4 – Morarul

Jurnal de Florar 2014 – Brâul Înflorit – Valea Poienii

BI - Valea Poienii - BMM (5)Duminică, 25 mai 2014

Cu toate că anul în curs nu s-a arătat prea darnic cu mine, a avut totuși grijă să mă fericească cu patru ture de neuitat (sau cinci, dacă o pun pe răboj și pe cea care m-a prins cu un picior într-un sfârșit și cu altul într-un început de an – „Hoinar prin Bucșoi 2013-2014”). Cum esențele tari se țin în sticle mici, n-am niciun reproș a-i face acestei prime jumătăți a anului. Ultima tură, deși mai ușoară decât celelalte, a avut o aromă și un farmec aparte. De altfel, din partea Morarului, nici că mă așteptam la altceva. Da, Morarul este un munte dăruit cu „toate cele”, un tărâm rupt dintr-un colț de rai pus în calea sufletelor frământate pentru a le cerne de neliniști. L-am coborât de fiecare dată încărcat cu nebănuite și neprețuite comori (chiar și atunci când, cu șaisprezece ani în urmă, nu departe de Strunga Acului Mare, mi-a dat brânci până în talvegul Văii Cerbului, însemnându-mă cu o fractură la încheietura mâinii drepte).

Laurențiu a tras pe strada mea spre orele cinci și jumătate dimineața și, ca în cele mai multe dăți, am luat-o din loc fără să avem conturată „foaia de parcurs”. De abia spre Sinaia am trecut în decont Brâul Înflorit. Nu-l mai călcasem niciodată și, pentru că nu mai mă țin la fel de bine în bocanci ca-n alte dăți (deh, ce să-i faci, pauzele lungi și dese, iha, cheia marilor… decese), mi-am zis că i-a venit sorocul. Cu șase ani în urmă, condus de Mircea Ordean, pe Laurențiu îl pălise norocu’, dar memoria, după atâta vreme, ha, mai ba! Prin urmare, aveam toată ziua la dispoziție pentru a-i da de cap. Ceva-mi spunea că-i a bună, așa că am țintit Gura Dihamului cu încredere, iar la cabana de vânătoare „Colții Morarului”, ca de obicei, am bifat un prim popas. Vlăduț, un amic utilitar, flancat de doi ciraci, s-a arătat în luminiș, bucuros că are de la cine afla drumul Bujorilor. Ca să nu stea „ca pe ace”, l-am mulțumit cu „prima la stânga”. N-au zăbovit, i-au dat la deal cu pasiune.

BI - Valea Poienii - BMM (7)În cele din urmă, alene, am luat-o din loc și, după ce am traversat firul Văii Bujorilor, salutându-i încă o dată pe cei trei căutători „de Ace”, am călcat pe umbra fostului Refugiu Observator. Nu am săltat peste talvegul Văii Morarului pentru a urma poteca mult cunoscută ce ne scoate în Poiana cu Urzici, ci am pariat pe mâna stângă, tăind-o direct spre flancul nord-vestic al culmii ce desparte Valea Bujorilor de Valea Poienii, în arondismentul căreia se află Brâul Înflorit, Colțul Ghințurii și Fisura Morarului. La scurt timp, în fața noastră, s-a căscat a ispită un vâlcel înierbat, suficient de larg și destul de primitor. Nu l-am urmat din două motive. Unu, s-a afișat mult prea devreme privirilor noastre (vâlcelul buclucaș îl bănuiam ceva mai în amonte) și doi, hmm, nu eram convins că mersul pe culme mi-ar fi facilitat accesul spre brâul mult râvnit. O potecă, încurajator de evidentă, ne-a atras de partea ei și, după câteva plecăciuni, ne-a oferit o a doua șansă.

Un scoc, cu un început nu la fel de primitor ca primul vâlcel, ne-a aținut atenția, în vreme ce, peste umărul drept, Țimbalul cerșea ovații. Ne-am despărțit de potecuța care, după câte mi-am dat seama, continua spre Valea Poienii și am pus entuziasmul la încercare pe acest jgheab. În prima parte ne-am strecurat printre arbuști, iar ceva mai sus, pe mâna stângă, am continuat pe o față friabilă, încărcată din loc în loc cu smocuri de iarbă. În această porțiune am îngăduit pioleților să se remarce și să ne descarce de emoții. Se putea urca și fără ajutorul lor, dar dacă tot i-am cărat, le-am dat de lucru. Da, am ajuns în Brâul Înflorit fără prea mari bătăi de cap, bucuros că nu a fost nevoie să tatonăm terenul și că aveam suficient timp la dispoziție pentru a încerca ma…, pardon, muntele cu degetul. Scocul ne-a eliberat din strânsoare în extrema stângă a peretelui care se înalță deasupra brânei, dar pentru a ajunge la ea a trebuit să pășim peste talvegul unui nou vâlcel. Acest vâlcel părea mult mai evident decât jgheabul pe care am urcat noi și mi-a lăsat impresia de drum principal spre brână. În fine, cu o altă eventuală ocazie, sper să-mi limpezesc nedumerirea.

