Făgăraș

Jurnal de Brumar 2013 – Vârful Scara – Vârful Șerbota

Jurnal de Brumar 2013 - Varful Scara - Varful Serbota (2)Vineri, 15 noiembrie 2013

Nu au trecut nici măcar patruzeci și opt de ore de când m-am întors din Făgăraș și, în puținele zile care au mai rămas din acest an apăsător, mi-am propus să las spre păstrare hazardului încă un jurnal. M-aș putea descărca de sentimentul ultimei ture, dar gândul mi-a rămas la cea de brumar, isprăvită tot sub cerurile Făgărașului. „Făgărașul de noiembrie”,  la pas cu Laurențiu,  a intrat în ritmul vieții mele și mi-ar veni greu să ies din toamnă fără să-l trec pe răboj. Anul ăsta am ajuns la a cincea „ediție” (dacă o includ și pe cea amânată cu mai bine de o lună, atunci când am fost plecat cu treburi pe alte meleaguri, și căreia i-am dedicat un jurnal).

Deși a avut o perioadă cam încărcată, Laurențiu a reușit să-și ia liber dela serviciu, astfel că, vineri, 15 brumar, la ora cinci dimineața, am părăsit urbea natală cu destinația Țara Făgărașului. Nu ne hotărâsem asupra traseului pe care urma să-l parcurgem. Ne-am decis abia după ce am trecut de Brașov. Am parcat mașina în apropierea cabanei Poiana Neamțului. Cu trei ani în urmă ni s-a permis, contra sumei de cinci lei pe zi, să lăsăm autoturismul în curtea cabanei, dar acum aceasta se afla într-un proces de extindere și, datorită șantierului creat, acest lucru nu a mai fost posibil. Către orele unprezece ne-am luat la rost cu Piciorul Bârcaciului. Drumul forestier ce ne lega de el se afla afundat într-un strat apreciabil de glod. Drujbele sfârtecau pădurea. Spre surprinderea mea, am ajuns la Cabana Bârcaciu fără să resimt prea tare urcușul. Am avut ceva foc la ghete anul ăsta și antrenamentul m-a ajutat să depășesc mai ușor clipele de oboseală. Doar rucsacul greu era cel care mai reclama timp pentru acomodare. Totuși, trebuie să recunosc, Laurențiu și-a pus mai mult cârca la bătaie și, pentru bunăvoința arătată, dacă-l ajută la ceva, are toată recunoștința mea.

La Cabana Bârcaciu ne-am făcut timp pentru un ceai. Nea Petre, mai marele casei, se afla în fața cabanei. După ce a schimbat câteva cuvinte cu noi s-a dus să crape lemne în magazie. Alți doi turiști și-au făcut apariția. Erau din Cluj. Nu după multă vreme am luat-o din loc, îndreptându-ne spre Culmea Scărișoara și, până la ea, doar ceața ne-a ținut companie. Pentru a-mi împrospăta memoria, apelez când la pozele făcute în timpul excursiei, când la ghidurile din bibliotecă. În două din aceste ghiduri poteca, marcată cu cruce roșie de pe Culmea Scărișoara, coincide cu vechiul „Drum al Țării” sau Plaiul Țării (drum de transhumanță care lega odinioară Transilvania de Țara Românească, trecând peste creasta Făgărașului prin Căldarea Puha și Șaua Scării).

Jurnal de Brumar 2013 - Varful Scara - Varful Serbota (4)Când am ajuns în Culmea Scărișoara, ceața ni s-a tras de pe ochi și, pentru scurt timp,  Spectrul Brocken (Fenomenul Gloria) și-a făcut apariția pe flancul stâng. Nu l-am prins în toată splendoarea lui, dar chiar și așa a reușit să-mi coloreze ziua. Am continuat spre miazăzi, pândind la apusul care ne-a surprins deasupra norilor. Nu ne grăbeam. Mă bătea gândul să urcăm direct pe Vârful Scara, punctul terminus al primei zi, fără să-i mai dăm ocol prin curmătura estică a Gârbovei, dar rucsacurile grele nu ne-au motivat în acest sens. Prin urmare, am urmat mai departe traseul marcat pe versantul vestic al culmii, trecând pe deasupra locului de obârșie al Văii Auriștei, până ce am ieșit în creasta principală a Făgărașului, ceva mai sus de curmătura estică a Gârbovei (Șaua Estică a Gârbovei). Amurgul își trăia ultimile clipe de viață. Ușor, oboseala ne trăgea de umeri. Laurențiu, având rucsacul cel mai greu, era mai afectat decât mine în această privință. Unde mai pui că s-a dovedit și mai puțin inspirat în alegerea bocancilor, preferându-i pe cei de iarnă.  Sub cupola nopții, cu prețul unor câteva picături de sudoare în plus, am pășit pe Vârful Scara.

