Jurnal de Răpciune 2022 – Comorile Clăii – Claia Mare

Duminică, 25 septembrie 2022

A trecut ceva vreme de la ultima așezare în pagini a unui jurnal și, pentru că în acest prim weekend de octombrie nu prea mă simt în ghetele mele, am decis să-mi distrag atenția prin scris. Las la vedere ultima emoție de Bucegi, după cum se vede, locul meu preferat de joacă și promit că nu am să mă întind foarte mult la vorbă. Pentru sfârșitul de săptămână corespunzător zilelor de 24 și 25 septembrie mi-am propus o tură solitară de abrupt. Laurențiu, după foarte mult timp, a încercat să mă tenteze cu un bivuac ,,à la Lespezi’’ și, deși am răspuns favorabil invitației, hazardul m-a tras tot către abruptul prahovean. Ca niciodată, mi-am făcut de cu seară cont pe platforma unui operator feroviar privat și am achitat primul meu bilet online, iar dimineața am pus piciorul pe peronul gării care se află la ,,882.83m deasupra marei’’ cu traseul deja configurat în minte.

Carevasăzică, primii pași i-am făcut către banca unui oarecare pietrar din cele vremi, Domenico Tramontini. Pentru că am văzut-o numai la ora amurgului, mi-am propus să-i fac o vizită oarecum matinală pentru a urmări spectacolul oferit de razele soarelui strecurate printre ramurile copacilor. Bineînțeles, mai înainte ca să ajung la ea, un urs se dăduse deja în spectacol lăsându-mi pe potecă un semn proaspăt al prezenței lui. Îi mulțumesc totuși că nu s-a afișat în fiorul numit ,,acta est fabula!’’ Am ajuns cu emoții șoptite la bancă și, după câteva fotografii, am revenit în traseul Schiel. M-ar fi bucurat să simt aburii unei cafele bune, dar nu m-am motivat suficient înaintea plecării pentru a o adăuga în rucsac. Acum, la 134 de ani distanță, banca Marie Thereze are spătarul rupt și tare m-ar bucura dacă s-ar face o chetă pentru recondiționarea lui.

Talvegul Văii Comorilor, în partea inferioară, era umed. Nu într-atât încât să-mi displacă profund, dar suficient cât să mă facă să-i bat obrazul. Mi-am dublat atenția, l-am luat în vârful bocancilor fără nicio grabă și, ca să-i arăt cum se merge ca la douăzeci de ani, nu am scos casca din rucsac. Pentru ca a fost ziua în care m-am regăsit în melodia ,,I’m too sexy for my helmet’’, nici că i-am mai dat atenție până la sfârșitul turei. Prima săritoare mai serioasă, spre surprinderea mea, era prevăzută cu o bucată de coardă pe mâna dreaptă. Am trecut aceast obstacol de aproximativ zece ori, mai des pe partea stângă, în sensul urcării și pe dreapta doar atunci când m-am simțit antrenat. Acum nu era cazul. Ca să-mi menajez hernia de disc, m-am prins de braț cu necuratul și am trecut puntea. Deasupra săritorii, două pitoane ruginite, din care unul cu inelul rupt, stăteau la povești. Coarda atârna într-un spit de toată strălucirea.

O bucată de lemn m-a convins la un selfie. Am ezitat să-l atașez în coada jurnalului, dar o fac doar spre curiozitatea anilor ce vor veni, așa, ca să văd cum îmi sapă timpul riduri în abrupt. O a doua săritoare, deși se arată de neînduplecat, a uitat fereastra deschisă și o sari cu zâmbetul pe buze. A treia însă, reclamă mai multe bătăi, atât de inimă, cât și de cap. Aici, un buștean se oferea drept sprijin, dar acesta a fost amputat de vreme și hopul solicită emoții suplimentare. De ceva timp, auzeam glasuri pe vale și pentru că s-au apropiat, am așteptat  să ne prindem într-un salut. Un băiat și o fată au ales să se bucure de ,,comori’’ tot în zi de duminică. Chipurile lor îmi erau necunoscute. După un scurt schimb de cuvinte, m-am întors cu fața la săritoare și am recapitulat una din lecțiile de șpraiț. Am trecut deasupra ei fără să-mi scuip în sân, dar, trebuie să recunosc, s-a citit în gaibarace lipsa de antrenament. M-am oprit ca să-mi trag sufletul, dar și ca să urmăresc companionii de ocazie pentru eventualitatea în care ar fi solicitat un ajutor. Fata a încercat să-mi urmeze, dar, deși avea oarece pregătire, mi s-a părut că nu era încă în psihicul acestei încercări. Băiatul a trecut cu lejeritate, urmărit totuși de un cârcel la piciorul drept.

