Jurnal de Florar 2023 – Hornurile Văii Seci

Sâmbătă, 20 mai 2023

Aș fi vrut să scriu acest jurnal în minivacanța de 1 iunie, dar nu s-au prins degetele de tastatură. Prin urmare, pentru că a fost o tură cu bucurii de menționat pe tăblițe de lut, mai fac o încercare acum, în ultimile zile ale anului. Prima bucurie, pe care aș putea să o trec fără nicio exagerare la capitolul „minuni”, a fost aceea că m-am regăsit în această ascensiune, pentru al treilea weekend consecutiv, alături de Laurențiu. Din varii motive, de foarte mult timp nu am mai trecut în catastiful cu amintiri această stare de bine. A doua bucurie s-a desprins ca o primă experiență pe talvegul înzăpezit al Hornurilor Văii Seci, cu ieșirea directă în cumpăna apelor. Următoarele bucurii s-au afișat ca un melanj de emoții, vechi și noi, care s-a tatuat în suflet pentru toate celelalte pagini rămase din viață. Caraimanul, fără doar și poate, și-a dat tot concursul pentru a-i ridica litanii de admirație și mulțumire spre cer.

Primii pași în talvegul văii i-am făcut, ca să zic așa, doar pe uscat, cu gândul la cum o să ne privească intenția prima săritoare a văii. Totuși, Crucea Voinicului ne-a încurajat la mers. Aici, deși zăpada își afișa ultimul surâs, am reușit să trecem, ca de obicei, pe mâna stângă. Se înțelege, cu ajutorul colțarilor și pioleților. Ceva mai jos, un drumeț a traversat valea însoțit de un câine. Deasupra săritorii, nicio emoție. O hlamidă lungă, încărcată cu pământ, iarbă și copaci rupți, atârna de umerii Caraimanului. Am văzut în ea o ultimă șansă de a ne strecura prin poarta timpului și am avansat cu încredere. Săritorile cu vertij hibernau încă sub zăpadă, lăsându-ne frunțile descrețite și ocazia de a fotografia în voie. Un piton cu inel ruginit, decorat cu două bucle, părea bucuros de revedere. L-am prins într-un cadru ca într-o strângere de mână. I-au trecut atâția ani prin inel, s-a intersectat cu atâtea priviri și a înregistrat clinchetul atâtor carabiniere cât să merite un salut prietenesc.

La confluența cu Valea lui Zangur, soarele s-a introdus în discuție, încântându-ne cu privirea caldă. Ușor, ușor, Țancul Uriașului și-a făcut loc în gânduri. „Te salutăm, neuitată emoție de brumărel!” Să-mi privesc în suflet de pe cușma acestui titan împietrit în solitudine a fost un dar de neprețuit al Caraimanului, deși l-am primit cu trei zile înainte ca mama să se desprindă spre Cer. Pe alocuri, talvegul scăpase din strânsoarea zăpezii, iar colțarii și-au lăsat amprenta în piatră. Zadele, aceste versuri ruginii, ne-au trecut Săritoarea Prelucie, care clipocea în șoaptă un cântec de vară. Privirea, când și când, îmi fugea spre Creasta Picăturii, făcând loc altor amintiri. Se lăsau pe spatele meu, dar nu cu greutate, ci ca o bătaie camaraderească pe umeri. Sper că voi mai sta, măcar o dată, la povești cu ea!

Pe nesimțite, ne-am apropiat de confluența cu Vâlcelul Mortului. Laurențiu mi-a lăsat impresia că nu rupsese legătura cu abruptul, că nu-i lipsea niciun weekend din bocanci. Atât de bine se deplasa în amonte. Nu, nu am intrat direct în Hornurile Văii Seci. Podul de zăpadă era rupt în două locuri, iar în străfunduri apa era pe modul „allegrissimo”. Prin urmare, am ocolit pe mâna dreaptă. Odată reveniți în talveg, nu după foarte mult timp, un zbucium a vibrat în pioleți.  Un bolovan mare și negru se rostogolea spre noi cu intenția de a ne pune la încercare viteza de reacție. L-am avertizat pe Laurențiu și, atât cât s-a putut, am făcut câțiva pași în lateral. Din fericire, tăvălugul s-a spart în bucăți de pământ, iar noi am răsuflat a recunoștință. Mai sus, un pietroi cât o baniță ne rânjea instabil din zăpadă. L-am scăpat din ochi doar atunci când l-am depășit. Dacă ar fi luat-o la vale, brr, poate că se lăsa cu lacrimi pe rug. Este cunoscut faptul că, indiferent cât de sigur pare un traseu, există un ceas rău și într-un pas oarecum banal. În ceasul ăsta s-a împiedicat, din nefericire mult prea devreme, Gică Rafail (1914-1930).