Ne-am ridicat iurta cu vedere spre Negoiu. Stelele s-au înghesuit pe scenă parcă anume pentru a „impresiona” senzorii camerelor noastre de fotografiat. Noi, de pe ultima treaptă a „Scării”, priveam fascinați la spectacolul astral. Făgărașul, în lumina nenumăratelor candele cosmice, părea nemărginit. Într-un târziu, ne-am băgat la somn. Trecuse bine de miezul nopții când pleoapele au binevoit să cadă peste irișii în care mai pâlpâia încă imaginea Căii Lactee.

Sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Ne-am trezit înaintea răsăritului. Nu a fost foarte frig. Estimez că temperatura negativă resimțită a fost undeva între minus cinci și minus opt grade celsius. Cu toate astea, Laurențiu s-a căinat că pământul a fost prea rece pentru salteaua lui. Salteaua mea, ceva mai bună, dublată de un izopren de opt milimetri grosime, nu mi-a tulburat somnul. Ce-i drept, cortul a fost montat peste iarba sufocată de chiciură. Nu degeaba ne aflam în luna lui brumar. Da, încă mai visez la un Exped Synmat 7 LW sau DownMat 7 LW.

Jurnal de Brumar 2013 - Varful Scara - Varful Serbota (7)Nu mai aveam stare. Am renunțat la confortul sacului de dormit și am revenit la verticală, părăsind cortul pentru a da onorul soarelui care se ridica la orizont. Ciortea se afla la prima ședință de helioterapie, spre invidia lacului Avrig, care se situa în umbra lui. Câteva fotografii ne-au despărțit de momentul în care am decis să o luăm din loc. Ne-am strâns cazarmamentul, am demontat iurta și, cu rucsacurile aduse în starea de ducă, ne-am luat la revedere dela cei doi stâlpi de marcaj ai vârfului Scara. Dacă nu mă înșeală memoria, cu trei ani în urmă, pe unul din stâlpi se afla prinsă o plăcuță care anunța numele și altitudinea vârfului. Am dat-o la vale, spre Șaua Scării, cu intenția de a lua marele mic dejun direct în refugiu și, da, nu a mai durat mult până a început ospățul: supă, pește, ceai, biscuiți, ciocolată etc (nu mă întrebați care a fost ordinea în care le-am servit că nu vă pot da un răspuns).

După ce ne-am pus burțile la cale, cu pași mărunți, am luat la întrebări muntele Moscavu sau, după unele ghiduri, Mâzgavu, (l-am mai întâlnit și cu denumirile Moscovul și Musceaua Scării). Nu a avut niciun secret de ascuns. În fermecătoarea lui simplitate, a fost binevoitor și înțelegător cu noi. Am ajuns pe Vârful Șerbota la ora unu după-amiaza. Vremea se afișa în ținută de bal și mă ispitea la dans. Aș fi vrut să continui spre Călțun, prin Custura Sărății și Vârful Negoiu, dar Laurențiu, prietenul meu fotograf, mi-a deschis ochii. M-a ajutat să văd muntele și nu traseul.

Gânduri multe. Ajunși pe vârful Șerbota, privim în zări și ne gândim. Cumva am fi vrut să continuăm pe Custura Sărății, să urcăm pe Negoiu și apoi să rămânem la Călțun. Ora nu e târzie, dar perspectiva de a prinde apusul undeva în zona Negoiu nu mă încântă prea tare. Am fi avut timp puțin la dispoziție pentru a fotografia, iar retragerea către Călțun ar fi durat un pic. Decidem în cele din urmă să rămânem cu cortul în zona vârfului Șerbota. Spre amiază, cer cu nori și cu ceva speranțe în suflet… Urc spre varf și deja lumina „aceea” începe să-mi dea târcoale. Plafon de nori peste vârfurile Ciortea și Negoiu, plafon de nori rătăciți își fac jocul undeva pe jos. Urc… începe delirul luminii (Laurențiu Pavel).

Da, am rămas pe loc în așteptarea apusului. Am montat cortul în apropierea vârfului Șerbota, la câteva sute de metri, spre miazăzi. Cum mai aveam suficient praf de mers în bocanci, l-am lăsat pe Laurențiu să-i țină de urât Șerbotei și am coborât în Căldarea Mieilor pentru a ne face plinul cu apă. Deși mi-a cheltuit aproximativ o oră din timp, drumul a fost mai mult decât plăcut, iar căldarea am găsit-o pitorească. Revenit la cort, am contemplat depărtările, presimțind parcă mirajul care avea să se apropie. Și, nu după mult timp,  s-a arătat!

