Trepte spre cer – Făurar 2012 – Buila-Vânturariţa

Au trecut mai bine de două săptămâni de când s-a isprăvit călătoria mea prin munţii cei mai iubiţi ai vâlcenilor şi înca nu mi-am revenit din vraja care mi-a cuprins  trupul şi cugetul. Oraşul acesta aglomerat şi cu lume pestriţa nu reuşeşte să mă scoată de sub puterea farmecelor la care am fost supus de către cel mai iscusit magician, muntele, şi, pentru moment, îmi lasă răgazul contemplării. Ţintuit în faţa monitorului, cu mâinile mângâind uşor tastatura calculatorului, simt lemnul tare al scaunului cum se frământa, scrâşnind aproape imperceptibil sub greutatea gândurilor mele, precum un fag îmbătrânit de călcăturile atâtor ani, ca şi cum ar tânji la vremurile când, copac fiind, îşi înalţa mândru coroana înfrunzită spre tăriile cerului. Sub tălpile-mi desculţe, parchetul rece pare a tresări şi el, amintindu-mi că a fost cândva pădure doinită de inimi călătoare, umbră răcoroasă in zilele caniculare pentru sufletele hoinare şi adăpost binevenit celor năpăstuiţi. Dacă cineva m-ar întreba: Ce iubeşti mai mult, muntele sau pădurea?, sincer vă spun, mi-ar veni greu să-i dau un răspuns. Pentru mine, muntele fără pădure este ca trupul fără suflet! Gol şi lipsit de viaţa, el rămâne doar un spectru păgubit de umbră, o arătare despuiată de zborul lăuntric al emoţiei neconsumate. Eu văd muntele şi pădurea ca pe două entităţi inseparabile în procesul de împlinire spirituală, ele reprezintă, cum să vă spun, ei bine, da, melanjul fără de care saltul spre mântuirea sufletului are mult prea multe şanse de a fi ratat.

24 Făurar 2012. Suntem în zi de Dragobete. Îmi sărut de cale lungă fetele adormite. Drumul spre Târgul Piteştilor este învălătucit într-o ceaţa deasă numai bună de strâns în snopuri. Îmi mân caii cu băgare de seamă. Ajung la locul de întâlnire cu câteva minute înaintea lui Ilie, camaradul care mă va însoţi în călătoria ce am s-o fac in munţii Căpăţânii, mai precis pe creasta celor mai iubiţi feciori ai săi, Buila-Vânturariţa. Căutăm să reînviem, măcar simbolic,  obiceiuri uitate, datini pierdute-n negura timpului, iar muntele este mijlocitorul de taină al înfrăţirii noastre. Tradiţia ne reaminteşte faptul că de Dragobete se făceau şi înfrăţirile între băieţi. Da, nu ne vom cresta mâinile cu semnul crucii solare, nu ne vom atinge braţele sângerânde şi nici nu ne vom suge sângele unul altuia. Vom transfigura ceea ce pe vremuri se numea “frăţia de cruce” în “frăţia de munte” şi vom cresta zăpada cu urmele paşilor noştri, vom atinge înălţimile muntelui cu obrajii sângeraţi de vânt şi vom sorbi din roşeaţa cerului în miez de apus.

În sfârşit, am ajuns în satul Pietreni. Căutăm traseul marcat care ne scoate în Poiana Scărişoara şi casa gospodarului Ciorgan Mihai pentru a parca maşina în curtea dumnealui. Anul trecut am lăsat-o tot la el şi s-a dovedit  a fi primitor. Atunci a refuzat cu încăpăţânare să ne ia bani pentru cele trei zile în care i-am lăsat autoturismul parcat pe podeţul care traversează pârâiaşul ce desparte ograda de drum. Nu este acasă, însă un nepot de-al dânsului, care-i este şi vecin, ne sare-n ajutor şi se duce să-i cheme soţia. Gheaţa nu ne permite să deschidem porţile metalice şi ne obligă să le scoatem din balamale. Treaba decurge repede şi iată-ne agitându-ne pe lângă maşină, schimbându-ne încălţările şi aranjându-ne rucsacurile.

