Jurnal de Brumărel 2014 – Țancul Uriașului

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­C_ VSC-VM-VASâmbătă, 11 octombrie 2014

Da, încă de la prima privire, acest donjon argintat al Caraimanului a reușit să-mi ridice admirația la altitudini neașteptat de atins chiar și în cele mai îndrăznețe vise. Înălțat de un meșter nepământean drept în inima Preotului Negru, Țancul Uriașului nu-ți dă voie să treci pe lângă el mai înainte de a te descărca de toate complimentele de care te faci capabil. Și, credeți-mă, oricâtă lipsă de iscusință ați arăta în voroavele aruncate unui public oarecare, odată ce dați cu ochii de această minune a Bucegilor, ei bine, veți rămâne uimiți de efuziunea care pune stăpânire pe voi. De-a lungul anilor, vai, cum mai trec, l-am privit cu fascinație din mai multe petice de rai situate pe fața estică a Caraimanului. Fie că mă aflam pe Creasta Picăturii, sprijinit în palme de o stâncă oarecare, fie că luam în vârful bocancilor săritorile cele mai ispititoare ale Văii Seci „de Caraiman” sau că hoinăream cu entuziasmul pe tâmple pe Brâul Portiței, priveliștea de-a dreptul paradiziacă a Țancului Uriașului reușea să-mi golească sufletul de cele mai încăpățânate angoase. Creasta, de altfel scurtă, dar îngustă și dantelată, peretele spectaculos care pică spre miazănoapte în vâlcelul omonim și muchia estică, proptită-n Strunga Mică, mi-au făcut tot timpul cu ochiul și nu mi-au dat pace până când nu m-am apropiat, mai mult sau mai puțin, de ele. Ziua aceea, mult așteptată și îndelung visată, și-a făcut loc în toamna sufletului meu în data de 11 octombrie 2014, prevestind parcă urcarea la Cer a „Uriașului” care mi-a dat viață,  veșnic amintită la 14 octombrie, în seara Sfintei Parascheva. Îi dedic aceste rânduri, acest jurnal, eu, fiul dominat de-o pasiune și-o chemare de neînțeles, cu mult mai multă dragoste de cât am fost capabil să i-o arăt atunci când era trup însuflețit.

Am descălecat în Bușteni, cum se putea altfel, împreună cu Laurențiu, camaradul de viață alături de care, chiar și după operația de hernie de disc, încă mai trag nădejde că mă voi regăsi în traseele de drumeție, dacă nu de abrupt. De primii pași, ca întotdeauna, ne-am bucurat sorbind cu nesaț aerul rece și curat de munte. În talvegul Văii Seci, la un snop de ciuperci răsărit pe un trunchi de copac căzut, ne-am îngăduit un popas fotografic. Am profitat de ocazie și ne-am eliberat de o parte din povară, punând hamurile și alte obiecte de echipament pe noi. Nu după mult timp, am început să suim alene săritorile și încet, încet, ne-am recâștigat forma și ritmul cu care eram obișnuiți. Dimineața, ca de altfel întreaga zi, s-a afișat în strai de vreme bună. Ca să fiu sincer, prognoza meteo m-a încurajat să încerc ascensiunea Țancului Uriașului și eu m-am grăbit să-i dau ascultare de teamă că nu o voi mai găsi în viitorul apropiat la fel de favorabilă. Bine am făcut! Acum, în situația dată, îmi dau seama că este posibil să nu-l mai urc niciodată. Eu, totuși, am rezervele mele de optimism și privesc cu încredere spre orizont.