Nu am fost la Crucea lui Rafail, dar am văzut-o ițindu-se peste brâul omonim la o distanță de câteva rugăciuni. Ne-am continuat cramponajul spre tării și, până în Brâul de Sub Streașină, am făcut schimb de locuri, când unul în față, când celălalt. Eu am făcut mai multe fotografii, iar Laurențiu, mai multe filmări cu telefonul. Timpul nu presa în niciun fel, vremea era cu astâmpăr, iar panglica îngustă de zăpadă, deși franjurată pe alocuri, nu a reclamat niciun punct de asigurare. Ultima dată am parcurs Hornurile Văii Seci în vara anului 2014, tot în compania lui Laurențiu. A fost o poezie bacoviană, cu tunete, fulgere și o ploaie cu gheață cum nu am prins niciodată în abrupt. Am trecut Săritoarea Mare fără rețineri, dar poate că e mai bine să las la vedere emoțiile de atunci:

”…..Carevasăzică, iha, ploaia s-a stropșit la noi exact în momentul în care am dat cu nasul de Săritoarea Mare. O singură dată, dar numai atât, mi-a făcut cu ochiul gândul retragerii. N-a ținut, i-am dat pas și-am săltat spre tării. Nicio emoție. Pereții hornului erau deja fleașcă, iar unele prize, da, pline cu apă. În cel mai scurt timp, hainele noastre și-au dublat greutatea. Cred că am adunat împreună cu Laurențiu jumătate din apa talvegului. Îi simțeam pe sub geacă sărutul de harpie rece, dar nici că-mi păsa. Aveam sufletul mult prea uscat ca să-mi fie teamă de atingerea ei. Din inima mea ar fi ciugulit numai pulbere. Oasele mele îmbătrânite nu s-au dat în lături și s-au lăsat prinse-n ghearele bestiei ca-n brațele Afroditei. Am regrupat. Laurențiu mi-a urmat pe Săritoarea Mare cu ploaia pe umeri. Odată trecut acest hop, a început „dezmățul”. Gheață, tunete și fulgere. Am continuat pe alți câțiva zeci de metri, dar ploaia cu gheață ne-a flagelat avântul, ținându-ne-n loc. Ne șfichiuia obrajii și mâinele cu îndârjire de muscal rămas fără samagonul cel de toate zilele. Norii băteau darabana pe căștile noastre. Când cerul tuna, oho, Caraimanul tremura din vintre, iar fulgerele, săgeți de foc, scăpărau fără țintă deasupra tigvelor noastre. Ei bine, da, toată această dezlănțuire mă fascina! Frigul, cioclu fără simbrie, ne-a luat în primire, dar i-am răspuns cu o serie de genuflexiuni, dându-i astfel cu tifla. În cele din urmă, gheața s-a prefăcut din nou în apă și-am putut să înaintăm ușor-ușor, dar cu pași siguri. Se formase deja un șuvoi în talveg și o dată sau de două ori am fost nevoit să-i dau satisfacție, călcând cu aproape toată laba piciorului în el. Ăsta a fost unul din motivele care m-a împins să urc Săritoarea Mare mai înainte ca ploaia să aibă timp s-o transforme într-o mică cascadă. Ne-am izbăvit pe Brâul de sub Streașină (Brâul de Sus), culmea, exact în momentul în care ploaia slăbise ritmul. Să-i fie de hatâr! Sub streașina brâului ne-am îngăduit un popas prelungit. Ne-am îngrijit ținuta, completând-o cu un strat în plus, am mâncat câte ceva și ne-am pus rucsacurile în ordine. Eu, pentru că am urcat în espadrile, m-am ales cu încălțămintea și ciorapii uscați. Laurențiu însă, se înțelege, și-a ținut mai departe picioarele-n saramură…..”