Bun, suntem gata, o putem lua din loc. Vremea este frumoasă şi ştim că nu are să ne încurce-n vreun fel. Intrăm pe drumul forestier al Pârâului Sec şi mergem câteva sute de metri fără efort. Primăria a degajat zăpada până în punctul în care ultima gospodărie are acces la drum. De aici, hmm, începe desfăţul! Norocul nostru este că pentru început ne servim de urmele pe care le-a lăsat vreo ciuta sau un alt animal binevoitor şi mersul nu este foarte obositor. Însa, după câţiva kilometri, urmele părăsesc drumul şi noi ne muncim cu nămeţii care ne ajung până la genunchi. Da’ ce zic noi! De fapt, ca să fiu sincer,  Ilie este cel care munceşte, iar eu, târâie-brâu,  sunt cel care-şi asuma  meritele, că aşa-i în tenis, vorba mult regretatului  şi îndrăgitului Toma Caragiu.

Ei, am reuşit să facem “doar” patru ore pâna la izvorul cu troiţa din Poiana Scărişoara. Vara, după indicator, este necesară numai o oră pentru parcurgerea acestei porţiuni din traseu (Sat Pietreni-Poiana Scărişoara). În ghidul turistic emis de Asociaţia Kogayon în anul 2007, “Parcul Naţional Buila Vânturariţa”, apare trecut şi un refugiu în zonă, însa eu nu l-am văzut. Începând de pe culmea care ne duce spre izvor am întâlnit urmele de schiuri ale grupului care trecuse prin zonă cu o săptămână în urmă.

Poposim la izvor şi, în timp ce luăm o gustare, îmi fac deja planuri pentru eventualitatea în care nu vom ajunge la refugiu. Pentru că, e lesne de-nţeles, zăpada are toate şansele să ne strice socotelile şi este bine să avem şi un plan de rezervă. Iau în calcul o înnoptare în stâna “La Văcărie”, dar şi posibilitatea de a ne “bucura” de tot confortul unui adăpost în zăpadă. Ilie, mai optimist, încă nu-şi face niciun fel de griji. “Ehei, îi prieşte mersul prin zăpadă!, îmi zic în gând. Foarte bine, eu sunt băiat educat şi acord întotdeauna prioritate celor mai în vârstă decât mine. Aşadar, domnule Ilie Nedelea, aveţi oroarea, pardon, onoarea de-a face urme prin zăpadă!”

Înaintăm, of, al naibii de greu, dar, încet-încet, ne apropiem de vechea stână din Poiana Şoprul Ţolii. Din loc în loc, zărim Munţii Coziei hăituiţi de nori grei. Aceşti nori, uneori, învăluie muntele într-o mantie cenuşie, dând târcoale prăzii, precum câinii care mai mult latră decât muşcă, după care-şi văd mai departe de drum.  Hotărâm, ca din Şaua Ţolii, să urcăm direct pe culmea din dreapta, pentru a nu mai asuda în zadar până la Stâna “La Văcărie” şi să ieşim mai devreme în creastă. Eu tot sper că voi prinde asfinţitul, în toată vraja lui,  pe creastă, în apropierea sau, de ce nu, chiar pe Vârful Piatra (sau Vârful Muntele Piatra). Ajungem în mica şa împădurită, trecem de ea şi abia după cincizeci sau o sută de metri ne decidem s-o luăm la dreapta. Urcăm pieptiş, din ce în ce mai obosiţi, schimbându-ne la cârmă, când Ilie primul, când Ilie primul, când Ilie primul, ei, o mai iau şi eu în faţă, doar atât cât să nu uit cum stă treaba şi, în cele din urmă, pădurea se răzleţeşte văzând cu ochii, lăsând loc unor copaci bătrâni cu ramurile noduroase şi ciuntite  care, sub prima atingere a apusului, par nişte străjeri zugrăviţi pe cer cu armurile  încremenite-n negura vremurilor.

