Jurnal de Gerar 2010 – Sub cerurile Ciucașului

Sâmbătă, 16 gerar 2010

Iarna de Ciucaș, aflată undeva la hotarul  dintre   “totuși te văd” și “nu-mi vine să cred”, îți poate lăsa sufletul zâmbet  chiar dacă inima-ți plouă a foc. Sub cerurile Ciucașului timpul are alte preocupări, nu lasă urme pe tâmplele muntelui, nu-ți reamintește de tine, te face să crezi că nici măcar nu există, te ține la distanță, dăruindu-ți confortul veșniciei. Aici totul în jurul tău freamătă a farmec, iar, odată ce ai pătruns în această lume, treburile de fiecare zi nu mai reușesc să țină pasul cu tine și rămân la poalele muntelui, bodogănind de stele. Da, marea armadă a naturii mărșăluiește înaintea ochilor tăi în ținută de sărbătoare fredonând muzica păcii, te învăluie  pe nesimțite și te trece vama văzduhului, oferindu-ți marea feerie a vieții.

Suntem în 16 gerar, anul 2010, eu așteptând, încărcat cu toate cele necesare călătoriei, în fața blocului pe Laurențiu și trăsura lui cu amprente latine să vină să mă ridice în direcția Văii Teleajănului, spre Cheia. Andrei, probabil fumându-și ultima țigară dinaintea excursiei, se află undeva mai la nord de mine, vizavi de liceul Iulia Hasdeu, de asemenea în așteptare ”de Laurențiu”. Paul, la o ora distanță de București, în Tătărani, satelit al Ploieștiului, să nu-l credeți ce zice, vă spun eu, încă doarme. Surpriza vilegiaturii, Cătălin și Ionela, pe picior de plecare, la puțin timp, aveau să mă sune : „’neața, băi, grasule, venim și noi!”

Așadar, tocmai ați asistat la primul act al excursiei. Nimic deosebit. V-ați aflat de zeci, probabil sute de ori în astfel de ipostaze și pentru marea majoritatea dintre noi acest început de drum are un singur numitor comun: nerăbdarea. Dorința de a te vedea cât mai repede la margini de munte și de a respira cât mai grabnic farmec de culmi. Desigur, cunoașteți răspunsul celebru al lui George Leight Mallory. Întrebat fiind de ce vrea să urce pe Everest, el a replicat sec: pentru că există! Nu mă îndoiesc că pentru acele vremuri această reacție a fost una mai mult decât inspirată și adecvată, nu degeaba a rămas în istorie, dar în contextul actual, când muntele începe să devină din ce în ce mai mult o afacere (sau deja este), în sensul ”nesportiv” al cuvântului, eu văd oarecum diferit lucrurile și mă grăbesc să răspund: pentru că exist! Poate părea bizar, dar eu nu merg la munte pentru că se află acolo, ci pentru că eu mă aflu aici, pentru că sufletul meu tânjește după el și pentru că doar prin el reușesc să mă mențin Eu!

Iată-ne ajunși în Cheia, ne pregătim rucsacurile, ne punem bocancii și ne îndreptăm spre poteca ce duce în Poiana Zăganului, traversând drumul național. Încă dela început Ionela se desprinde în frunte, de altfel ea a stat mai tot timpul turei în primele rânduri, urmată de Cătălin. Andrei și Paul au completat eșalonul doi, iar eu cu Laurențiu, hmm, vă las să ghiciți.

Am urcat încet spre poiană, însoțiți de patru-cinci patrupede, pe poteca înzăpezită prin care se zăreau urmele altor drumeți. Soarele scăpa printre ramurile copacilor, iar umbra fugărită de lumina jucăușă a dimineții imprima covorului de nea o strălucire aparte.  Adânc, pe alocuri pătat, întins cât poți vedea săltat pe vârfuri, zugrăvit în albastru de Teodora, fetița mea de nici doi ani, cerul plutea deasupra capetelor noastre, mai-mai să atingă crengile copacilor.