Tancul Uriasului - octombrie 2014 (9)Despre Valea Seacă „de Caraiman”, ehe, s-au scris atâtea jurnale că ai putea umple podul casei bunicilor până la coamă. Eu nu sunt genul de persoană care să stea să numere toate săritorile de pe talveg. Mă bucur de ele și le amitesc doar pe cele care-l au pe vino-ncoa. Sentimentul care mă încearcă atunci când le urc își face mai repede loc în memoria mea și, în cea mai mare măsură, este responsabil de trecerea lor în revistă. Deși în acest jurnal nu mi-am propus să solicit prea mult tastatura cu săritorile Văii Seci, dat fiind faptul că Țancul Uriașului este vedeta care m-a motivat la scris, am să ocup totuși puțin loc în pagină cu o observație care-mi furnică de ceva timp buricele degetelor. Carevasăzică, s-ar putea să vă apuce râsul, dar Săritoarea lui Zangur este cea care mă intrigă. Marea majoritate a iubitorilor de abrupt plasează această săritoare mult mai în aval de confluența Văii Seci cu cea a lui Zangur, ceva mai jos de săritoarea „cu fereastră”. Chiar eu am făcut această greșeală, preluând probabil informația de pe net fără să o verific și promovând-o apoi în unele jurnale. Ceea ce lumea crede a fi Săritoarea lui Zangur,  îndeobște ocolită, când vremea obligă sau de recruți, printr-un horn friabil și pământos aflat pe mâna stângă (în sensul urcării), lucru pe care l-am făcut și noi în tura de față, a rămas nebotezată multă vreme de la premiera Văii Seci a Caraimanului. Articolul „Ascensiuni grele în Bucegi – Din Caraiman – Observațiuni asupra Văii Seci”, publicat în Buletinul Alpin, anul I, no.1-2, iunie 1933, semnat de Nae Dimitriu, face lumină în acest caz mai ceva decât Crucea Eroilor Neamului. Prin urmare, ca să n-o mai lungesc mult, Nae Dimitriu numește Săritoarea lui Zangur, mai precis, „din Zangur”, exact pe cea menționată în jurnalele virtuale de majoritatea împătimiților ca fiind „cu fereastră”. De altfel, este logic și, totodată, firesc să fie așa! Săritoarea lui Zangur este identificată în ghiduri în apropierea punctului de confluență al Văii Seci cu Valea lui Zangur (de aici și numele). Mai mult ca sigur, acum optzeci și ceva mai bine de ani, fereastra care ne încântă atât de mult  pe noi era colmatată. Săritoarea se aborda fie de-a lungul unei fisuri, aflate pe mâna stângă, fie pe coastele din dreapta, în sensul urcării. Acum, revenind la săritoarea care poate fi acuzată de furt de identitate, Dumnezeule, după descrierea asta, prevăd că se va dubla consumul de bere în rândul iubitorilor de  abrupt, de ceva timp s-a pricopsit cu un nume: Săritoarea cu Zade (nume generat probabil de zadele adunate la bază de avalanșe sau alunecări de teren). Pentru curioși ca mandea, Mircea Ordean a nășit-o. De fapt, ca să fiu sincer până la capăt, acest corifeu al abruptului mi-a confirmat telefonic banuiala vărsată aici și, după cum puteți constata și singuri, se face vinovată de vertijul care vă încearcă acum. Nesuferiților, ce vă pasă vouă, puteți să beți cât vreți, eu încă mai iau medicamente!

Tancul Uriasului - octombrie 2014 (10)În timp ce lucram la jurnal m-am văzut nevoit să revin cu această adnotare în ceea ce privește Săritoarea lui Zangur. Deși în articolul „Observațiuni asupra Văii Seci”, publicat în primul număr al Buletinului Alpin, Nae Dimitriu nu amintește nimic despre „fereastra” prin care este abordată îndeobște săritoarea, o face totuși patru ani mai târziu într-un editorial în care-l persiflează, pe bună dreptate, pe Ion Ionescu Dunăreanu pentru „călăuza turistică” plină cu greșeli publicată de acesta în anul 1936 (Biblioteca Turistică no.1, „Bucegii și Piatra Craiului”, Călăuză Turistică întocmită de Ion Ionescu Dunăreanu, București, 1936). Am să afișez mai jos doar ironia de care se descarcă Nae Dimitriu în legătură cu Săritoarea lui Zangur. „De Săritoarea lui Zangur nu ne vom ocupa, fiindcă deși cunoscutul „op” ne previne că formează „primul problem”, în realitate prezintă o fereastră comodă prin care autorul ar putea să treacă însoțit de întregul tiraj al monumentalei lui opere.” (Buletinul Alpin, Revista Clubului Alpin Rommân, anul V, no.3, decembrie 1937 – articolul „Pe marginea alpinismului”). Pe de altă parte, mă întreb de ce Nae Dimitriu nu a amintit de această fereastră în descrierea din 1933? Ne spune doar că Săritoarea lui Zangur nu poate fi escaladată direct, ci numai pe coastele din dreapta văii, în sensul urcării sau printr-o fisură aflată pe mâna stângă. Să fi descoperit fereastra între timp? Foarte posibil. (Mircea, știu că ai să-ți faci timp pentru a citi jurnalul de față. Îți mulțumesc că mi-ai atras atenția asupra acestui paragraf din articolul lui Nae Dimitriu și pentru lămuririle pe care mi le-ai servit cu bunăvoință de-a lungul ultimilor ani. Îmi pare nespus de rău că nu am apucat să urcăm, așa cum ne propusesem, traseul clasic din Țancul Uriașului, dar mă încumet să las loc de un „cine știe, poate-poate?!”.)

