Jurnal de Gustar 2009 – Brâna Mare a Morarului

Sâmbătă, 8 august 2009

Pentru mulți din puținii care citesc acest blog, jurnalul de față  poate trece, mai degrabă, drept o stângace încercare de a descreți frunțile, o sterilă și banală expunere de impresii ale unui mult prea entuziast “bucegist”, decât o firească relatare a traseului parcurs. Sincer, nici nu am de gând să fac acest lucru și, ei bine, nici măcar nu caut să îndrum cititorul în direcția cerută și impusă de apucăturile timpului nostru. Da, în rândurile următoare nu veți găsi suficiente repere pentru a vă zgândări adrenalina, nu veți afla niciun element favorabil senzaționalului. Ceea ce urmează nu este nimic altceva decât etalarea bucuriei lucrurilor simple.

Venind dinspre Plaiul Fânului, Poiana Coștilei reușește oarecum să ne păcălească, să ne inducă sentimentul de monotonie, în speranța că pasul grăbit al vilegiaturistului se va îndrepta spre alte locuri. Însă, dacă printr-un fericit exercițiu de voință, ridicăm privirea dincolo de limita superioară a pădurii, ne vom da seama de jocul în care am fost prinși și vom aprecia într-adevar poiana cu nume de munte. Dela dreapta la stânga, peisajul oferit vederii noastre este unul mirific; este, dacă vreți, genul de priveliște care poate fi încadrată în categoria drogurilor periculoase, mai ales pentru cei care nu reușesc aproape mai niciodată să-și zărească, după cum ar zice unii, lungul nasului.

Așadar, la prima masă a zilei, servim din meniul Coștilei ceva Mălin, fie sub formă de vale, fie, ceva mai pitoresc, sub formă de creastă și…ei, ia te uită, ceva mai înainte de stână, pe direcția Munticelului, la aproximativ două sute de metri, cine-mi traversează poiana să se-nfrupte mai repede din tipsia zilei? Desigur, aveți dreptate, ursul de Bucegi. Ăsta sigur va crea oarece probleme taxonomice în viitorul aproape prezent al regnului hominid.

Măi, fraților, nu știu cum vă pare vouă Poiana Coștilei, dar mie îmi dă semn de ceva împădurire; parcă acum cincisprezece ani era ceva mai…”poiană”.  Da, primăvara când brândușele străpung zăpada, căutând să-și arate zâmbetul larg și drăgălaș, poiana te îmbie la un popas ceva mai lung decât este necesar și…, dar iar mă iau cu vorba și mă abat dela peisaj. Carevasăzică, pe dreapta, valea și creasta sunt în registrul cadastral al Mălinului, urmează, ascunsă în mare parte privirilor noastre, o altă podoabă a Coștilei și anume Creasta Coștila-Gălbinele (Creasta Strungilor nu se vede din acest loc), aflată într-o intensă relație de prietenie cu suratele ei, mai vizibile din acest unghi, Creasta Vulturilor și Creasta  Văii Albe.  Desigur, ca totul să fie perfect, mai putem suporta încă o ultimă “picătură” de sublim: Creasta Picăturii, mândria bătrânului Caraiman.

Pe Valea Cerbului aș putea zăbovi ceva mai mult, în câteva locuri aș vibra mai puternic, aș testa mai des senzația de bucurie, dar sunt nerăbdător să mă văd cât mai repede pe Brâna Marea a Morarului și nu vă mai rețin atenția, cel puțin în acest jurnal, cu tentațiile nordice ale Coștilei.

Vremea a luat-o înaintea prognozei, care de altfel a făcut două victime în rândul echipei, Theo si Dani, răsplătindu-ne din plin efortul de a fi îndrăznit să urcăm Bucegii chiar și printr-o eventuală ploaie. Prin urmare, nu a fost cazul. Vremea a fost excelentă, fără căldura înăbușitoare specifică perioadei, iar cei câțiva nori și-au adus obolul, oferind peisajului un farmec aparte și de invidiat, cât despre ploaie, poate altădată.

Deși am plecat doar trei persoane din București, Vali, Laurențiu și, firește, subsemnatul, în cele din urmă aveam să parcurgem traseul tot în cinci. Încă dela urcare pe Plaiul Fânului am fost însoțiți de doi cățeluși minunați și pentru că mi-am dorit foarte mult prezența lui Theo și a lui Dani în această tură, este lesne de dedus ce nume au primit curajoasele patrupede.