BI - Valea Poienii - BMM (15)Am continuat pe Brâul Înflorit care, fie vorba-ntre noi, era mai mult înierbat și, înainte de a rapela spre Valea Poienii, am servit prima masă a zilei. Mie, unuia, mi-a plăcut mult acest petic de Morar și este inutil să vă ascund faptul că bucuria mi se citea pe chip ca-ntr-o carte deschisă. Se prea poate ca primul contact cu brâul să fie responsabil de această senzație sau, cine știe, poate că slăbiciunea mea pentru Morar a făcut posibilă acea clipă de nediluată încântare. Din iarbă, timidă, mi-a zâmbit totuși o floare. Îmi era cunoscută, dar nu aveam habar numele ei. De abia la ora la care scriu acest jurnal, cu ajutorul internetului, l-am aflat: „ochiul găinii” (primula minima). Am părăsit brâul cu gândul revederii apropiate, dar nu cu părere de rău. Știam ce va urma și eram pregătit să primesc în plin surplusul de beatitudine. Am tras hamurile pe noi și ne-am îndreptat spre locul de rapel, aflat într-o mică strungă din care scoboară spre hăurile Văii Poienii un horn care sfârșește pe o față înierbată și friabilă. Însă, mai înainte de asta, m-am ridicat deasupra strungii pentru a cerceta locul.

Din descrierile lui Walter Kargel știam că Brâul Înflorit continuă spre confluența Vâlcelului Ghințurii cu Valea Poienii fără a reclama un rapel. Da, așa era, brâul era accesibil, dar traversa o zonă expusă și friabilă. Nu prizele instabile m-au convins să-i refuz invitația de-al urma, ci apropierea de Pintenul Văii Poienii m-a ispitit la rapel. În fața mea, țâșnind spre tării, Acul Mare, Acul Roșu și Muchia Țancurilor m-au copleșit, pentru a nu știu câta oară, cu măreția lor. Privite din acel unghi, îmi păreau turnurile de apărare ale unui castel care adăpostea o lume atemporală. Nu știu de ce, dar am rămas cu impresia că timpul nu avea nicio putere asupra lor și că printre creneluri mă privea, nepăsătoare, veșnicia. De Acul Mare, acest donjon al Morarului, cu ceva ani în urmă am arborat un vis. Încă mai flutură acolo, cu toate că nu-l mai simt la fel de apropiat ca atunci. În cele din urmă am revenit în strungă și am verificat pitonul de rapel. Era unul vechi, cu inel. La aproximativ patruzeci de centimetri de el am bătut un altul nou, „à la boreal”, le-am unit cu o buclă de cordelină și am montat semicoarda pentru rapel. Cu Laurențiu ascuns în spatele camerei de fotografiat, m-am lăsat în sfoară pentru a răspunde chemării Văii Poienii.

BI - Valea Poienii - BMM (18)Sub cerul cu nori jucăuși, ne-am regăsit amândoi în firul văii într-o zonă lipsită de zăpadă. Am strâns semicoarda și, după ce am schimbat câteva priviri cu Pintenul Văii Poienii, am pus colțarii-n picioare, ne-am prins cu mâinile de pioleți și duși am fost. Primii pași i-am făcut pe iarbă. La o aruncătură de băț mai sus, zăpada din talveg era numai bună de colțari, dar malurie băteau în rimaye. Până-n Brâna Mare a Morarului am avut parte doar de vreo două sau trei săritori. Prima, pe care am ocolit-o prin dreapta, pe culmea care separă firul Văii Poienii de cel al Vâlcelului Țancurilor, s-a căscat imediat după confluența cu Vălcelul Ghințurii. Nu era de speriat trânjii, se putea aborda pe mâna stângă, dar în tura asta nu mi-am propus să mă dau cu capul de toate pragurile și, pe deasupra, țineam neapărat să-mi salut prietenul de răpciune, Vâlcelul Țancurilor, în talvegul căruia se putea coborî fără emoții. Un prim impuls, acela de a continua pe firul acestui vâlcel, și-a făcut loc în gândurile mele, dar am rezistat tentației și am revenit în Valea Poienii. Următoarele săritori au fost atât de neînsemnate încât nici nu cred că meritau a fi menționate, dar am făcut-o mai mult pentru a încărca jurnalul cu nimicuri și mai puțin pentru a vă stârni curiozitatea.