Hai, să-i dăm în amonte, că aproape am uitat pentru ce-am plecat în traseu! După ce am ocolit, ca marii alpiniști, Săritoarea cu Zade, prin hornul friabil și pământos aflat de-a stânga ei, am avut primul contact vizual cu Maiestatea Sa, Țancul Uriașului. Iha, profilat pe crugul cerului „de Bucegi”, în dimineața aceea mirifică de brumărel, părea mai uriaș decât în alte dăți și, nu știu de ce, l-am simțit ospitalier și amenințător în același timp. Mi-am dat seama că mă va munci mult și, după cum veți vedea, nu m-am înșelat. Ușor, ușor, distanța dintre noi s-a redus. După ce ne-am strecurat prin fereastra Săritorii lui Zangur, cu ochii pe cerul pătat de doi parapantiști, am ajuns la confluența văilor. După câte-mi aduc aminte, n-am zăbovit mult aici. Locul era mult prea umbros și răcoros pentru entuziasmul nostru încă neîncălzit. Am intrat în talvegul umed al Văii lui Zangur nerăbdător să mă văd cât mai repede în Strunga Mică. Mai parcursesem valea cu aproximativ șapte ani în urmă, alături de un oarecare Vlăduț și un Marius „de Pantelimon”. Acesta din urmă a urcat foarte repede pe scara valorilor, atingând treapta de prieten, dar, dat fiind faptul că în ultimii cinci ani nu ne-am mai regăsit în niciun traseu de abrupt (el a renunțat, ca să nu fiu răutăcios, zic doar „aproape” în totalitate la munte), relația noastră a suferit, ca să zic așa, un downgrade. Mie, da, încă mi-e drag ticălosul și, dacă se va nimeri să citească aceste rînduri, sper să-și redescopere ardoarea de altădată și s-o ia din loc spre crestele Carpaților. Pe de altă parte, trebuie să recunosc, nici eu nu am, cum zice o vorbă din popor, chiar toate țiglele pe casă.

Tancul Uriasului - octombrie 2014 (13)Na, iar am deviat de la traseu! Ei bine, cum spuneam, eram cu ochii pe Strunga Mică. La un moment dat, un scoc înierbat și suficient de înclinat încât să te facă să nu-l iei prea ușor în considerare s-a deschis privirilor mele cercetătoare ca primă opțiune. E prea devreme, mi-am zis, țancul ar trebui să fie ceva mai sus. Am continuat urcarea și să țin în același timp sub observație malul stâng geografic al văii (dreapta, în sensul urcării). Unul din parapantiști mi-a distras atenția pentru câteva bătăi de inimă. Dumnezeule mare, parcă mă încearcă și pe mine dorința unui salt în tandem. Ha, trezește-te, băiete! Într-un sfârșit, malurile Zangurului au devenit mai primitoare, cu toate că erau sufocate de jnepeni și zade. În a doua opțiune mi-am pus toată încrederea și nu m-a dezamăgit. Am virat la dreapta din talveg prin niște jnepeni de la care mă așteptam că vor da dovadă de mai multă încrâncenare, dar într-un timp mai scurt decât puteți bea voi o bere, ura, am dat de un hățaș care ne-a condus cu toată amabilitatea în Strunga Mică. Jos, în talvegul Văii Seci, undeva în proximitatea Săritorii Prelucii, vreo trei sau patru căști și-au făcut simțită prezența. Privită de aici de ăi mai simțitori montaniarzi, Creasta Picăturii pare nesuferit de frumoasă. Cred că le-ar veni să se tăvălească pe jos de fericire cel puțin trei zile dacă ar trăi pe viu această feerie. Noroc că nu a fost cazul meu! Mi-am păstrat sângele rece și am luat împrejurimile în cătare nerăbdător să aflu drumul spre vârful țancului.

