Iezer-Păpușa

Jurnal de Brumar 2009 – La vreme de Iezer

Vineri, 6 brumar 2009

Munții Muscelului au stat de ceva timp în urma și umbra destinațiilor mele, cuminți și rezervați, tăcuți precum zâmbetul toamnei în prag de iarnă, nu mi-au reproșat niciodată lipsa de interes și exaltare pe care, nu de puține ori, am arătat-o, uneori cu nepăsare, alteori cu vădită ironie, la posibilitatea unei întovărășiri vilegiaturiste.

Toate la timpul lor, și-au zis, lăsând treburile de zi cu zi să-și urmeze cursul firesc, îngrijindu-se ba de o primavară târzie, ba de o  iarnă timpurie, căutând să-mpace vreun pârâu mult prea zelos în drumul către câmpii, să-ntrețină pădurea  în starea de farmec și, din când în când, să-și salute prietenii din copilarie, Făgăraș și Piatra Craiului, trimitându-le rotocoale de cețuri afumate-n cetini de brad.

Am urmat calea dimineților nocturne cu elanul pe jumătate plin de nebănuite clipe muscelene în ziua de șase brumar, întovărășit de o ușoară, dar efemeră senzație de gol. A trecut mai bine de un an dela ultima mea excursie solitară și timpul scurs m-a dezvățat oarecum de vechile mele deprinderi. Da, m-am regăsit suficient de repede, ceva în mine aștepta parcă să-mi reiau vechiul obicei. Înțeles de puțini și practicat de câțiva, mersul  solitar îmi oferă bucurii și senzații pe care prea puțin mă pricep să le aștern în cuvinte, iar în clipa în care dorința de a întreprinde astfel de excursii se va estompa, dragostea mea pentru munte se va atenua deopotrivă.

Am plecat în ciuda prognozei meteo defavorabile. Deși pe drum am avut parte de un răsărit frumos și de o lumină placută care sfredelea plafonul de nori în culori roșiatice până pe culmile domoale ale munților Iezer-Păpușa, vremea avea să fie în proporție de nouăzeci la sută încețoșată, presărată cu o ploaie ușoară, însă nu friguroasă.

Ajuns la cabana Voina, mi-am pus repede bocancii în picioare, am luat rucsacul în spate și am părăsit mașina parcată în zăpada de aproximativ 8-10cm grosime, zăpadă care aveam să n-o mai găsesc a doua zi la întoarcere, vremea încălzindu-se între timp.

Încă de acasă mi-am propus să urc pe traseul marcat cu bandă roșie al muntelui Văcarea, în speranța că vremea mă va ajuta să fac toată culmea principală a munților Iezer-Păpușa, neglijați de mine și care, în ciuda faptului că nu m-au lăsat să-mi duc planul până la capăt, mi-au oferit totuși momente de o rară tresărire lăuntrică. Urcușul începe din imediata apropiere a cabanei Voina și urcă pieptiș, șerpuind prin pădurea de foioase.

O placuță de lemn mă avertizează: Parchet în lucru! Și într-adevăr aveam să constat că mulți copaci pe care se afla marcajul erau deja dispăruți, însă traseul era ușor de urmat, mai ales că linia drumului forestier, făcută probabil de Taf-uri, era vizibilă.

Nu departe de cabană am întâlnit mai multe urme de urs, de fapt ele m-au însoțit pe o mare parte a traseului: la stâna din Văcarea, pe platou și a doua zi la coborâre, în pădure, pe Piciorul Cățunului.

Începutul de zi mi-a îngăduit să sper într-o previziune greșită a vremii. La început în fâșii, după care în cercuri tot mai mari, cerul se deschidea deasupra mea într-un albastru ce nu-ți lăsa răgazul stăpânirii de sine. Era revoltător de frumos, discret în măreția lui și îngăduitor în tăria lui, sta aninat deasupra sufletului meu părând că-mi șoptește la ureche: Dar e simplu, urmează-mi calea! Calea Cerului!

După aproximativ două ore și jumătate am ajuns la stâna din Văcarea, loc unde am luat prima masă a zilei și am telefonat fetelor mele pentru a le informa de situația mea, iar după alte patruzeci de minute mi-am căutat mai departe de drum.

Piatra lui Crai și Buceagul săltau în depărtări ca doi călușari neastâmpărați, hăulind unul împotriva altuia, mândri de podoabele lor, m-au petrecut până ce negura muntelui mi-a-mpresurat ciubotele. De acum, ceața avea să-mi poarte ceasurile cu dărnicie și, trebuie să recunosc, tot ea a reprezentat sarea și piperul drumeției, a fost  preaplinul pe care nu aș fi fost în stare să-l refuz niciodată.