Până să ajungem în poiană, am fost depășiți de un grup de turiști încărcat cu rucsacuri ușoare; ale noastre fiind mai grele și mai voluminoase, nu prea ne-au îngăduit luxul mersului lejer. Bineînțeles, bucuria de a comunica cu muntele direct din cort compensează mai mult decât suficient efortul depus, iar amintirile adunate de-a lungul timpului te fac să nu regreți greutățile îndurate. Camparea în condiții de iarnă poate că nu diferă prea mult față de cea de vară, însă totul decurge mult mai greu. Pregătirea suprafeței pentru montat cortul și fixarea lui, menținerea bocancilor în stare cât mai uscată,  schimbul hainelor sau toaleta zilnică,  prepararea mâncării, topirea zăpezii pentru ceai, supă etc, în anumite situații, toate aceste activități pot deveni într-adevar dificile. În zăpada pufoasă cuiele obișnuite nu te ajută, prinderea cortului o faci cu pioleții, bețele de schi sau cu ancore speciale (da, știu că sunt scumpe, însă poți improviza; eu am făcut dintr-un profil de aluminiu lat de 5-6cm și lung de 50cm o ancoră pentru cort, zic eu, foarte bună).

Bun, suntem la Stâna din Zăganu, loc de popas și servit masa. Aici, un soare arzător m-a făcut să regret ochelarii pe care îi uitasem acasă, însă Laurențiu s-a milostivit de mine și mi-a împrumutat noii lui ochelari de schi (el avea două perechi). Acum, să se abțină dela comentarii inutile cum că am fost gură-cască și să mă vorbească tot netu’. Nădăjduiesc că două beri sunt suficiente pentru a-l mulțumi pe păgubos.

Paul scoate din rucsac un chec, pe care, spre groaza mea,  îl împarte cu dărnicie! Păi bine, măi, finule, când mai vii cu bunătăți d’astea mai întâi treci pe la naș! Sub nicio formă nu te dai pe mâna lupilor! Eu știu mai bine cum să-mi fac, pardon, să fac împărțeala! Ei, mai am de lucru cu tine!

Ridicăm pânzele, cu Ionela și Cătălin la prora, Andrei, undeva pe la tribord, mergea tăcut precum un matelot încercat, iar Paul se fâțâia cu o cameră de filmat încântător de nefolositoare în direcția babordului, bucurându-se ca un mus ce vede pentru prima oară o insulă exotică. Cât ne privește pe noi, Laurențiu și subsemnatul, restul echipajului, leneveam la pupa. Navigam peste marea de nea, printre brazii  cu cetini dalbe, în direcția recifurilor din Zăganu, cu cerul în pânze și norii spânzurați de catarg, fascinați de măreția naturii. Eram la capătul lumii, fericiți, fixând cu luneta farul Zăganului, treceam pe la baza întinselor faleze înaintând lin cu maxim două noduri pe oră spre insula Gropșoarelor.

Ceață! Merg de șaisprezece ani pe munte, dar, spre rușinea mea, Ciucașul mi-a atras atenția numai în ultimele aproximativ optisprezece luni. Ei, în tot acest timp am urcat Culmea Gropșoarele-Zăganu de patru ori, de două ori vara și de două ori iarna. Prima oară am ajuns pe Vârful Gropșoarele pe o ploaie ușoară, mocănească, iar următoarele trei întâlniri cu vârful au avut loc numai în ceață și vânt puternic!

Din când în când, soarele se lua la trântă cu ceața, oferindu-ne un spectacol de lumini care nu poate fi redat nici măcar cu ajutorul aparatului de fotografiat și cu atât mai puțin în scris. Era în zile mari, își făcea de cap, conștient de măreția lui, se distra pe seama noastră fără să-i pese de gura lumii.

Ne-am oprit un pic la fostele stații seismice (inițial eu am crezut că au fost ridicate în scopuri meteorologice), după care ne-am îndreptat spre Șaua Chirușca unde ceața s-a ridicat, rămânâd în urma noastră.  A început să se ițească în fața noastră Vârful Ciucaș, la început discret după care tot mai vizibil, ne-a trimis sărutul serii în vreme ce noi am rătăcit poteca marcată prin zăpada în care uneori scăpam și până peste genunchi. Am urmat curba de nivel până ce am urcat pe o mică culme aflată vizavi de fosta Cabană Ciucaș. Vedeam fundația noii cabane și mai trebuia doar să coborâm în vale, spre Pârâul Berii, pentru a urca direct la ea, dar se înnoptase și am hotărât să montăm corturile (practic eram pe una din culmile aflate în extremitatea nord-vestică a culmii Gropșoarele-Zăganu). În timp ce traversam pe curba de nivel spre culmea unde aveam să ridicăm tabăra am văzut o mulțime de luminițe cum coborau de pe vârf. Se înșirau pe o distanță apreciabilă și în noapte părea un șarpe de foc.