Cu o zi sau două înaintea turei, am citit mai mult din fuga calului descrierea premierei revendicată de Nae Dimitriu și Ion Șincan la data de 29 iunie 1934 (Buletinul Alpin, Revista Clubului Alpin Român, anul II, no.2, iunie 1934, Articolul – „Țancul Uriașului”). Acești precursori interbelici au pus piciorul în Strunga Mică venind dinspre Seaca Caraimanului. Ajunși în drepul Săritorii Prelucii au virat la stânga spre Vâlcelul Uriașului și au continuat pe un vâlcel ierbos și friabil până ce s-au văzut în Strunga Mică. Acest vâlcel, privit de sus, mi s-a părut în partea superioară parcă mult prea înclinat pentru a-ți dori să-i faci o vizită. De altfel, în articolul menționat se subliniază acest lucru și, la finalul lui, pentru un acces mai comod și rapid, se recomandă abordarea dinspre Valea lui Zangur (varianta aleasă de noi). Ei, m-am holbat minute bune pentru a identifica linia traseului, dar ceea ce se înfățișa ochilor mei nu prea corespundea cu descrierea din articol. Din păcate, nu m-am deranjat să-mi iau notițe pentru a le lua cu mine pe teren și nici nu am confruntat această descriere cu cea tipărită în călăuza „Bucegii, turism-alpinism”, apărută în două ediții, 1961 și 1964, autori Emilian Cristea și Nae Dimitriu. Dacă aș fi făcut acest lucru aș fi rezolvat ecuația de 2B în loc de cea de 4A. Da, știam că au fost deschise două trasee în Țancul Uriașului. Traseul clasic al lui Nae Dimitriu din 1934, grad 2B și Traseul Frontal al lui Gheorghe Roșculeț din anul 1953, grad 4A. Prin urmare, ce mai tura-vura, în loc să intru în traseul lui Nae, adică în ăl mai ușor, m-am trezit cu gura căscată în cel al lui Gheorghe și, la naiba, fără unguentul pentru calmarea trânjilor la mine! Brr!

Tancul Uriasului - octombrie 2014 (25)Așadar, mă holbam și, credeți-mă, dacă-n alte abilități manifest o oarecare stângăcie, ha, la asta chiar mă pricep! Aveam de-a stânga Valea lui Zangur și de-a dreapta Vâlcelul Uriașului. În spatele meu, o culme îngustă, friabilă, garnisită cu jnepeni și zade de „iote-te la mine”, se continuă până la confluența Văii Seci cu Valea lui Zangur. Pe ea s-ar afla, după spusele lui Nae Dimitriu, Colții Diavolului. Eu nu i-am aflat în niciun alt ghid și nu stau să caut în coșul cu fotografii vreun cadru luat dintr-un unghi favorabil al Văii Seci pentru a mă convinge de existența lor. Din Valea lui Zangur se vedea un țanc cu un strop de carismă, dar nu pot să-mi dau seama cum se prezintă atunci când este privit dinspre nord. Se pare că diavolul ăsta nu are colții chiar atât de ascuțiți și fioroși încăt să rămână în memoria iubitorilor de abrupt ca un reper demn de menționat și luat în seamă. În fața mea, da, de acolo se auzea chemarea străbunilor, dar eu încă mai căutam o poartă de acces spre tăriile țancului. Și, după ce mi-am dat ochii de șapte ori peste cap, iha, s-a arătat!

Nu știu cum se face, dar tot săpând prin colecția Buletinului Alpin, am mai scos la suprafață o informație legată de acești „Colți ai Diavolului. „Colții Diavolului sunt în realitate situați între Vâlcelul Mortului și Hornurile Văii Seci. În hartă, menținându-se o veche eroare, sunt situați mult la Sud și anume pe același talveg al Văii Zangur.” Este vorba de una din multele greșeli pe care le-a descoperit Nae Dimitriu într-o hartă care-l are ca autor pe același Ion Ionescu Dunăreanu. (Buletinul Alpin, Revista Clubului Alpin Român, anul V, no.3, decembrie 1937 – articolul „O nouă hartă a Bucegilor”).