Bucurie! Coastele sud-estice ale muntelui ne întâmpină cu pâlcuri de iarbă uscată şi pietre din calcar pe a căror suprafaţă natura a exersat arta cioplitului. Zăpada nu ne mai zădărniceşte la drum, însă, picioarele-mi sunt ostenite de cale lungă şi mă poartă cu greutate spre creastă. Lumina caldă a asfinţitului de făurar se revarsă peste umerii mei încovoiaţi sub povara rucsacului în valuri de fascicule spumoase, redându-mi entuziasmul pierdut în nămeţi şi, chiar dacă nu mă simt în stare să înteţesc ritmul, ştiu că nimic nu mă mai poate tulbura. Ilie, mai în faţă, mă aşteaptă să continuăm împreună. Mă opresc lângă el preţ de un ceai fierbinte şi-o gustare, clipe la care râvneam de ceva vreme. Nu peste mult timp, întunericul apare  la slujbă şi se oferă să ne însoţească pentru ultima parte a traseului. De parcă am avea de-ales! Oricum, coborârea prin Bucinişul Mare,  cu pereţii prăpăstuiţi în noapte şi vântul şuierând la stele, ne surprinde cu fericirea pe tâmple. În sfârşit, dupa aproape nouă ore de mers, suntem în Refugiul Curmătura Builei cu zăpada sfârâind în oala şi, cu toate astea, este de-abia ora şapte seara, iar oboseala nu mă păcăleşte la somn decât spre miezul nopţii.

25 Făurar 2012. Este ora patru dimineaţa. Băşica udului cere a fi golită şi mă văd nevoit să renunţ pentru câteva minute la căldura sacului de dormit. Ies din încăpere buimăcit de somn şi, numai ce cobor de pe pridvorul refugiului, că mă  şi lovesc de ceva ce-mi pare cunoscut. “Ptiu, drace, tu, aici?!” Ceaţa de pe autostrada îşi ridicase tabăra în curmătură şi moţăia de vreme rea. Îi ţinea companie o ninsoare măruntă cu fulgi ascuţiţi. Brr, cu limba proptită-n cerul gurii, scap o înjurătură surdă: “vedea-te-aş dusă-n cele zări”! Revin în refugiu şi mă introduc necăjit în sacul de dormit, bâjbâind după  walkman-ul care, uneori, are darul de a-mi alunga supărarea.

E trecut de şapte. Scot capul din gluga sacului de dormit să văd dacă Ilie este treaz. Nicio mişcare.  “Ilie, eşti treaz, ce facem, mai trândăvim?”. Da, Ilie era treaz de aproximativ o oră. “Hai, să vedem în ce fel putem sfârşi şi ziulica asta, că începutul, hmm, cam bănuiesc eu cu ce ne serveşte!” Mă proţăpesc cu picioarele-n bocanci, fac câteva flexiuni, doar cât să mă conving că sciatica mea nu are să mă traducă-n vreun fel, apuc vesta din puf de mai ştiu eu ce şi, cu speranţa făcută ghem, ies din refugiu ca să văd cum se mai prezintă vremea. “Măi, ştii ceva, nu-i chiar rea! Da, cerul, în mare parte,  este acoperit de nori şi înca mai ninge uşor, insesizabil, dar ceaţa, ehei, s-a dus!” Mă apuc să topesc zăpada pentru ceaiul pe care doresc să-l iau pe drum. Între timp, vărs în cană ceaiul rămas, pe care mi l-am pus în termos de cu seara, în care am deşertat în prealabil o cantitate de musli suficient de mare ca să mă facă fericit.