Jurnal de Brumar 2013 - Varful Scara - Varful Serbota (10)Mă aflu în zona vârfului Șerbota. Privesc în toate părțile cu exaltarea aceea specifică momentelor unice și parcă aș vrea să fotografiez în toate direcțiile, în același timp – Imposibil!
Deasupra vârfului Negoiu se formează treptat un plafon interesant de nori cu fâșii subțiri, frumos nuanțate în culorile delicate și surprinzătoare ale apusului. O timidă teamă mă încearcă, aceea că aparatul nu va reuși să surprindă ceea ce eu, de fapt, trăiesc: lumina, culorile, atmosfera … Cumva, incredibilul. Stau și privesc…e atâta lumină! (Laurențiu Pavel)

Arareori mi-a fost dat să iau parte la un apus atât de…, hmm, atât de…cuvintele nu-mi vin în ajutor, sunt prea sărace ca să poată descrie ceea ce, Măria Sa, Natura, cu atâta dărnicie, a împărtășit privirilor și sufletelor noastre. Nu, nu ne aflam în al nouălea cer. Asistam la cel mai frumos spectacol de lumini și, pentru că nu am prins loc pe scaune, am urcat direct pe scena celui mai desăvârșit pirotehnist: Făgărașul. Restul…e doar proză. Fotografiile au captat doar o mică parte din ceea ce noi am avut bucuria să admirăm, să primim, vorba lui Laurențiu, să trăim. Când ultima pată de culoare s-a estompat, ne-am pus în mișcare spre cort pentru a pregăti cina. Am stat mult timp afară, mai ales că temperatura era mult mai plăcută decât fusese cu o noapte înainte, pe Vârful Scara. În cele din urmă, am intrat în cort și am acceptat căldura sacilor de dormit, fericiți că muntele ne-a oferit încă o zi de neuitat. Cu o bătaie înainte de miezul nopții, în aerul rece, sprijinit în trepiedul companionului meu, am mai adăugat câteva cadre în album.

Duminică, 17 noiembrie 2013

Jurnal de Brumar 2013 - Varful Scara - Varful Serbota (19)Am dormit bine. Somnul mi-a fost întrerupt doar o singură dată. Capacul oalei de gătit a fost luat de vânt și, după zgomotul pe care l-a produs în cădere, mi-a lăsat impresia că s-a izbit de porțile mănăstirii Curtea de Argeș. Am călcat în noapte vreo cincisprezece, douăzeci de metri, dar nu s-a arătat frontalei mele. Dimineața am plecat în căutarea lui. Am coborât, brr, aproape tot versantul, până în apropierea Căldării Mieilor, dar efortul nu ne-a fost răsplătit. La întoarcere, ne-am oprit la cel mult zece metri de cort pentru a ne da cu părerea asupra traiectoriei pe care vântul ar fi putut insufla-o capacului. Ei bine, da, vă dau voie să vă deranjați la burtă de râs. Capacul se afla în iarbă, între noi. Ne-am uitat unul la altul și ne-am pus pe râs. Un pricolici poznaș, probabil, se distra pe seama noastră. Am făcut-o și noi.

Pentru ultima dată, am pus primusul la treabă. Ne-am umplut termosurile cu ceai și am strâns tabăra. Am plecat lăsând în urmă curățenia pe care am aflat-o la sosire. Doar iarba culcată de cort mai amintea de prezența noastră pe culmea de pe care nădăjduiesc că voi mai putea să număr stelele. Am urcat Vârful Șerbota și am coborât în șaua omonimă pentru a lua încă o dată Moscavu la picior. Ciortea își ținea vârfurile ascunse în nori. În Șaua Scării am virat la dreapta spre Șaua și Căldarea Puha (traseu proaspăt marcat). Câteva capre negre au transformat o limbă de zăpadă într-un teren de joacă. Se jucau de-a copilăria, îmbrâncindu-se la vale pe zăpada înghețată. Erau prea departe de obiectivele camerelor noastre de fotografiat.

Am ieșit în Culmea Scărișoara spre orele trei după-amiaza. Mă tenta să mai rămânem o noapte pe pajiștile primitoare ale culmii, dar Laurențiu se afla în conflict cu o durere de măsea. Am lăsat-o pe altădată și, după ce am salutat Negoiu de rămas bun,  ne-am scoborât la Cabana Bârcaciu unde Nea Petre cabanierul nu ne-a mai recunoscut. După câteva minute am mânat la vale. Am ajuns la mașina parcată peste drum de Cabana Poiana Neamțului (care părea mai mult pensiune sau, după extindere, motel) exact în momentul în care amurgul era pe picior de plecare. Trag cortina peste acest jurnal, nu înainte de a-i mulțumi camaradului meu de ducă, Laurențiu, pentru companie, dar mai ales pentru ajutor și vouă, prieteni întru pasiune, vă doresc sănătate și ture pe săturate! 2014 să ne găsească mai „tineri” decât am fost!

Categorii: Făgăraș | 4 comentarii

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.