Ura, un piton! Ei, Laurențiule, ne vom descărca de emoții pe fața aia expusă din dreapta. Ne-am apropiat de perete și am început să golim rucsacurile sau rucsacii – vă alegeți pluralul care vă place –  de uneltele de lucru. Epuizasem în jur de cinci ore, cinci ore și jumătate din momentul în care ne-am priponit caii în Bușteni și mi-am dat seama că timpul estimat pentru parcurgerea turei va fi depășit cu mai multe clepsidre. Toată ziua nu mâncasem decât te-miri-ce și, cu toate astea, gândul nu-mi era la mâncare. Dacă mă „echipasem” cu un chec sau o plăcintă cu mere, n-am memorie să-mi ajute. O zadă bine crescută ne-a sărit în ajutor, oferindu-ne tot suportul unei asigurări fără reproș. Am lăsat ranițele cu tot ceea ce ne prisosea la baza peretelui și am pășit pe tărâmul uriașului cu speranța că-l vom găsi bine dispus. Asigurat de Laurențiu, m-am angajat în traversarea feței expuse amintite mai sus cu ochii după piton. Am avansat pe mâna dreaptă, pe direcția Vâlcelului Uriașului și, după câțiva pași, am ajuns lângă pitonul pe care, mai înainte de a introduce carabiniera în el, l-am miruit cu două sau trei lovituri de ciocan. În imediata lui apropiere, ca la o întindere de braț, un al doilea piton m-a trecut cu bine pragul împărăției. După ce m-am strecurat pe lângă un pâlc de jnepeni și două zade am ajuns la baza traseului mult râvnit. Mi-am recuperat companionul din strungă filându-l, hm, nu-mi amintesc dacă-ntr-un piton existent sau într-altul bătut de mine. Distanța din Strunga Mică până aici să tot fi fost de vreo cincisprezece metri. Umăr la umăr cu Laurențiu, priveam linia traseului întrebându-ne, nu o singură dată, dacă ne vor ține nervii pe el. „Nae, mi-am zis, cre’ c-ai fost un bărbat dat dracu dacă-n treijpatru ai reușit să-l dai gata!” Vă reamintesc că eu încă mă vedeam pe Traseul Clasic și nu pe Traseul Frontal.

Tancul Uriasului - octombrie 2014 (28)Deși, atunci când am plecat de acasă, nu-mi antrenasem nervii pentru un astfel de traseu, am observat de-a lungul anilor că nu mă pierd prea ușor cu firea în situații care aparent par de nerezolvat. Prin urmare, nu m-am lăsat intimidat de arătarea care se căsca deasupra capetelor noastre și mi-am jucat tenacitatea pe cele șase bucle echipate de care dispuneam și pe ghetele „ducă-se pe pustii”. Laurențiu mi-a mai pus pe ham un anou și două carabiniere cu filet. O surplombă, aflată la șase, șapte metri înălțime, se putea ocoli prin dreapta, pe o fisură care mi-a descoperit primele pitoane din această lungime nesuferit de friabilă (ca tot traseul de altfel). Ca să ajung  la ele, m-am apropiat de surplombă venind din stânga și, după ce am trecut pe sub ea, ușurându-mă de un piton din rezerva personală, că prea era instabil locul, am pășit la dreapta în fisura care-i venea de hac. Primul piton încărcat de istorie a simțit și el lovitura fermă, dar totodată plină de respect, a ciocanului meu. Un sunet casant mi-a țiuit în urechi. Hait, nu-i a bună! Câteva albumițe mi-au zâmbit din apropiere, încurajându-mă să avansez în fisură. Am înaintat până la următorul piton căruia i-am aplicat același tratament: boc-boc. Nota a rămas neschimbată. După alți câțiva metri am deviat peste surplombă la stânga. Ăsta a fost singurul pas de cățărătură din traseu care mi-a plăcut. În rest, gradul de friabilitate s-a apropiat de limita de suportabilitate. Noroc că priveliștea a compensat acest neajuns, iar sentimentul că mă aflu pe un traseu aproape uitat și  că fiece pas adăugat mă apropie de vârful țancului, de visul care mult timp mi-a s-a părut inaccesibil, mi-a răscolit entuziasmul. Până în prima regrupare am mai urcat încă vreo șapte, opt metri pe o fisură mai largă decât cea care m-a ajutat să ocolesc surplomba.

