Jurnal de Ningău 2015 – Valea Albă

Sâmbătă, 19 decembrie 2015

Când dorul de abrupt îți vântură sufletul și mersul „la pioleți” îți țiuie-n urechi rațiunea nu mai are puterea de-a te ține în loc. Faci uitată toată furtuna care s-a izbit de chila corabiei și, cu entuziasmul renăscut din cenușa destinului, îți ridici din nou pânzele în căutarea orizontului pierdut. Bineînțeles, te urnești cu timiditate și la început nu ai așteptări prea mari, dar, pe măsură ce încerci marea cu degetul, ușor-ușor, apele se limpezesc în zâmbetul pe care ți-l doreai arborat de catargul speranței. Sentimentul de încredere se prinde de picioare precum colțarii de bocanci și te redescoperi în cel de altădată. În cele din urmă, în ciuda avertismentelor și dogmelor lumești, ajungi să-ți șoptești în barbă celebrele cuvinte ale mult mai celebrului Galileo Galilei: „e pur si muove!”. Și, Dumnezeule, cât de frumos ți se poate mișca abruptul sub picioare în luna lui ningău după o perioadă în care hazardul te-a consemnat la șes, oho, har nu am să-mi fac bucuria cunoscută!

M-am urcat în „personalul 3001”, din păcate, fără pistruii care mi-au colorat ultimul an și ceva din viață. Am revăzut oameni pe care timpul mă face să-i îndrăgesc din ce în ce mai mult și numai teama de a omite pe vreunul mă obligă să nu-i nominalizez aici. Pentru că nu mi-am dorit să mă descarc de nicio intenție, încă de cu seară mi-am vârât colțarii și pioleții în rucsac, lăsând să se înțeleagă că plec să-mi servesc ceaiul în Poiana „la Verdeață”. Am pus un picior pe peronul gării din Bușteni și un altul, peste Căminul Alpin, direct „la troiță”, în vreme ce majoritatea companionilor de vagon și-a zis: „dacă e iarnă, e Bai!”. În ritmul Munticelului am intrat destul de repede, iar ramurile desfrunzite ale copacilor, spre desfătarea mea, m-au pus mai ușor în contact cu feeria de Caraiman și Coștila. „La belvedere” ceața nu a lăsat nicio „picătură” de creastă să impresioneze senzorul camerei de fotografiat. Cu trei pași înainte de Poiana „la Verdeață” un câine husky m-a transformat, pentru moment, în jucăria lui preferată. Era atât de neastâmpărat încât mai avea puțin și îmi dădea brânci din potecă. I-am atras atenția stăpânului că patrupedul se întrece cu joaca și în cele din urmă am avut cale liberă spre talvegul Văii Albe.

Despre Valea Albă pot spune, ca mulți alții de altfel, că este una dintre primele văi de abrupt în care mi-am făcut ucenicia și, cu toate că se detașează prin dificultatea scăzută, se remarcă totuși prin peisajul de o rară tresărire. S-o urci, având de-a stânga Peretele Albișoarelor și de-a dreapta Peretele Văii Albe, nu-i chiar de colo! De fapt, dacă stau și mă gândesc mai bine, dificultatea ei constă tocmai în tăria vizitatorului de a-i suporta splendoarea. Este, cum spune o vorbă din popor, de-o frumusețe răpitoare, iar celor mult prea sensibili, pentru a nu cădea pradă delirului, le recomand să nu încerce o ascensiune solitară a văii. Valea Albă este locul în care timpul uită de sine, îngăduindu-ți bucuria încremenirii în nemărginirea mirificului. Pe toată lungimea ei, muzica care vibrează prin lama pioleților îți răsună în suflet în tonalități parcă nepământene. Cum spuneam, atenție mare, excesul de sublim poate dăuna sănătății mintale!

„La Verdeață” emoția mi se citea în palmă și mai deloc în priviri. Dintr-o singură aplecare mi-am prins parazăpezile, după care, revenit la verticală, am cunoscut sentimentul fericirii mute. Valea Albă, pentru două, cel mult trei minute, s-a dezgolit de ceață, lăsându-mi privirea să umble slobodă prin mereu surprinzătoarea ei goliciune. Atingerea colțarilor și a pioleților mi-a făcut buricele degetelor să joace mai ceva ca cele ale unui virtuoz pe claviatura unui pian. Gaibele s-au pus în mișcare pe talvegul împresurat de negură, dar, nu cu mult înainte de Săritoarea Cârnului, o brîndușă de toamnă mi-a cuprins entuziasmul între petale, temperându-mi avântul. În urma mea am putut vedea alți doi bucegiști cum se nevoiau spre tării. După un timp, zgomotul produs de un piolet în cădere sau frecare de stânci mi-a dat de înțeles că se munceau cu o albișoară. Mai sus de Săritoarea Cârnului, prin fața ochilor mei, o vulpe a traversat firul văii, pierzându-se pe fețele nordice ale Caraimanului. Nu mi-am ascuns mirarea și am afișat-o printr-un mesaj telefonic. Am depășit Cârnul prin stânga, în sensul urcării, dar, de dragul unor fotografii, am fracționat săritoarea la jumătate, săpându-mi o treaptă pentru piciorul drept. Pe această treaptă m-a surprins telefonul Ionelei, adiere de afecțiune și emoție prin viața celuia care a fost Cătălin Iulian Oprea. O sunasem cu o seară înainte cu intenția de a-i solicita împrumutul pioleților mult prea grăbitului meu prieten întru cele veșnice, dar pentru că m-a încercat târziu acest gând, nu am prins-o la telefon. Îmi doream să marchez revenirea în abrupt și ca un omagiu adus aceluia care mi-a fost camarad prin viață. Amintirea lui este dăltuită pe frontispiciul sufletului meu și va rămâne acolo atâta timp cât voi cunoaște zbaterea lumii acesteia.