Nu i-am mai așteptat, mi-am văzut de viață până la următoarea ruptură a talvegului. O a doua fereastră s-a deschis spre zenit și am trecut prin ea ținându-mă de cercevelele umede. Dincolo de ea, după alte câteva pietre, am ajuns la confluența firelor Comorile de Mijloc și Comorile Clăii. Aceasta din urmă, în ceea ce mă privește, are o priveliște cu vino-ncoa’. Așadar, am virat la dreapta, inițial peste fața umedă și friabilă, ca mai apoi să continui pe cea înierbată, dar înclinată a văii. Firește, cine nu ține să-și înnoade picioarele pe aici, are ocazia de a ocoli conversația doar pe clinul înierbat aflat pe mâna stângă. M-am oprit să dau gata un sendviș și câteva bomboane. La un moment dat, niște voci s-au suprapus peste Brâul Subțire. Ei, bravo lor, mi-am zis, poate că am să-i acord si eu timp cândva! Am continuat ascensiunea și, pe măsură ce mă deplasam, vocile creșteau și scădeau în intensitate. Spre surprinderea mea, oamenii nu se aflau în Brâul Subțire, ci deasupra lui, în Peretele Sudic al Clăii Mari. Nu am mai întâlnit vreo echipă de alpiniști care să  mai facă ,,deranj’’ pe aici. Admirația mea a fost cu atât mai mare!

Ultima săritoare, deși de la distanță te pune pe gânduri, nu e chiar una de speriat. Se comunică ușor cu ea, firește, tot la un pahar de ,,șpriț’’. Până-n Brâul lui Răducu, zis și Brâul Mare al Jepilor, ne dăm pe rulmenți cu toată atenția. Cine s-a prins mai des în brașoveanca, se înțelege, se va descurca mult, mult mai bine. În Șaua Clăii Mari am salutat trei oameni, din care unul mai consumat de efort. Am observat o ploscă metalică lângă el, care mai mult ca sigur conținea o licoare dintr-aceia și mi-am dat seama că o să-și revină repede. Hmm, pentru cei ,,echipați corespunzător’’ Valea Seacă dintre Clăi nu e chiar atât de seacă…Mi-am adus aminte de butelcuța cu zeamă de cereale, maturată 12 ani, pe care o aveam în rucsac, dar nu m-am atins de ea decât în gară. Ce să-i faci, mai sunt și bărbați fără cusur pe lumea asta!

Încă o surpriză a zilei sau, aș putea numi-o, a întregii mele memorii de abrupt. În prima lungime a Muchiei Scării, oho, atârna o portaledge de toată admirația! Pentru zărghiții ăi mai pasionați și motivați, dacă aș putea, mi-aș deschide un, hmm, cum sa-i zic, camping, glamping, hanging guest house… În fine, eu aș renunța la o pungă de crăițari pentru o noapte în comedia aia. Pentru că în cele treizeci, patruzeci de treceri ale mele prin Șaua Clăii Mari nu am acordat decât de vreo două ori atenție vârfului, l-am trecut și pe el în revistă. Aproape că uitasem cât de frumos este Peretele cu Flori(le) privit din Muchia Clăii. După locul de obârșie al Hornului Clăii, un cablu din epoca La Tène s-a oferit să mă treacă un pasaj mai expus, dar nu mi-am lăsat entuziasmul în rugina lui. Doar resturi de drapel au mai rămas arborate de catargul înălțat pe Vârful Claia Mare. La baza lui, spre impresia trecătorilor, cineva a lasat o cutie în care se află un caiet. M-am afișat și eu cu un salut în scris. Pe vârf am consumat un al doilea și ultim sendviș al zilei. Am revenit în Șaua Clăii, oferind un frison unui domn care se straduia să răzbată prin jnepenii muchiei cu privirea târșâind pământul. N-a fost cu intenție! Oi fi eu mare cât un urs, dar îmi place să cred că înfățișarea nu-i ceva de sperie trânji. L-am salutat râzând, atât pe el, cât și pe partenera de viață care-l urma.

În Șaua Clăii m-am regăsit cu perechea care a urcat Comorile Clăii în spatele meu. Avea de gând să coboare pe Valea Seacă dintre Clăi, dar pentru că ziua era suficientă, le-am recomandat să facă și ei o terapie pe vârf. De aici, nu prea mai sunt multe de zis. Am continuat să prind priveliști din Brâul lui Răducu spre Fața Sudică a Caraimanului. M-am bucurat de solitudine până-n Valea Caraimanului. De câte ori dau cu ochii de Colțul Berbecului, nu pot să nu mă gândesc la cel care a fost Dan Dariescu. Într-un octombrie 1998, la numai douăzeci și unul de ani, a trecut în rândul celor care bat pitoane în Cer. Să-i fie ascensiunea doar isihie! Am ajuns în gară cu aproximativ un ceas înainte să-și facă apariția un tren privat, aflat în grija altui operator decât al celui care m-a adus pe Valea Prahovei. Am avut timp să-mi deschid cont și să-mi iau biletul online mult mai ușor decât în seara precedentă. Trenul cam aglomerat, dar un cunoscut m-a remarcat și mi-a făcut semn să mă așez pe un loc liber aflat la câteva banchete de el. În fața mea se afla o tipă răcită cobză, care-i șoptea prietenului că și-a făcut test și nu are boala lockdown. Din păcate, pe ea o bănuiesc ca fiind motivul unui weekend fără munte. Prin urmare, ca să vă protejați semenii de eventuale neplăceri, îmi permit să folosesc o expresie à la Brezoiul Lumii, Cristi fucking Boreal vă roagă să purtați mască!

Să aveți un rest de an cu bucurii cât pentru unul întreg!