Sâmbătă, 1 aprilie 2023
Ziua în care prognoza meteo ne-a mințit frumos. A încercat ea să ne descurajeze, afișându-se din cale-afară, dar nu i-a mers. Mi-am prins „Brîndușa” de petale și m-am afișat în Sinaia încă de vineri seara. Am bănuit că vremea are să-i țină entuziasmul departe de abrupt Brîndușei și nu i-am pus pioletul în mașină. Mi-am zis că daca totuși vrea să-mi calce pe urme, îmi desperechez pioleții pentru un voiaj festina lente. Pentru că nu a vrut să mă știe singur pe te miri unde, a insistat să mă fac auzit în gânduri și am pus mâna pe telefon. Deși mă așteptam la răspuns, am încercat cu Laurențiu. Firește, am tradus imediat sintagma „mai vedem mâine” prin „nu e momentul acum”. Tot Brîndușa, în ultimul gong de seară, a sugerat să ne punem nașul la încercare și, iha, dimineața am tras la Gura Diham pentru o bucurie în trei. Atât Cătălin, cât și Brîndușa, nu aveau habar ce tentație îmi încolțise mie în tigvă. De cu seară le-am dat de înțeles un cramponaj în Seaca dintre Clăi, dar am ținut să le strecor în suflet o emoție pe care nu o mai încercase niciunul dintre ei: Vâlcelul Portițelor. La Gura Diham se aflau deja în pregătiri de cale lungă alți trei entuziaști (Mirela, de-a lungul anilor, s-a regăsit în vreo două văi de abrupt alături de mine, Daniel al lui Toader, am impresia și o fată pe care memoria nu a identificat-o printre cunoscuți).
Uvertura zilei, desigur, a vibrat pe tonuri clasice: Poiana Izvoarelor – Pichetul Roșu – Poiana Bucșoiului. Totuși, încă de la primii pași, Brîndușa a remarcat o minune a naturii: Ciocănitoarea Neagră. Dryocopus martius este cea mai mare ciocănitoare din Europa și eu, recunosc, nu-mi amintesc să o fi prins vreodată în priviri. Până în Poiana Bucșoiului, în cea mai mare parte, tot Brîndușa a fost cap de afiș. Aici ne-am echipat și am profitat de popas pentru o primă gustare. Valea Bucșoiului ne-a poftit în talveg cu toată feeria din zi și noi am lăsat colțarii să ne conducă în amonte. Deși spre tării atmosfera era încărcată, plafonul de nori nu s-a lăsat atât de jos încât să ne obstrucționeze cu totul priveliștea. Piatra Mare și Postăvarul au fost martorii ascensiunii noastre. Spre Creasta Balaurului, negurile se îngânau cu țancurile într-un farmec aparte. Vâlcelul Portițelor s-a afișat cu un zâmbet larg și îngăduitor, deși la bază se vedeau urmele unei avalanșe recente, compusă din mulți bulgări care lăsau impresia unui „grohotiș” de zăpadă. Am înaintat încet și cu încredere, urmat de Brîndușa și Cătălin. Zăpada, moale și umedă, ceda aproape la fiecare pas sub greutatea mea. În primul sfert al vâlcelului am ars mai multe calorii decât aveam alocate pentru acest segment, dar am intrat în colăceii de rezervă și într-un final am răzbit.
Prima dată am parcurs Vâlcelul Portițelor în 2009, mai spre sfârșit de aprilie, iar talvegul s-a afișat ca un tobogan înghețat și sticlos, care a reclamat o atenție sporită și un efort pe măsură. Până în Strunga Portițelor am urcat numai pe vârfurile colțarilor, iar gambele mele au rămas și acum cu amintirea acelei strădanii. Acum, la o distanță de paisprezece ani, zăpada mi-a îngăduit opriri dese și comode. Cu toate astea, îmi pare că am tras mai mult aer în bojoci. Și eu care credeam că timpul mă trece cu vederea și nu lasă să mi se citească vârsta-n gaibarace! Cătălin a preluat inițiativa și, urmat de Brîndușa, a săpat urme numai bune de tras sufletul. Din când în când, dintr-un scoc aflat pe mâna stângă, mici bulgări de zăpadă se jucau de-a rostogolul. Am revenit în ariergardă ceva mai sus de confluența cu Vâlcelul Mignon și am lăsat să-mi scape un salut imaginar spre cel care i-a dat numele, Mircea Ordean. Încerc să-mi explic de ce nu m-am regăsit cu Mircea în niciun fior de abrupt, dar nu reușesc să mă conving.
Vâlcelul Portițelor are poezia lui. Versurile, la început, pare că nu te rețin prea mult cu inima în pagină, dar pe măsură ce le parcurgi, îți dai seama că este un ceva acolo care se identifică tulburător de mult cu un vertij pe care l-ai mai trăit cândva. În talvegul lui se află încrustate câteva strofe care te prind într-o reverie aparent inexplicabilă. Firește, stilul nu prinde la toată lumea, mai ales la cei care arareori parcurg literatura de abrupt. Pe mine, unul, m-a cucerit. Mai ales în 2013, atunci când am recitat poemul fără zăpadă, bucurie pe care am transpus-o într-un jurnal mai altfel. Dumnezeule, nu-mi dau seama cum au trecut aproape 10 ani! A fost o tură cu strigare pe carpati.org și cu toate că inițial am limitat numărul de companioni la trei, am sfârșit prin a-mi da acordul pentru șase. Toate persoanele mai parcursese cel puțin o tură alături de mine și pentru că erau oameni faini, mi-am zis să testez și această emoție. S-a scris o poveste frumoasă atunci, dar, dacă răsfoiesc paginile anilor scurși, identific două curiozități. Primo, de atunci, nu-mi amintesc să mai fi organizat vreo tură de abrupt în șapte, deși în ale altora este foarte posibil să fi eșuat și, secundo, memoria nu mă ajută să mai identific vreun traseu epuizat alături de vreunul din acei foști camarazi de abrupt. Hazardul are un simț al umorului căruia nu e musai să-i pretinzi explicații. Pur și simplu îl iei așa cum e și îți vezi mai departe de călătoria prin viață.
