Jurnal de Brumărel 2022 – Valea Colților – BMC – Valea Albă

Sâmbătă, 8 octombrie 2022

La mai bine de o săptămână de la reîntâlnirea cu mirificul Comorilor Clăii, am primit un mesaj pe WhatsApp de la Adrian Cristea, un prieten al muntelui pe care l-am cunoscut nu cu mulți ani în urmă, ca să zic așa, în habitatul Clubului Alpin Floarea de Colț București. Din mersul unui autoturism, îmi sesizase la orele dimineții călcătura de Jepii Mici în Bușteni. Modest și cu bun-simț, s-a afișat cu un gând de traseu în doi și pentru că nu mi-a scos în evidență și itinerariul, i l-am conturat eu cât ai zice Valea Colților, Brâul Mare al Coștilei și Valea Albă. Firește, am avut grijă ca cea mai mare parte a traseului să nu se regăsească printre experiențele lui trecute. Pentru că am întâmpinat oarece probleme cu achiziția online a biletelor de tren, Adrian s-a oferit în preziua plecării să apuce drumul Gării Târgoviștei (în 1872, la inaugurare, așa s-a numit Gara de Nord) pentru a ridica personal biletele.

În tren, dimineața, am întâlnit trei doamne cunoscute în lumea ,,floriștilor’’, iar la Câmpina s-a urcat Ioana, o fată care s-a mai răgăsit într-un traseu de abrupt alături de mine. Mi-a dat de înțeles că ar vrea și ea să participe la conversația cu Valea Colților, dar am decis să o lăsăm pentru o altă eventuală ocazie. Ajunși în Bușteni, nu am mai pierdut timpul  cu te miri ce și am trecut repede în revistă clișeele înșirate pe axa Căminul Alpin – Munticelul – Poiana Coștilei. Nu ne-am îngăduit un popas decât după ce am isprăvit de urcat și Vâlcelul Poieniței. Adrian s-a lăsat primul în Vâlcelul Pământos, iar eu i-am urmat îndeaproape pașii. Pe Valea Mălinului, în dreptul săritorii cu bolovan, s-au remarcat alți doi entuziaști. Noi am virat spre talvegul Văii Colților, unde ne-am echipat cu toate cele. Toamna se așezase deja pe inimă, iar eu, cu stângăcie, căutam să-i fac loc și pe cardul camerei de fotografiat.

Mult în fața noastră, undeva în dreptul primei săritori mai importante, am observat mișcare. Un grup de trei persoane a ales să-și clătească ochii tot cu priveliști de Valea Colților. Au ieșit repede din cadrul nostru vizual, iar ultima oară le-am remarcat siluetele în timp ce se deplasau pe Creasta Strungilor. Noi, fără să creștem ritmul, am lăsat ziua să ne îndese emoțiile în rucsac. Nu după mult timp, am ajuns la pietrele primei săritori. Văzută de la distanță, te pune puțin pe gânduri, dar când ajungi în dreptul ei, te încurajează să-i citești povestea fără griji. Alți precursori s-au grăbit să-i bată trei cuie printre rânduri, probabil ca să se asigure că-i acorzi totuși atenția cuvenită. Eu, mai mult de dragul exercițiului, am asigurat în toate trei. Se înțelege, ne știam de ceva ani și nu avea cu ce să mă mai surprindă, fie ea și puțin umedă. Am mai spus și în alt jurnal, de-a lungul anilor, am parcurs această vale de mai bine de zece ori și, cu siguranță, dacă ne-am revedea în fiecare an, bucuria nu ar scădea în intensitate. Adrian a cules buclele în urma mea și s-a oferit să strângă sfoara. Deși, încă de dimineață s-a arătat dispus să o care, de abia acum l-am rugat s-o preia el pe rucsac. Am luat de acasă o semicoardă de șaizeci de metri, mai bună și relativ mai nouă, pentru că celelate aveau deja cincisprezece ani trecuți prin toroane.

A doua săritoare, compusă din două blocuri succesive de piatră, se depășește prin dreapta. Pentru a înlesni trecerea, cineva a fixat aici o cordelină  drept scăriță. Îmi aduc aminte că, în vremurile în care eram mult mai antrenat și ceva mai subțirel în talie, cățăram direct obstacolul, neacordând atenție cordelinei. Acum, fără niciun fel de remușcare, m-am ajutat de ea, iar lui Adrian i-am întins o buclă. Odată epuizată și această emoție, până-n Strunga Colților, valea nu te mai reține la mișcări alambicate. Firește, ca pe orice vale de abrupt, dacă ești ceva mai creativ și entuziast, te poți testa prin mai multe abordări. Valea Colților are mai multe săritori cu fereastră, din căte știu, trei, și toate se pot evita. Cea mai importantă și spectaculoasă săritoare cu fereastră se află ceva mai sus de brâul care urcă spre Colțul Măgarului. Are suficiente prize și te introduce într-un farmec mai altcumva. Aceasta se poate ocoli prin dreapta, cu ajutorul unui jgheab situat ceva mai jos.