Deşi, când am plecat de-acasă, hotărâsem să încercăm parcurgerea crestei până la Curmătura din Oale, zăpada mare din padure şi jnepeni ne obligă să ne reeavluăm posibilităţile şi stabilim ca să mergem până pe Vârful Vânturariţa Mare, după care, să ne întoarcem înapoi la refugiu. Nici varianta cu Şaua Ştevioara-Schitul Pahomie, neparcursă de niciunul dintre noi, nu reuşeşte să ne convingă. Pentru întoarcere, avem urmele deja făcute şi nu ne mai dorim să muncim pentru altele noi. Prin urmare, vom lăsa grosul echipamentului la refugiu şi cu forţe proaspete vom pleca în traseul zilei în jurul orelor zece dimineaţa. Nădăjduim să-l isprăvim în maxim şase sau şapte ore.

Urcăm. Carevasazică, punct roşu. Zăpada? Ei, vă las să ghiciţi! Se pare că mirenii care s-au ostenit la marcaj nu au luat în considerare şi parcurgerea traseului iarna. Altfel nu-mi explic metoda “hăis şi cea” a aplicării marcajului pe copaci.  Punctul roşu, în unele situaţii, se află perpendicular pe direcţia privirii noastre, sugerându-ne sensul de mers ca fiind înainte, însa, de fapt, coteşte brusc la dreapta. Sunt suficienţi copaci pe care s-ar fi putut realiza marcajul, astfel încât, să nu fii nevoit să pierzi timp preţios şi să transpiri inutil. Tatonăm terenul. Ilie, mai norocos, găseşte marcajul şi, nu după multe opinteli, ajungem la gol.

Norii încep să se risipească. De fapt, încă din pădure vremea ne dădea de înţeles că are să ne susţină azi. Vântul se frământă doar atât cât să ţi-l doreşti, însă, după iuţeala cu care se deplasează norii, îmi dau seama că, la câteva bătăi de aripi spre cer, suflă, nu glumă. Zăpada este viscolită pe creasta şi, spre bucuria noastră, nu ne stoarce de vlagă. Ce să mai, oricât m-aş strădui, nu găsesc niciun cusur acestei zile, nu pot cere mai mult de-atât!

Ştiu, se vor găsi oameni care să spună:”Măi, frate, da’, decât să pierzi, tu, atât de mult timp cu  scrisu’, nu-i mai sănătos să descarci o fotografie, că vorba aia, o fotografie face cât o mie de cuvinte?!” Hmm, ce răspuns să le dau? Cum să-i fac să înteleaga că acele cuvinte pot fi doar în parte ale mele şi că, fiecare, din fericire, vibrează în mod diferit, iar eu sunt unul din cei care o face şi prin scris. Păi, cea mai bună cameră de fotografiat este sufletul! El este senzorul care poate reda, cu cea mai mare fidelitate, imaginea care s-a imprimat pe retină. Fără aberaţii cromatice, fără zgomot de imagine, fără distorsiuni şi, da, fără s-o ciunteasacă inutil, vignetându-i colţurile. Eu, hai să zicem, imaginile pe care le înmagazionez în suflet le developez prin scris. Le postprocesez cu inima, dacă vreţi, fie şi pentru faptul că mie îmi par mai vii, încărcate de semnificaţie, nu doar nişte simple cadre trase în timpul unei şedinţe foto cu ochiul minţii. Uneori, îmi sunt suficiente o mie de cuvine, alteori, nu. Prieteni, un om de munte şi iubitor de natură fotografiază cu sufletul, nu cu mintea, restul nu e decât tehnică!

Mergem, în mare parte,  numai pe creastă. În stânga, abrupturile din Dosul Builei îmi cauzează un torticolis de toată lauda. Ţancurile plumburii ale muntelui, picurate cu smocuri de iarbă şi, pe alocuri, pătate de zăpadă, sub mângâierea soarelui de nămiezi, îmi fulgeră bucuria în oase. Molizii rătăciţi pe povârnişurile cele mai prăpăstioase, cu acele zbârlite de vânt, jnepenii încolaciţi la picioarele mele, cornişele care acoperă creasta precum valurile îngheţate digurile de piatră din largul mării, umbrele jucăuşe ale norilor şi culmile nălbite ale Zmeuretului sunt treptele care-mi apropie, fie şi pentru câteva clipe, sufletul de cer.