Această primă lungime a avut douăzeci, poate douăzeci și cinci de metri înălțime și pe ea am aflat, în afară de pitonul bătut de mine, în jur de zece cuie. Cum eu nu am avut suficiente bucle echipate la mine, nu am asigurat în toate pitoanele, deși, într-un fel sau altul, nu a rămas niciunul nebăgat în seamă. Am făcut apel și la anoul lui Laurențiu, dar și la carabinierele cu filet de care dispuneam, iar când am ajuns în regrupare am pretins ajutor și de la carabiniera de care-mi țin în mod obișnuit ciocanul legat. Aici, în prima regrupare, trei cuie cu inel îmbătrânite au preluat atât greutatea mea, cât și pe cea a companionului meu. Un al patrulea piton, fără inel, zăcea căzut pe un smoc de iarbă. P-ăsta l-am luat acasă ca să-mi țină de urât în zilele în care singurătatea se întrece cu gluma. Am presentimentul că urna cu cenușa inimii mele va atârna de urechea acestui piton undeva prin Caraiman. La picioarele mele, o placă desprinsă din perete de vreo patruzeci de centimetri lungime risca să aterizeze pe casca lui Laurențiu. Mi-am avertizat prietenul să se lipească de stâncă și i-am făcut vânt peste el, direct în talvegul vâlcelului care se varsă din Strunga Mică în Vâlcelul Uriașului și pe care îl vom numi, după descrierea făcută în Buletinul Alpin de către Nae Dimitriu și Ion Șincan și pentru o mai ușoară identificare,  Vâlcelul Mic.

Tancul Uriasului - octombrie 2014 (32)Odată ce Laurențiu a ajuns în regrupare și m-a introdus în dispozitivul de asigurare, m-am angajat în cea de-a doua lungime de coardă cu mai mult optimism. De aici traseul s-a transfigurat într-un horn relativ ușor, dar cu aceeași problemă de caracter, în speță, friabilitatea. Undeva pe la jumătate un bolovan încastrat și-a propus să-mi dea de furcă, dar nu i-a mers. În partea superioară hornul s-a îngustat, obligându-mă să-l abordez, la început în șpraiț, iar pe ultimii metri într-un ramonaj înghesuit. După căte-mi amintesc, în această porțiune am bătut numai pe jumătate un piton. Îndată ce am trecut și peste acest hop, am ajuns deasupra hornului, pe un pinten în apropierea căruia se află niște jnepeni.  Deasupra lor, pe o față, bravo, ați ghicit, friabilă se află pitonul care marchează sfârșitul celei de-a doua lungimi de coardă. Pentru a nu se simți singur și pentru ca regruparea să inspire mai multă încredere, l-am dublat cu un cui marca „boreal2007”. Am făcut acest lucru pentru că eram convins că retragerea se va realiza pe același traseu și nu am vrut să ne forțăm norocul cu un rapel efectuat într-un cui vechi din epoca La Tène.

Lungimea a treia și totodată ultima s-a remarcat prin cel mai nesuferit segment friabil. Din ultima regrupare am săltat peste jnepeni câțiva metri la stânga, după care traseul m-a condus spre dreapta și m-a obligat să cațăr o față  friabilă și lipsită de cea mai elementară urmă și posibilitate de asigurare. Asta este ceea ce se poate numi „diagonala zărghiților”. Da, am refuzat să cad, dar nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă hazardul avea alte gânduri sau, pentru ăi mai trăitori, dacă Cerul nu-și făcea timp și pentru mine. Când am dat cu ochii de primul piton, ha, m-am simțit atât de fericit de parcă descoperisem Chivotul Legii. Mai departe, o înlănțuire de pitoane m-a ajutat să trec o surplombă spre stânga, iar pe mâna dreaptă am descoperit jnepenii care acoperă tigva uriașului. L-am asigurat pe Laurențiu cu semicorzile trecute direct pe spate, așezat pe greabănul îngust și cu picioarele înfipte în covorul de jnepeni. Regăsiți amândoi pe vârf, dată fiind ora târzie, nu ne-am bucurat atât de mult pe cât ne-am fi dorit de priveliște. Privind în jos, spre talvegul Văii Seci, nu poți fi scutit de senzația golului în stomac. Diadema Caraimanului, Crucea Eroilor, m-a atins la margini de suflet. Zadele și iarba au zugrăvit muntele în culorile calde ale toamnei, iar Creasta Picăturii își pusese, îmi pare, mai devreme ținuta de seară, încântându-ne cu formele ei ispititoare. După ce am pus camera de fotografiat pentru câteva clicuri la lucru, am pregătit de rapel, vârând semicorzile printre ramurile jnepenilor de pe țanc.