Pentru că am ales un traseu lung, nu am mai urcat pe Colțul Măgarului. I-am spus lui Adrian că felia asta de mirific o va servi cu o altă eventuală ocazie. După saltul prin fereastra amintită mai sus, am părăsit talvegul și ne-am continuat ascensiunea pe fețele din dreapta. În acest fel, am avut acces la priveliști mai generoase. Eu mi-am ușurat companionul de semicoardă și pâna acasă nu am mai scos-o din rucsac. Toamna nu s-a zgârcit în culori, iar mercurul din termometru nu a scăzut sub limita de confort. Nu am ținut să ajung primul în Strunga Colților, dar așa s-a nimerit. Mă așteptam să fie mai multă vizibilitate. Ceața a ținut ascunsă treimea superioară a Peretelui Gălbenele. Discul solar s-a ițit spre obârșia Hornului Coamei, ca un spectru în zi, hoinar printre neguri. Ne-am opintit pe Creasta Strungilor, cu un pas prin Strunga Hornului și cu un altul direct în Strunga Gălbenele. Pe Brâul Strungii, trei persoane se auzeau făcând schimb de glume (posibil sa fi fost cei trei care au urcat pe Valea Colților înaintea noastră).

Am tăiat ceața spre Valea Scorușilor. De undeva de pe raftul cu amintiri, mi s-a descoperit priveliștea Crestei Mălinului, ca o spinare împietrită de stegozaur. Acum, deși eram dornic de revedere, nu m-a încercat nicio părere de rău pentru lipsa vizibilității. M-ar fi bucurat totuși să-mi răsfăț companionul cu o priveliște de prins în suflet, dar, după cum probabil bănuiți, nu întotdeauna îmi ies miracolele. Ce să-i faci, nici măcar eu nu sunt perfect! :) Spre Brâul Mare al Coștilei am urmat poteca obișnuită, desfășurată pe fețele malului stâng geografic al Văii Scorușilor. Acumulase ceva zăpadă, dar nu într-atât cât să ne întoarcă ziua pe dos. Ușor, ușor, cerul ni s-a deschis într-un zâmbet albastru, iar după ce am mai tras de câteva ori aer în piept, ne-am ridicat deasupra norilor. Strunga cu Bolovan a Umărului a fost, fără doar și poate, fermecătoare! Spre vârfurile Omu și Bucșoiu, priveliștea, așa cum o știm, ruptă din vis. Soarele ne-a așteptat ,,La Pietriș’’ și, pe lângă el, ceva mai jos, vreo patru sau cinci capre-negre. În sfârșit, pauza de masă!

Pentru că timpul nu a stat prea mult în loc, nu am făcut-o nici noi. Am traversat amfiteatrul Coștilei, iar din Creasta Văii Albe am furat un cadru cu  Hornul lui Gelepeanu. Adrian, până la această tură, nu mai servise nicio porție de sublim direct din ,,blid’’. Sunt convins că Blidul Uriașilor l-a îndestulat cu emoții de nu-mă-uita. Ceva mai în față, am văzut un solitar cu pași de Valea Albă. Am ajuns și în locul în care cândva mi-am promis un bivuac, Blidul de sub Streașină. Un urs a lăsat în potecă ditamai marcajul. Pintenul Văii Albe parcă pare mai prezentabil din acest unghi. Înainte să punem piciorul în Valea Albă, l-am ajuns pe solitarul amintit câteva rânduri mai sus. Nu a știut unde să intre-n talveg și se nevoia pe fețele de deasupra brâului, luat în tărbacă de gps-ul telefonului. L-am ghidat noi prin explicații și semne, iar mireanul s-a mișcat fără reproș. Cu gândul la un ultim tren de seară, eram cu ochii pe ceas. M-am desprins în față, urmărind ca distanța dintre mine și Adrian să rămână în limite rezonabile. Deși Valea Albă nu îi era necunoscută, se afla la prima coborâre pe ea. Un fluturaș de stâncă țopăia pe o piatra. A refuzat să-și deschidă aripile pentru a face prezentările în ținuta festivă. La Săritoarea Cârnului, în zona cablurilor, m-am salutat cu doi oameni aflați în urcare. Cred că i-a prins noaptea-n bocanci. Nu departe de ,,La verdeață’’, o capră-neagră aproape că nici nu s-a sinchisit de prezența mea. După câte se pare, arăt încă bine, mai am de adunat cute pe chip pentru a pune gingășia pe fugă.:)

,,La verdeață’’ ne-am regrupat și am dat hamurile jos. Era momentul serii, iar noaptea stătea la pândă. Nu mai aveam nicio grijă, trenul ne-a dat de înțeles că se lasă prins. Pe Plaiul Munticelului am fost ajunși de un băiat cu vânt de Hornul Mare al Mălăieștilor. Am schimbat impresii și nu am scos frontala din rucsac. Am prins un tren mult mai devreme decât ne așteptam, dar nu am prins și loc pe scaun. Acum, la final, mă gândesc la traseul de duminică și la ,,brîndușa de toamnă’’ care-mi va zâmbi la rever. Pe ce brâu să o joc? Săptămâna trecută am jucat-o pe Brâul Portiței, după ce ne-am călcat pe picioare în bazinul Spumoasei. De ,,portiță’’ stă agățată o amintire dintr-aceia! Revenind la tura de față, îi mulțumesc lui Adrian pentru încredere și companie, iar vouă, celor puțini, pentru timpul scurs pe foile jurnalului.

Amintirile sunt trepte

Pe care urcă gândurile

Cu trecerea anilor

Te poți ridica pe ele

Când vei cădea în tine

Redescoperind emoția

Călătoriei fără nicio țintă

Să te bucuri de drum

E tot ceea ce contează

Oricum vei ajunge la capăt

9 octombrie 2022