Revenind la tura de față, țin să subliniez că vremea m-a încântat nespus de mult. Plafonul de nori care stătea să-l atingi cu mâna, ceața cu chef de du-te-vino, vântul aproape inexistent, fulgii leneși, plutind ca-ntr-un vis și căldura care te pătrundea în suflet mi-au întregit bucuria de a fi în curtea Bucșoiului. Am urcat doar într-o singură bluză și fără mănuși, mai tot timpul cu mâinile goale în zăpadă. După un timp, Brîndușa s-a oferit să bată urme, iar eu nu am avut motive să o descurajez. Deși nu se dă în vânt după văile de abrupt, mai ales în sezonul cu săritori la vedere, la vremea zăpezilor are altă mină și nu încetează să mă uimească. Cătălin, care a transpirat sub trei straturi de haine, a ieșit primul în Strunga Portițelor. Hmm, repede, parcă mult prea repede am lăsat vâlcelul în urmă! În Creasta Bucșoiului Mic, zisă și „a Balaurului”, am luat prânzul într-un peisaj de pus pe inimă. Mi-ar fi plăcut să mai tragem un pic de timp, dar vremea părea într-o continua transformare și am luat-o din loc.
Am avut trei tentații în minte. Una, prin mijlocirea unei brâne pe care o mai parcursesem de trei ori, răspundea la numele de Canionul Văii Morarului. A doua, ar fi fost ceva nou și pentru mine, mă chema dinspre Șiștoaca Răsărită. Da, nu se remarcă printr-o ținută cu vino-ncoa’, dar drumurile aparent banale pot surprinde plăcut. Și, în sfârșit, a treia, o ispită care convinge fără să insiste, cu un salut „la Balaur” și un altul „la Țimbal”. Am cedat acesteia din urmă și, ușor-ușor, unii cu atenția mai mult sau mai puțin încordată, am tăiat ceața cu pioleții pe creastă. Emoțiile au fost fără cusur, împrumutate parcă din alt vis și chiar acum, la ora la care mă îndrept spre finalul acestui jurnal, mai arunc câte o privire pe fotografii ca să nu trăiesc cu impresia că vorbesc în somn. Am servit câteșitrei un ceai la Balaur, iar de pe Țimbal am admirat Acele Morarului. M-am uitat cu jind spre abruptul nordic și, pentru a nu știu câta oară în două săptămâni, mi-am reproșat ceea ce s-ar putea chema neglijența deceniului. Pe 19 martie am plecat cu Laurențiu cu gând de Valea Poienii, dar când am ajuns la numai câteva sute de metri de Gura Diham, Brîndușa m-a sunat să mă întrebe, ei bine, ați ghicit, de bocanci! Îi uitasem în hol. Nu am făcut nimic altceva decât să privesc spre abruptul estic al Coștilei pentru două minute și să bifez cea mai scurtă vizită la poale de Bucegi. Am trecut pe la închisoarea Doftana ca să mă autodenunț, dar nu am avut cui.
Cătălin, mult peste umăr, a remarcat o capră neagră. I-am făcut o poză cu aparatul lui de fotografiat, dar nu merită să o afișez la jurnal. După ce ne-am săturat de privit Morarul, am coborât Țimbalul cu o mică ezitare. Am ajuns totuși repede în Poiana cu Urzici și în traseul marcat am scos colțarii. În partea superioară a Văii Bujorilor am sesizat un solitar în coborâre. Din Cabana de Vânătoare Colții Morarului răzbăteau mai multe voci. Nu o mai văzusem de mult timp deschisă. Brîndușa, ca de obicei, mult mai atentă la frumos, ne-a arătat pâlcurile nenumărate de ghiocei care erau împrăștiate în jurul nostru. La Gura Diham ne-am despărțit de Cătălin, nu înainte de a încerca să-l convingem să amâne întoarcerea la Sibiu pentru dimineață. A preferat să-și sărute „flișnițele” în miez de noapte. Noi am revenit la Sinaia pentru o ciorbă caldă și un MBS, dar și pentru odihnă peste noapte. Bucșoiul s-a dovedit a fi un bun somnifer. Sper să nu mai treacă alți zece ani pentru un voiaj pe Vâlcelul Portițelor! Las la vedere o fărâmă din recunoștința mea pentru o bucurie de prier. Sărbători în pace și lumină!
Ne-am prins entuziasmul în colțari
Și am fost răsplătiți cu o zi dintr-aceia.
O zi încărcată cu atât cât trebuie
Cât să o putem numi bucurie,
O zi plină cu atât îndeajuns
Cât să ne deschidem inimile,
O zi pusă sub semnul suficient
Pentru o emoție fără reproș.
Am bătut, cu încetul, urme în suflet
Ca să le putem citi la senectute
Pe creasta amintirilor înzăpezite.
2 aprilie 2023
Nu, nu ne-am lăsat păcăliți!
Prognoza meteo a încercat
Să ne întoarcă din gânduri,
Dar pioleții au tras spre abrupt
Și nu i-am putut nicicum opri.
Carevasăzică , de întâi aprilie
Am luat în serios o minciună mai veche
Și am fost în vizită „la Balaur”.
Acesta, după cum se vede,
Este cât se poate de real.
Bucșoiul nu minte niciodată!
3 aprilie 2023
Mers întins 
Comentarii recente