Acum, revenind la tura de față, am fost răsplătiți pentru acel vertij cu o atmosferă numai isihie. Nu am ieșit pe Brâul de Sub Streașină, cum am făcut-o în acea lună de gustar, ci am continuat spre obârșie. Pioleții, când prin zăpadă, când prin piatră și smocuri de iarbă, ne-au ridicat pe greabănul descătușării. Pentru că eu o mai făcusem o dată, l-am lăsat pe Laurențiu să deschidă primul fereastra din cumpăna apelor. Caraimanul a fost martorul acelei strângeri de mână, gest de camaraderie lăsat moștenire din generație în generație de iubitori de abrupt. Până la Crucea Eroilor, am făcut privirea roată de mai multe ori,  în pas de promenadă, fără să ne scoatem colțarii. Cu două săptămâni în urmă, după ascensiunea Albișoarei Crucii, am decis să ne întoarcem în Bușteni prin clasicul mirific al Văii Albe. La fel și acum, am decis să ne retragem tot prin el.

Pe platoul Caraimanului, Laurențiu a evadat cu aparatul de fotografiat în abstract, iar eu l-am așteptat întins pe iarbă. Când și-a epuizat resursele de inspirație, am luat-o din loc. Colindam cu privirea prin zăpezile Coștilei, bucuros de belșugul ei, mai ales că iarna s-a lăsat la fel de așteptată ca acum. Ce urmează să vă spun, hmm, poate fi trecut pe un panou virtual și nu numai ca avertisment: „Atenție cu cine mergi pe munte!”. Pentru moment, mi-a stat inima! Mi-am revenit repede și am început să strig, să fluier, să dau din mâini, cât mai tare și din ce în ce mai agitat. Stupoare! Trei persoane se îndreptau cu hotărâre și în pas vioi spre Iadul Văii Albe! Cred că se aflau la o distanță de cel mult 40-50 de metri de cornișa fatală și tot se grăbeau spre mântuire. Laurențiu mi s-a alăturat și el în strigătul de avertisment, încrucișându-și pioleții deasupra capului în speranța că-i va fi citit mesajul. Fluierul de pe chinga rucsacului nu a fost niciodată mai de folos ca acum. În cele din urmă, oamenii s-au prins că urletele noastre nu sunt salut aruncat peste vale și au încetinit pasul. S-au retras într-o margine a coșmarului și au realizat, spre liniștea noastră, în ce gafă și-au prins picioarele. Că și-ar fi dat seama și singuri de greșeală pe ultimii metri, nu sunt chiar atât de convins. Aveau un ritm care trăda necunoașterea zonei. După cornișă, îi aștepta un picaj vertical echivalent a două, trei blocuri de câte zece etaje. Au avut și mare noroc că nu a suflat vântul cu putere, altfel, sunt convins, strigătele și fluierăturile noastre ar fi fost în zadar.

Noi ne-am reluat drumul spre Valea Albă, pe care am coborât-o în mai puțin de un ceas. Zăpada avea o consistență mult mai plăcută decât cu două weekenduri în urmă. A fost o plăcere să alternăm mersul cu alergarea ușoară, precum doi puști scăpați la joacă cu mingea în spatele blocului. Apa curgea mai tare pe versanți, anunțând topirea grabnică a zăpezii. Cam atât despre această emoție de florar. Așa cum am spus la începutul jurnalului, aș fi vrut să o fac cunoscută încă din prima săptămână de cireșar, dar mă bucur că am făcut-o și azi, 28 decembrie, mulțumind tuturor celor care și-au rupt din sărbători ca să-l citească. Îmi pare rău că nu vă pot servi cu un pahar de vin și o felie de cozonac, dar nu se știe niciodată când ne vom regăsi într-o strângere de mână pe cărările Carpaților. Să vă prindă anul care bate în geam cu zâmbet în suflet, sănătate și gânduri bune! Acta est fabula!