Jurnal de Florar 2023 – Albișoara Crucii

Sâmbată, 6 mai 2023

Am revenit pe Albișoara Crucii după o pauză de opt ani. În 2015, într-o zi de ianuarie, am trăit un vertij solitar printre pereții geruiți. O mai parcursesem de două ori până atunci și nu-mi ascundea niciun secret, dar a reușit să mă uimească printr-o atmosferă de basm. Acum, la a patra încrucișare de priviri, i-am făcut, în sfârșit, cunoștință cu cel alături de care m-am tras de pioleți în unele dintre cele mai frumoase experiențe de abrupt. Din Peretele Albișoarelor, doar cea zisă „a Crucii” nu își făcuse încă loc în sufletul lui. Caraimanul a fost binedispus și ne-a încărcat cu bucurii de nu-mă-uita. Așa cum am stabilit cu o zi înainte, Laurențiu a tras mașina în fața blocului meu la ora șase dimineața. Am servit cafeaua în dreapta lui, sub lumina unui răsărit cu efect terapeutic. Sufocat de plantațiile de betoane ale orașului, razele matinale ale soarelui mi-au încălzit sufletul prăfuit. Firește, am parcat tot la Căminul Alpin și am intrat în traseu spre orele opt. La insistențele lui Laurențiu, luasem un rest de semicoardă cu mine, dar nu și hamul cu toate cele. Dată fiind cantitatea zăpezii din acest an, știam că nu vom apela la ea și am lăsat-o în portbagaj. Laurențiu, vrând-nevrând, a mers pe intuiția mea și a renunțat și el la echipamentul de prisos.

Vremea s-a afișat așa cum se anunțase, adică agreabilă. La Radio Bucegi, concertul pădurii se făcea auzit în fiecare copac, iar ritmul nostru s-a sincronizat cu fiecare notă. Nu după mult timp, am schimbat un salut cu două persoane. În una din ele am recunoscut-o pe cea care răspunde la numele de Gabriel Bazacliu, un ghid montan care, spre deosebire de mulți alții, îmi pare că nu apelează la „sulimanuri” pentru a-și prelucra imaginea doar cu intenții mercantile. Pașii lui se legau tot de Albișoara Crucii. Ceva mai sus în pădure, un urs cât Carul Mare medita la vremurile de altădată. Se afla la vreo treizeci, patruzeci de metri în fața noastră într-o poziție care se confunda cu o statuie. Ne-am retras încet și am fluierat scurt a gânduri bune. Nu am așteptat prea mult și am revenit pe direcție. Ursul a înțeles mesajul și ne-a făcut loc. În Vâlcelul din Pădure, am găsit izvorul într-o stare deplorabilă. Pe de altă parte, deși am trecut de zeci de ori pe lângă el, nu cred că am apelat de mai mult de două ori la acest izvor (și nici atunci de nevoie).

„La Verdeață” ne-am săltat în colțari și am pus pioleții la treabă. Un solitar a virat în amonte spre talvegul Albișoarei Brânei. Norii se bucurau de primul weekend al lunii mai și se plimbau pașnic pe cer, lăsând totuși deschise câteva ferestre albastre. Laurențiu a modelat primele urme pe conul comun de dejecție al celor mai îndrăgite albișoare care străbat peretele omonim: Albișoara Gemenelor și Albișoara Crucii. La scurt timp, o privire ni s-a agățat de o amintire mai veche. Vâlcelul Cantuniari, în 2008, ne-a condus spre tărâmul neînchipuit de frumos al Albișoarei Gemenelor, o lume care, la acel moment, părea că s-a lăsat descoperită doar pentru noi. Săritoarea „din ceaun” era acoperită, dar pe sub zăpada înghețată, oho, apa curgea cu zgomot. Pasajul deși nu s-a arătat dificil, firește că a reclamat mai multă atenție. A fost singurul obstacol, dacă-l pot numi așa, care ar fi putut să ne întoarcă din gânduri. Odată trecut acest frison aparent, știam că talvegul se va afișa ca un imens tobogan alb. Zăpada, deși ne-a muncit pe alocuri, a lăsat să i se citească un sentiment de stabilitate. Niște urme nu prea vechi erau bătute în stratul umed, dar nu le-am simțit cu folos pentru noi.