Cu toate aceste splendori în jurul nostru nici nu am realizat cât de repede a trecut timpul. Iată-ne, deja, pe Vârful Vânturariţa Mare cu privirile îndreptate spre Vârful Vioreanu, curioşi să vedem cum s-ar fi prezentat traseul în cazul în care am fi continuat spre Curmătura din Oale. Oho, este ceva zăpadă! Cu rucsacurile grele şi voluminoase ar fi fost un adevărat coşmar. În unele pasaje, o coarda, nu ne-ar fi acoperit de ruşine.  Nu stăm foarte mult pe vârf, doar cât pentru o strângere de mână, câteva clicuri şi un ceai cald. Ne întoarcem la refugiu pe aceleaşi  urme. În Şaua Ştevioara vântul suflă cu entuziasm, iar pe Vârful Buila zăpada este viscolita în rotocoale ce se profilează pe cerul albastru în mii de scântei. Ajungem la Refugiul Curmătura Builei în jurul orei patru, după aproximativ şase ore de mers. În lipsa noastră şi-au făcut apariţia şoriceii devoratori de izoprene, şuncă şi zahăr brun.

Doresc să întâmpin apusul pe creastă şi-l întreb pe Ilie dacă este dispus să participe. Nu, alege să rămână pe loc şi, astfel, mă văd nevoit să servesc de unul singur acest desert al naturii. Cu lanterna şi un baton de ciocolată-n buzunar, aparatul de fotografiat dat după gât şi umărul drept, mă prind de beţele telescopice cu hotărâre şi mă grăbesc spre Bucinişul Mare, nerăbdător să ajung cât mai repede în creastă pentru a profita până la ultima înghiţitură de această delicatesă alpestră. Ajung în creastă la timp şi rămân la fel de uluit ca şi anul trecut când am gustat pentru prima oară specialitatea casei: “Apus a la Buila”. Am mai fost de câteva ori în Buila-Vânturariţa, dar, până anul trecut, nu mai fusesem pe creastă niciodată. Mă întorc la refugiu unde trântesc o masă care-l face pe Ilie să mă privească într-un fel care părea să spună , “Săracu’băiat!”, după care, cu gândul la un vin sec, mă vâr în sacul de dormit să-mi sting setea cu o piesă de teatru. După un timp, mă ridic în capul oaselor şi, cu gândul la urecheaţi, stau la pândă. Brr, reuşesc să le fac câteva fotografii şi, curios lucru pentru cineva ca mine, răbdarea mă răsplăteşte şi cu câteva filme. De acum, mă pot erija, fără niciun fel de exagerare,  într-unul din cei mai buni cameramani de “wildlife”.:)         În jurul orei unu din noapte, în sfârşit, adorm.

26 Făurar 2012. Este ora şapte dimineaţa şi, ca de obicei, sunt treaz de cel puţin o oră. În aceeaşi stare se află şi Ilie. Ne pregătim de plecare. Prefac zăpada-n ceai, ultimele rezerve de musli asteaptă să fie îngurgitate, rucsacul cere a fi făcut. “Hopa, măi, da’, ce avem noi aici? Brr, un piolet! Bate-m-ar, p-ăsta când l-am mai cărat cu mine? Oho, uite şi colţarii! Ei, nu, asta-i prea de tot! Şi când te gândeşti că am lăsat sticla de vin la maşină!”  Ilie îmi dă de ştire că avem musafiri. Doi câini se vânturau prin faţa refugiului. Unul negru, blând, care se lăsa mângâiat şi un altul roşcat, temător, cu coada stufoasă şi un cap ca de vulpe. “Măi, da’ voi de unde-aţi apărut, sprâncenaţilor?”