Așadar, la vreme de Iezer pe timp de ceață!

Bate-mă vântule,

ia-mi trupul răscopt,

iar negura clipei

atârn-o de-un ciot.

Prinde-mă-n șfichiuri

Și fă-mă nălucă,

Iar inima mea

Sădește-o-ntr-o strungă.

Mai bine de patru ore am ținut culmea prin ceața deasă, orientându-mă după smocurile de iarbă care țâșneau prin zăpada nu demult căzută și după stâlpii de marcaj pe care mai mult îi intuiam decât îi puteam urmări. Pe culme își făcea loc cu încăpățânare și silueta unui drum foarte accesibil autoturismelor de teren, de fapt, dacă nu mă înșel, chiar am văzut o fotografie pe Alpinet cu două jeep-uri aflate undeva pe lângă Crucea Ateneului Voinești. Sunt bucuros că am ales să merg pe Iezer-Păpușa în această perioadă a anului, și, mă gândesc dacă nu cumva acest munte este mai fermecător acum toamna la vreme de ceață decât vara, pe timp senin.

Afundându-mă în zăpadă până la glezne, uneori până la genunchi, iar alteori mergând pe iarba insuficient ninsă sau mai mult viscolită, am atins pe rând vârfurile Văcarea, Târâțoasa și Cățunu, marcate prin momâi de pietre, iar în apropierea Crucii Ateneului Voinești am întâlnit indicatorul care îmi arăta direcția pe care trebuia să o urmez spre refugiul și lacul Iezer, marcaj punct, respectiv cruce albastră. Nu am văzut Crucea Ateneului, dar bănuiesc că am trecut foarte aproape de ea. Mai aveam o oră de lumină și până la acest indicator nu eram foarte sigur că am să pot ajunge la refugiu, mai ales că la un moment dat mă abătusem câțiva zeci de metri dela traseu, dar mi-am dat repede seama de greșeală și am revenit pe drumul cel bun. Oricum urmărisem din timp eventualele locuri în care mi-aș fi putut monta cortul și chiar găsisem unul potrivit, ferit de vânt, între două coline.

Am coborât la refugiu prin ceața deasă, făcând privirea roată, nu reușeam să văd la mai mult de câțiva metri în orice direcție. Am stat locului câteva momente și am reușit să întrezăresc prin pâcla lăptoasă silueta metalică a unui stâlp de marcaj. Nu a mai trecut mult timp și m-am izbit de imaginea lacului, singuratică și singulară prin aceste ținuturi, arăta ca o floare de gheață pe tâmplele muntelui.

Iată-mă-s! Priviți-mă, prieteni, la finalul unei zile de brumar, copleșit de nerăbdare să fac prima mea fotografie cu refugiul Iezer, pietrificat adăpost al pașilor mei. Intru, arunc o privire fugară și descopăr două camere și un antreu. Camera din stânga, închisă, este rezervată echipei Salvamont, iar cea din dreapta turiștilor, pe când antreul este folosit ca bucătărie. Ambele camere au sobe pe care eu le bănuiesc a fi mai mult afumători, însă, indiferent de starea lor, nu m-aș fi obosit să fac focul. Curățenia….hmm, mai bine lasă! Îmi scot repede echipamentul din rucsac, îmi aranjez primul prici din stânga, iar peste saltelele din burete întind foaia de cort sau mai precis footprint-ul pe care îmi așez salteaua gonflabilă, iar la cap fixez izoprenul pentru a nu lua contact direct cu peretele umed și rece. Dau fuga în antreu și-mi arunc de-o supă, ies din refugiu să-mi completez rezerva de apă, că doar și pastele tremurau de nerăbdare pentru a fi gătite, și sfârșesc ascultând muzică folk cu o cană de ceai în mână.

Sâmbătă, 7 brumar 2009, mă trezesc dimineața în jurul orei șase și jumătate, dar înainte de a mă da jos din pat, aștept să se facă lumină afară. Mi-a fost cald peste noapte, ar fi trebuit să nu-mi iau sacul de iarnă ci pe cel de trei sezoane. În cele din urmă plonjez în bocanci, ies repede afară curios să văd cum a mai evoluat vremea peste noapte și mă liniștesc: ceață, ei da, o pâclă  și mai deasă ca în ziua precedentă m-a luat în primire. Foarte bine!  Mă întorc la refugiu, mă caut de-un ceai și jertfesc prima masă a zilei.

După o vreme, ies iar din adăpost și constat că ceața dinspre vale s-a ridicat, înspre culme rămânând în continuare în grații. Mă plimb puțin pe lângă lac, fac câteva fotografii, mai stau un timp și mă hotărăsc s-o iau din loc.