O ninsoare ușoară și-a făcut loc în peisaj. Din când în când ceața sălta în lături, lărgind sau micșorând tabloul naturii după cum o tăia capul. În proximitatea Brânei Mari a Coștilei o capră neagră nu m-a slăbit din priviri. Nu, nu eram singur. Pentru a nu-mi supune inima la o tresărire de necontrolat, muntele mi-a scos în cale un mesager de viță nobilă, făcându-mă să înțeleg că nu-mi picurase încă în suflet bucuria zilei. O fereastră mi s-a deschis spre cer. Am scos capul prin ea și mi-am clătit ochii cu albastru de Bucegi, în vreme ce pâcla Baiului se întindea la picioarele mele atât cât puteam cuprinde cu privirea. Mi-am zis că n-ar fi rău să schimb perspectiva și am părăsit talvegul pe mâna dreaptă, săltând peste malul stâncos direct pe coastele și pragurile înierbate ale amfiteatrului Văii Albe. Iha, încântare, te salut! Un ciopor de vreo douăzeci de capre negre mi-a pus ziua sub semnul unei amintiri de neuitat. Le-am admirat, și admirat, și tot admirat, până ce timpul m-a tras de mânecă, amintindu-mi că am o vale de terminat și un tren de prins. Crucea Eroilor, conturată într-un talaz de neguri, mi-a întregit isihia. Nu peste multă vreme racheta Coștilei s-a ițit de-a dreapta mea, semnalându-mi apropierea platoului. După ce am mai luat în colțari câteva plăci de vânt, am incheiat cele aproximativ patru ore de mers domol rezervate Văii Albe.

Pentru că nu au trecut nici măcar șase luni de la operația de hernie de disc, am hotărât să-mi fac ieșirea din scena Bucegilor cu telecabina. M-am îndreptat spre Babele convins că ultimul transport pe calea ferată aeriană este pus în mișcare la orele patru și jumătate, dar, stupoare, acesta a avut loc cu trei sferturi de ceas mai devreme. Ca să fiu mai precis, cu trei minute înainte de a ajunge eu la casa de bilete. La câte „selfie-uri” am făcut pe vale, ha, mă mir că nu am pierdut și ziua care urma să vină! În fine, m-am arătat ușor dezamăgit unei doamne care părea că face parte din personalul stației, dar biata femeie nu avea nicio vină că telecabina funcționa după un orar descurajant. Am părăsit stația și mi-am pus colțarii cu intenții de Piatra Arsă. De Cabana Babele, brr, nici nu voiam să aud! În douăzeci și doi de ani de bucegit, da, nu am prins nicio noapte sub acoperișul ei și mi-am zis că nu este cazul să o fac acum.

În fața stației erau trase două snowmobile. Într-unul din ele s-a urcat un domn care nu a ezitat să mă poftească pe locul din spate, nu înainte de a-mi face observație în ceea ce privește inutilitatea colțarilor pe platou. Nu vreau să încarc jurnalul cu detalii care pot părea plictisitoare, dar, în ceea ce mă privește, chiar și pe teren relativ drept, colțarii îmi oferă mai multă fermitate și rapiditate în mers, mai ales atunci cănd zăpada este tare. Bun, mi-am pus colțarii pe rucsac și, după ce i-am făcut loc pe portbagaj, am încălecat snowmobilul, ținându-mă cu putere de mânerele laterale. Nu mai trăisem niciodată o astfel de experiență și doar bănuiam la ce mă puteam aștepta. Hurducăielile de care am avut parte până la Piatra Arsă m-au făcut să nu-l îndrăgesc prea tare, dar l-am apreciat pentru eficacitate și latura practică. Domnul Vasilică, numele sub care s-a prezentat samariteanul meu și sub care se va regăsi în rugăciunile mele, a refuzat să-mi ia bani pentru ajutorul oferit. Mi-a propus să rămân la Piatra Arsă, dar eu îmi doream să simt noaptea cum mi se așează pe umeri și, pe deasupra, aveam convingerea că voi prinde un tren spre casă. După ce ne-am salutat, m-am îndreptat spre Schiel, dar poteca fusese făcută doar pe o distanță de aproximativ o sută cincizeci de metri. La pas cu amurgul, m-am orientat spre Piciorul Pietrei Arse, urmărind urmele care aveau să mă călăuzească într-un final în Poiana Stânii. Mai înainte de a se lăsa întunericul și de a mă angaja în coborâre am terminat spaghetele cu ton rămase de la prânzul servit pe Valea Albă și am prețuit gustul și aroma pătrunzătoare a unei portocale. O cană cu ceai cald mi-a redat căldura pierdută. Am coborât Piciorul Pietrei Arse de parcă mă aflam la o plimbare prin Parcul IOR. La băncuță am înlocuit bateriile frontalei a cărei lumină de abia dacă o mai ghiceam. În Poiana Stânii câinii mi-au lătrat trecerea meteorică, iar pe Drumul Reginei am lăsat trei sferuri de ceas. Mi-am semnalat prezența în Gara Sinaia la orele nouăsprezece, cu treizeci de minute mai devreme de ultimul „personal” al serii.

Acum, la final de jurnal și-ntr-un sfârșit de an, mă simt cam sărăcit în cuvinte și cu o cicatrice în suflet. Cu toate astea, găsesc puterea de a lăsa tradiția să-și urmeze cursul și vă urez de cele bune și un an după voia inimii. La multe ture însuflețite!