Eram trecuți de prima jumătate a văii atunci când Gabriel Bazacliu s-a arătat în aval deasupra Săritorii „din Ceaun”. Probabil a acordat mai multă atenție partenerului de ascensiune sau a preferat să mai lungească bucuria de Caraiman. Undeva, pe fețele malului aflat de-a dreapta noastră, o capră neagră și-a scos ieduțul la antrenament. Era atât de mic încât mersul îi părea un efort continuu. Țopăia haios prin zăpadă în urma mamei, uneori afundându-se amuzant de mult. Laurențiu a reușit să facă o filmare cu telefonul pentru un suvenir numai gingășie. Razele soarelui scăpau uneori printre nori, tăind talvegul cu umbre prelungi. Cu privirile roată, înaintam în ritm moderat, încântați de spectacolul naturii din prima sâmbătă de mai. Peste umăr, Peretele Văii Albe ne recita pe scenă emoții verticale în versuri de conglomerat, iar în depărtări, Postăvarul și Piatra Mare ne-a arătat ce înseamnă pitorescul în proză. Racheta Coștilei, așa cum o știam, părea pregătită de decolare spre orbita mirificului. După alte câteva bătăi de inimă, în sfârșit, s-a făcut auzit marșul eroilor. Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman, mai înainte de toate, este un reper moral și în al doilea rând un obiectiv turistic.

„La Cruce”, după o strângere de mână și o îmbrățișare, ne-am îngăduit un popas mai lung. Plafonul de nori se ținea aproape de tâmple, dar nu se punea de-a curmezișul priveliștii. Dimpotrivă, îi oferea un surplus de sublim! După o ultimă privire aruncată în talvegul Albișoarei Crucii, ne-am îndreptat spre obârșia Văii Albe. Am ajuns în proximitatea ei în momentul în care alți doi entuziaști o părăseau. Până „La Verdeață”, am lăsat un singur ceas pe vale. La început, ceața s-a lăsat peste munte, dar ușor-ușor s-a ridicat, iar în cele din urmă soarele a mângâiat Săritoarea Cârnului. Ceva mai jos, trei schiori se legănau pe luciul zăpezii. Într-un loc, ecoul amplifica atât de mult zgomotul produs de o scurgere insignifiantă încât îți lăsa impresia că e musai să te pregătești pentru un moment de cumpănă. Inițial, nu ne-am dat seama ce se întâmplă! După ce am scrutat fețele nordice ale Caraimanului, am sesizat un mic firicel de zăpadă care se juca de-a rostogolul. Zgomotul făcut de acesta părea ireal de intens, iar simțurile noastre nefiresc de încordate. Probabil că ceva cu adevărat serios ar fi cutremurat văzduhul. „La Verdeață” am servit, atât prânzul, cât și cina.

Acum, spre finalul jurnalului, mai las la vedere doar amintirea unor capre negre, în special a uneia care nici că s-a sinchisit de prezența noastră și zborul meteoric și lin al unei bufnițe. Din fericire, ursul nu a ținut să-și ia „la revedere!”. Am coborât încet, întârziind cât mai mult contactul cu urbea. Cu toate astea, am ajuns devreme la mașina, în jur de patru și jumătate, cel mult cinci după-amiaza. A fost o tură care m-a atins bine la inimă. Pentru că am parcurs-o în Peretele Albișoarelor, pentru că Laurențiu s-a regăsit în ea, pentru că Bucegiul ne-a zâmbit frumos. M-am bucurat pentru că, în sfârșit, Laurențiu a trecut în albumul cu amintiri singura albișoară restantă. A fost un dar venit cu o ușoară întârziere pentru cele…enșpe călătorii făcute în jurul soarelui de către camaradul de stâncă alături de care m-am regăsit în cele mai frumoase și intense emoții de abrupt. Anii se lasă și peste umerii noștri. Nu peste mult timp, este foarte posibil să ne retragem doar în drumeție, dar până atunci, mai încercăm câte ceva pe ici-colo. Sunt convins că mai există un rest de experiențe frumoase de abrupt pus deoparte pentru noi! Gaudeamus igitur!