Ne apucăm de montat corturile. Noile mele ancore de fixat cortul și-au făcut treaba de minune. Mă apuc repede și fac o supă, după care mai trântesc una. Terminăm de mâncat, Paul se introduce în cort și eu mai pun de un ceai, din rezervele lui Laurențiu, după care pătrund și eu la adăpost, mă aranjez un pic și mă vâr în sacul de dormit. Nu aveam somn, l-am ținut pe Paul ceva mai mult de vorbă și în cele din urmă constat că simpaticul meu fin s-a băgat în sac fără să-și dea seama că este pe dos! Culmea, a îndrăznit chiar să se contrazică cu mine cum că așa este bine, de parcă nu eu l-am comandat! În cele din urmă nu-și explica cum la început fermoarul era pe stânga, după care a ajuns să fie în dreapta! Păi, simplu, ai sacul pe dos!!! A sfârșit dând vina pe Magnolia, soția lui, pentru că i-a strâns sacul greșit acasă!!! Eu am continuat, ca și acum de altfel, să fac glume pe seama lui, mai ales după greșeala cu checul!

Sforăituri! Măi, fraților, îmi vibra tenda la cort de făcea chiciura să cadă mai ceva ca o ploaie de meteoriți!Din direcția cortului lui Andrei se auzeau niște sforăituri, da’ nu din acelea care te fac să-ți umfli pieptul de mândrie că ale tale sunt mai-mai, ci d’alea de invidie, de campion, ce te fac să-ți revizuiești părerea despre tine.

Noaptea frig, la început cu cer senin și plin de stele, după care ceață și vânt. Nu prea am avut somn. M-am trezit din juma-n juma’ de ora, așteptând dimineața care se încăpățâna să întârzie. În sfârșit, se luminează, trec pe hrană rece (nu am avut tragere să pornesc primusul), după care mă apuc să-mi fac rucsacul. Părăsesc cortul și mă apuc să „trag” și eu niște poze sau cum ar zice Laurențiu, să mă apuc de o „ședință foto”! Mă, mă leși! Da’ ce-o fi fost în capul meu?

Va să zică, ceață și vânt! Suntem gata de plecare și vrem să ne vedem căt mai repede la adăpostul brazilor. Urmăm linia culmii și în cele din urmă coborâm direct spre Pârâul Berii printre brazii albi de nea. Priveliștea este de vis, rar te întâlnești cu asemenea momente, și parcă ai vrea să dureze cât mai mult, să uiți de orașul îmbâcsit și aglomerat, cu indivizi crispați și reci, unde omenia pierde din ce în ce mai mult teren.

Ținem talvegul văii până ce dăm în drumul forestier și traseul marcat, cruce albastră spre Podul Berii și bandă galbenă spre Muntele Roșu. Noi alegem drumul spre Cabana Muntele Roșu pe parcursul căruia ne întâlnim cu câteva grupuri de drumeți, cu unele schimbând câteva vorbe. Ajungem la Cabana Muntele Roșu, mai mergem puțin pe drumul forestier și facem o pauză de ciocolată, unii, și de poze, iertați, fotografii, alții. Aici întind gluma la maxim și-i umplu lui Cătălin geanta foto cu zăpadă, iar la sfârșit îi trântesc și-o poză. Na, uite așa de nesuferit!. Prea mă lua în tărbacă, ștrengarul! Pentru moment m-a fulgerat un gând: mă, da’ dacă îi făceam ghidușia lui Laurențiu? Vai, cred că la primul click al camerei foto eram direct pe Vârful Ciucaș cu cortul montat și cu oala pe primus, punând de ceai!

Ei, am ajuns și la final, în drumul național, așteptând pe Laurențiu și Cătălin, plecați înainte,  să vină cu mașinile. Ce să vă mai spun?! A fost o excursie pe care nu o voi uita niciodată, încântătoare, magică, cu prieteni dragi și minunați! A fost un vis trăit sub Cerurile Ciucașului!

La revedere, bătrâne Ciucaș! Să-i transmiți Zăganului toate cele bune din partea noastră și să aibă răbdare că o să ne reîntâlnim curând!

Această prezentare necesită JavaScript.