Albumițele “de Morar”, ireale, lăsate acolo pe brână de vreo adiere ancestrală a naturii, mi-au produs un sentiment de împăcare cu firea umană, de speranță,  poate nejustificată, însă îndeajuns de apăsătoare pentru a-mi reda încrederea în ziua de mâine. Leontopodium alpinum, cunoscută cu deosebire sub numele de floare de colț, este într-adevăr atât de fermecătoare încât într-un timp foarte scurt a devenit floarea preferată a majorității iubitorilor de munte. Mai mult decat atât, această minune a naturii a fost  răsfățată de-a lungul timpului prin varietatea numelor pe care le-a primit: albumița, albumeala, floarea doamnei, floarea reginei, flocoșele, steluța, edelvais (preluat), prescurele etc.

Ajunsi în Creasta Morarului, adică în locul unde Brâna Mare a Morarului virează brusc de pe fața sudică pe cea estică a muntelui, am încheiat un nou pact de neagresiune cu burțile noastre nesătule, bifând încă o masă în “lungul drum al zilei către noapte”.

Am traversat repede Valea Bujorilor, împreună cu încă jucăușii și mai puțin obișnuiții noștri companioni, respirând aerul Văii Poienii cu privirile împrăștiate peste peisajul a carei splendoare  o putem numi, de acum, “bucegiana”. Firește, ochiul grăbit nu are suficient timp la dispoziție pentru a se acomoda cu toate aceste transformări cromatice, își alege o țintă și trece mult prea ușor “cu vederea” drumul spre ea. Dar, eu vă propun să zăboviți ceva mai mult pe traseu, priviți cu mai multă atenție în jur, lăsați peisajul să vă domine, să vă uimească, să vă farmece sau, cu alte cuvinte, să-și facă treaba. Astfel, veți ajunge la țintă, chiar și atunci când nu v-ați propus una.

Colțul Ghințurii, aflat în zi mare, și-a pus ținuta de gustar, purtând pe umeri vâlcelul omonim și pândit îndeaproape de Fisura Morarului, trâmbița zării despre apariția cinstiților drumeți, făcându-se auzit și de frații săi întru veșnicie, mezinul Pintenul Văii Poienii și decanul Colțul Moșului.

Muchia Țancurilor s-a ivit în fața noastră fluturându-și jnepenii ca un stegar în luptă, gata de sacrificiu, pus în orice moment pe fapte mari, așteptând doar un semn dela mai marii Colți ai Morarului să abată din drum trecătorul lipsit de omenie. De Vâlcelul Țancurilor nu pot să spun decât că părea indiferent la freamătul din jur, își vedea în liniște de talvegul pietros, lăsându-ne impresia că-i așa de când lumea, neabătut și netulburat de nimeni.

Nu știu dacă au fost omologate meseriile de salvadog, psihodog și climbingdog, însă de un lucru sunt sigur, în această tură ne-am obținut brevetele necesare pentru prestarea acestor activități. Theo și Dani au trăit o experiență unică pentru lumea canină, iar emoția imprimată pe fețele lor a mai adăugat încă o cută pe tâmplele bietelor animale. Din mână-n mână, cu ceva muncă de lămurire, mai ales din partea lui Laurențiu, am trecut cățelușii peste toate săritorile mai grele ale traseului. Dani era ceva mai curoajoasă, se lăsa mai ușor convinsă, aborda traseul cu mai mult elan, însă Theo, deși ceva mai tehnic, genul de tip care mai întâi analizează situația și își calculează șansele de reușită și abia pe urmă trece la fapte, s-a lăsat primul pradă disperării, încât, la un moment dat, a trebuit să-l fugăresc pe brână ca să trec mai departe cu el.

Râpa Zăpezii și Valea Adâncă s-au amuzat serios pe seama noastră, probabil că și-ar fi dorit și ele să ne urmeze, să ia parte la distracție, dar slujba-i slujbă, îți vezi de treabă vrei nu vrei și stai locului. Asta e!  Valea Morarului mi-a părut schimbată pe timp de vară. Avea o altă înfățișare, mai mândră, mai sigură pe ea, în special pentru cei care îi acordă mai multă atenție iarna. Am parcurs-o vădit satisfacut, bucuros că am redescoperit un prieten vechi și care nu m-a uitat. Am coborât pe la cabana de vânătoare Colții Morarului, spre Gura Diham, locul unde am lăsat mașina, iar atunci când am traversat apa învolburată a Văii Cerbului, Theo a ținut să ne facă, în cele din urmă, o demonstrație de curaj, sărind peste pietrele râului cu eleganța unui confrate de circ.

La bună vedere Morare, să mi te ții voinic! Te las Bucegiule, prietene, să-ncânți și alte suflete cu  minunățiile tale!

Reclame
Categorii: 4 - Morarul | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.