Îmi fac rucsacul, mi-l așez în spinare și p-aci ți-e drumul. Adicătelea prin jepi, punct albastru, cel care urmează crucea albastră, prin stâna din Iezer, este traseul de iarnă. Mă dau la vale prin jnepenii înalți cât un păpușoi modificat genetic până ce mă proțăpesc în apele văii Izvorul Iezerului.

Traseul marcat urmează când prin apă și pietre, când prin zăpadă și este, în această perioadă a anului, de-o frumusețe într-adevăr musceleană, este un drum pe care-l recomand cu plăcere, o rută pe care ar trebui s-o repet măcar o dată pe an. Apele repezi ale văii, angajate într-un joc de-a azvârlita, pot deveni oricând sursă de regenerare a spiritului, îți pot oferi rara ocazie  de a-ți regăsi cumințenia graiului. Clipocind din piatră-n piatră, zuzuind pădurii și învolburându-și cursul în ritmuri siderale, Izvorul Iezerului,  se grabeste spre șesuri pentru a primi sărutul mării.

Da, mi-a venit greu să mă despart de talvegul văii, însă marcajul ducea spre dreapta către Piciorul Cățunului, străbătând mai departe o zonă a pădurii cu trunchiuri culcate la pământ, făcând mersul anevoios și obositor, după care răzbea vertiginos spre Gura Cățunului.

Nu cu mult înainte de Gura Cățunului am întâlnit patru persoane bine echipate care urcau la refugiul Iezer, patru băieți, din care doi se deosebeau prin îmbrăcămintea roșie, poate ușor spre orange, nu-mi mai amintesc bine. Cert este că ținuta asta m-a dus puțin în eroare și am bănuit că ar fi salvamontiști. I-am întrebat dacă este permisă camparea la Cuca, știind că unii cabanieri nu sunt de acord să-ți montezi cortul în apropierea cabanei, dar în momentul în care unul din ei a confundat Voina cu Voineasa am realizat că sunt și ei în situația mea.

Am ajuns la Gura Cățunului, punct unde se bifurcă spre stânga (cum cobori) traseul de iarnă spre lacul și refugiul Iezer, marcat cu cruce albastră, dar și spre fosta cabană Bătrâna, ajunsă o ruină,  iar de aici am continuat pe drumul forestier până la cabana Plai. Era ora unu după-amiaza când m-am îndreptat spre cabana Cuca, iar ploaia ușoară pe care am uitat să o amintesc era deja trecută. Am mers încet, pe drum am întâlnit un barbat și o femeie care strângeau piatră pentru casă, iar în fața cabanei m-am oprit pentru câteva fotografii. În cabană, lume bine dispusă, se servea masa și mi s-a oferit și mie cu dărnicie o ciorbă de legume din partea casei. Nu m-au lăsat să o plătesc, fapt pentru care le-am mulțumit și o fac în scris și aci.  Am zăbovit cam o oră, ciorba și o ciocolată neagră m-au întremat îndeajuns. Am vorbit cu persoana care părea că îngrijește de cabană pentru a mă caza, dar nu mai erau locuri decât în pod. Nu mă deranja absolut deloc, însă când am aflat motivul pentru care locurile erau ocupate, am fugit ca dracu de tămâie. Era ziua unui salvamontist, probabil un sărbătorit de Sfinții Mihail și Gavril, urma să se țină o petrecere în seara respectivă, iar planurile mele cu odihna pentru noaptea ce avea să vină erau total compromise. Nici varianta campării nu mă mai mulțumea pentru că, desigur, gălăgia nu ar fi ramas numai în interiorul cabanei, mai ales că deja unii gustaseră din licoarea de prună și nu mai aveau o atitudine ca să-i zic domestică. Așa că am făcut stânga-mprejur și m-am îndreptat spre mașina lăsată în parcarea din fața cabanei Voina, în timp ce pe drum m-am întâlnit cu mașina salvamontiștilor și cu o alta transportând pe plafon câțiva din actorii comediei onomastice.Nădăjduiesc că s-au distrat omenește! În rest, oameni buni, n-am ce zice!

Plaiurile muscelene au redeșteptat în mine mersul solitar, mi-au sădit în călcâie dorul de ducă și mi-au stârnit în suflet vârtejul pelerinului fără țintă. Ei da, aceste locuri au dat culoare zării mele, s-au întrupat în patima mea ca lutul pe roata olarului.

Vă las meleaguri dragi, să ne revedem cu bine!

Această prezentare necesită JavaScript.

Categorii: Iezer-Păpușa | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.