Semnez în catastifu’ refugiului, mă uit, fără succes, după mătură şi, în cele din urmă, părăsesc odaia, trăgând ivărul de la usă. Dimineaţa este superbă şi mă mai reţine puţin timp pentru  câteva poze cu Hornurile Popii. Hornul din dreapta este cel prin care trece poteca turistică  şi mai este numit de către ciobani sau oamenii locului, Bucinişul Mare. Pe aici am luat-o de fiecare dată, deşi, şi hornul (hududăul) din stânga-mi pare accesibil. Mergem pe culmea Muntelui Piatra, urmaţi de cele două necuvântătoare jucăuşe, până în dreptul unei vâlcele care curge direct spre poiana şi stâna “La Văcărie” (bănuiesc că delimiteaza Muntele Cacova de Muntele Piatra şi reprezintă talvegul, ori al Pârâului Cacova, ori al Pârâului Sec, cel care corespunde drumului forestier ce pleacă din Satul Pietreni).

Cu toate că nu ne-am grăbit, am făcut destul de puţin timp până la stână, aşa că, înainte de a da piept cu zăpada din pădure, ne permitem un popas prelungit. Plecăm şi , ca de obicei, Ilie o ia în faţă. Îl înţeleg, cu un limbut ca mine, îi cam vine omului s-o ia la sănătoasa! Zăpada este bunicică. Căldura din ultimile zile a mai tasat-o şi nu ne mai afundăm chiar atât de uşor în ea. În apropiere de Şaua Şoprul Ţolii ne reîntâlnim cu urmele noastre făcute la urcare cu două zile în urmă. De acum, mersul devine şi mai lesnicios, chiar dacă urmele sunt îngheţate şi ne obligă să punem piciorul fix în ele. Numai trece mult timp şi ajungem în Poiana Scărişoara. Zăpada de pe masa din faţa izvorului s-a topit, deşi vineri măsura aproximativ 20-25cm. Alt popas, penultimul până la destinaţie. În timp ce cobor, mă gândesc la mătuşica pe care am întâlnit-o în sat, vineri, la urcare şi la vârzobii copilăriei dânsei (vârzob, hmm, nu am găsit în dicţionar, însa cred că este un regionalism pentru rachetele de zăpadă). După aproximativ patru ore şi jumătate (jumătate faţa de cât am făcut la urcare), socotite dela Refugiul Curmătura Builei, suntem din nou în Satul Pietreni, în curtea lui Nea Mihai, pe care îl găsim cercetând ţeava care-i alimentează cu apă gospodăria (era îngheţată). Bineînteles, nici de data asta nu vrea să ne ia niciun creiţar, însa, cu mare bucurie, m-am despărţit de sticla de vin din portbagaj, spunându-i s-o cinstească-n memoria celor răposaţi pe acest munte minunat.

Ei, prieteni, iată-ne şi la sfârşitul călătoriei noastre! Ştiu, nu prea o să vă omorâţi cu cititu’, aşa că, pentru ăi mai privaţi de timp sau, mai elegant, pentru ăi mai leneşi dintre voi, am descărcat ceva mai multe fotografii. Ţin să-i mulţumesc lui Ilie pentru că a bătut, în cea mai mare parte, urme prin zăpadă, menajându-mi durerile de sciatică şi soţiei lui, Mariana, pentru că l-a expus unei tovărăşii mai mult decât dubioase. Nu în ultimul rând, ţin să-i mulţumesc soţiei mele pentru răbdarea cu care-mi suportă toate bufoneriile şi fetiţei mele, Teodora, pentru ştrengăriile care-mi înseninează zilele. Totodată, că tot suntem în luna lui mărţişor, chiar dacă pare un gest perimat, aş dori să dedic acest jurnal tuturor soţiilor sau doamnelor care nu se interpun în calea pasiunii jumătăţilor lor, retezându-le zborul spre înalţimi.