oferit mai mult decât m-am așteptat să primesc.
Deși am profitat din plin de efortul lui Laurențiu, ocazie pentru care îi mulțumesc, întâmplarea a făcut să mă afișez primul în Strunga Acului Mare. Probabil, de dragul nostalgiei, o voce interioară mi-a recomandat să-l încadrez cu Muchia Țancurilor, Colțul și Vâlcelul Ghințurii. Pentru o fotografie în trei, ne-am oprit la câțiva metri sub strungă. Aș fi pariat pe o cornișă mai mare la obârșia Râpei Mari, dar malul acela timid de zăpadă tasată era departe de a mă face să-mi revendic miza imaginară. În Strunga Acului Mare ne-a întâmpinat o priveliște numai bună de așezat în versuri. Dacă pe Fața Sudică a Morarului ieșeau în evidență mai multe întinderi de iarbă, spre Coștila și Cerdacul Văii Cerbului, zăpada era încă stăpână pe versanți. Plafonul de nori, ca o banchiză spartă pe alocuri, părea o punte între două lumi. Nu oboseala a fost cea care ne-a obligat să prelungim popasul, ci dorința de a ne face plinul cu mirific. Cu privirea roată, am luat-o la vale pe Șiștoaca Dracilor, pe care am părăsit-o nu după mult timp, înfingându-ne colțarii în fețele cu iarbă. Am traversat din șiștoacă-n șiștoacă, spre Brâul de Mijloc, iar la un moment dat, am mai trecut în catastif un popas de tot deliciul. Călin și-a făcut un obicei din a ne răsfăța cu bunătăți care se simt al naibii de plăcut sub bolta palatină. Întinși pe iarba mângâiată de soare, am servit o plăcintă cu mere că-i ploua Morarului pe „Colți” de poftă! Iar pentru Laurențiu, ca bonus pentru treptele bătute pe Râpa Mare, untură cu boia pe pâine. Laurențiu nu e nici pe departe un mâncău, cum aș putea fi eu, par egzamplu, dar arareori mi-a fost dat să-l văd servind o gustare aparent banală cu atâta plăcere.
Deși a fost o zi superbă, îmi pare că lumea nu s-a înghesuit pe văi. Dimpotrivă! Nu am sesizat decât prezența a doi sau trei schiori pe Valea Priponului. Când cu iarba-n colțari, când cu zăpada-n călcâie, am prins firul larg al Văii Cerbului la câteva bătăi de inimă mai sus de intrarea în Brâul Mare al Morarului. Folosesc denumirea de „brâu” în falsul detriment al celei de „brână” doar dintr-o simplă obișnuință-n exprimare. Curiozitatea nu m-a împins încă să fac o analiză pe termen. Pentru că zăpada era din belșug, am evitat Priponul Văii Cerbului și am coborât direct pe talveg până am dat de o pajiște cu preaplin de brândușe. Am renunțat la pioleți și colțari, iar până la Gura Diham, printre ramurile desfrunzite, doar Colțul Mălinului mi-a ținut privirea captivă pentru o scurtă reverie. Aș mai scoate din rucsac câteva cuvinte pentru a vărsa în pagină mai mult farmec de Morar, dar las și pozele să vă confirme sublimul trăit. Cândva, la marginea anilor, sunt convins că aceste emoții îmi vor fi sprijin în moarte. Undeva, prin Univers, o nouă stea se va aprinde pentru mine. Până atunci, sper la cât mai multe bucurii și experiențe ca cea la care tocmai ați fost martori. Gânduri bune vouă!
Mers întins 
Comentarii recente