Colțul Ghințurii, da, până-n Brâna Mare, mi-a magnetizat privirea. Pur și simplu nu mi-a dat pace, m-a răscolit în toate felurile fără milă. Trebuie să recunosc, îl are pe vino-ncoa și greu îți mai vine să te desparți de el. Cred că am să fac odată o tură-n Morar numai pentru a-l contempla cât îi ziulica de mare. O să-mi țin coatele pe genunchi și, cu bărbia sprijinită-n podu’ palmei, am să-i fac pe plac. Am să-l fixez cu privirea și-am să-l admir până când, sătul, mă va descătușa de vrajă. Cine știe, poate că-mi va îngădui să-i pun și-o pană la pălărie! Emilian Cristea, împreună cu Aurel Irimia, l-a urcat la începutul anilor șaizeci din cinci lungimi de coardă (grad de dificultate: 4A). Stau și mă întreb, în ultimii treizeci de ani, oare câte echipe de alpiniști și-au mai dat mâna pe vârf?

BI - Valea Poienii - BMM (33)În apropierea Brânei Mari, undeva în malul stâng geografic al Văii Poienii, o grotă te momește la somn. Cu o altă eventuală ocazie, e de luat în seamă. În Brâna Mare a Morarului am fost nevoiți să virăm la stânga, spre Valea Cerbului. Ploaia, pe care o bănuiam aproape, a început să curgă cu stropi mărunți. Ne-am luat gândul de la Valea Poienii, chit că, în partea superioară, doar o singură săritoare ne-ar fi întrebuințat serios, dar și aceea se putea evita pe fața înierbată și, cu siguranță, friabilă aflată de-a dreapta, în sensul urcării. Am traversat copaia Bujorilor cu gândul la Vlăduț și coechipierii lui. După calculele mele, cred că i-a prins ploaia pe Acul Crucii, asta dacă n-au ocolit Acul Roșu și nu s-au retras pe fața sudică a muntelui. După ce am trecut de Creasta Morarului ploaia s-a-ntrecut cu gluma și, timp de aproximativ două ceasuri, m-a murat la oase. Pe Laurențiu, care a fost mai prevăzător, nu prea l-a afectat udeala, dar eu, nătâng, am primit ce-am meritat. Noroc că am găsit Brâul Mare mai înflorit decât fârtatul pe care am urcat în prima parte a zilei și am putut să-mi alin suferința, altfel, of, nu știu ce m-aș fi făcut! Pâlcuri de stânjenei m-au încurajat din iarbă, grămezi de ciuboțica cucului mi-au încântat sufletul și, în Valea Cerbului, brândușele au știut cum să mă facă să zâmbesc în ploaie. Florile și amintirea turei de neuitat cu Teodora „la Omu”, de anul trecut, m-au trecut Priponul Văii Cerbului. Prin Valea Priponului și Valea Caprelor curgea apa în cascade ce-ți tăiau răsuflarea. „La Numărătoarea Oilor”, eu, berbecul zilei, eram deja cu budigăii uzi.

Ne-am retras tot pe la cabana de vânătoare „Colții Morarului”, loc în care-am servit a doua masă a zilei. În interiorul cabanei se auzeau voci și când am plecat, în prag, și-a făcut apariția un băiat și o fată. Au dat-o la vale imediat după noi, dar au ținut altă cărăruie. Cu trei pași înainte de Gura Diham am „admirat” fierătaiele aruncate lângă un fost canton silvic lăsat în paragină. După câte am citit undeva (din păcate, nu-mi mai aduc aminte sursa), prin anii nouăzeci, un investitor de trei parale și-a propus să tragă o telegondolă pe Valea Cerbului tocmai hăt pe Vârful Omu. Nu i-a ieșit gheșeftul, dar a reușit să pângărească muntele cu ciurucuri aduse, parcă, din Italia. Am ajuns la Gura Diham mai devreme decât eram obișnuit, spre orele șase și jumătate seara, fericit că Morarul mi-a depășit așteptările, bucuros că Laurențiu s-a aflat iar de-a dreapta mea, nerăbdător să-mi usuc bulendrele.

Anunțuri
Categorii: 4 - Morarul | 3 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.