Tancul Uriasului - octombrie 2014 (44)Da, am derulat filmul traseului din două rapeluri. Nu am lăsat decât un singur piton care să amintească de ascensiunea noastră, cel din a doua regrupare. Primele două lungimi de coardă le-am coborât dintr-un singur rapel cu amurgul pe umeri, iar traversarea spre Strunga Mică s-a consumat la lumina recunoștinței. Țancul Uriașului devenise, ca să zic așa, de-al nostru și-l puteam privi ca pe un prieten. Întunericul nu mă putea speria. Pentru mine el nu întruchipa sfârșitul zilei, ci făcea parte din ea, „din ziua aceea”. Desigur, pentru o echipă de alpiniști dedicați, Traseul Frontal ar putea fi doar unul din multe altele și sunt convins că l-ar trece în catastif în cel mult două ceasuri. Noi ne-am oferit pentru cinci ore și jumătate bucuriei de-a pune piciorul pe vârful țancului și vă asigur că nu ne-a încercat nici cea mai mică părere de rău. Este adevărat că dacă eram prevăzător și adăugam o pereche de espadrile la greutatea rucsacului, ehei, de altă cronică mă descărcam eu acum. Dar, după cum spuneam, am fost pus pe drum de intenții mai puțin belicoase și nu m-am gândit niciun minut că voi înfrunta „uriașul” pe un teren nefavorabil aptitudinilor mele de moment. De asemenea, oareșice timp am pierdut cu verificarea pitoanelor care, fie vorba-ntre noi, ar fi trebuit scoase de mult la pensie. Vă reamintesc că premiera Traseului Frontal a avut loc acum șaizeci și doi de ani, mai exact, la 15 iulie 1953 (echipa Gheorghe Roșculeț, Gheorghe Atanasiu și I. Ionescu). Pe de altă parte, nu pot să nu mă întreb, câte echipe de alpiniști o fi parcurs acest traseu în ultimii douăzeci și cinci de ani? Probabil că le numeri pe degetele de la o singură mână.

Ajunși în Strunga Mică, am recuperat ranițele și la lumina frontalelor am înaintat spre talvegul Văii lui Zangur mai mult împinși de foame. Duceam în rucsac un borcan cu fasole bătută în care, cu o zi înaintea turei, îmi pusesem toată iscusința. Avea înmagazionată în el mai multă energie decât ai putea găsi în primele două reactoare ale centralei de la Cernavodă. Laurențiu nici nu a vrut să audă! De, ce să-i faci, nu toți au stomacul atât de bine lucrat! Popasul în bezna Zangurului a fost binevenit și de neuitat. Am îngurgitat fasolea respirând doar pe o singură nară și cu capul dat pe spate. Ha, viață, neicușorule! Acum, ăi mai delăsători ar spune, cel mai înțelept lucru ar fi fost să-i dați la vale, dar țârcovnicul Preotului Negru toca de miezonoptică, așa că i-am dat la deal, nevoindu-ne spre Brâul Portiței. Și, să mă iertați, după un borcan de fasole bătută, iha, îți vine să te izbești cu fruntea de stele! Până-n brâu am urcat direct pe talvegul umed al Zangurului, bucurându-ne de unele săritori care mi s-au părut destul de interesante la acea oră și în acele condiții. Când parcurgi o vale de abrupt pe întuneric, fie ea și ușoară, senzația care te încearcă nu se dovedește a fi chiar atât de apăsătoare pe cât te aștepți să fie. Dacă mai ține aproape și un prieten, ei, te simți ca-n noaptea dintre ani! Cred că mi-ar sufla fericirea în tâmple dacă o dată în trei luni aș prinde abruptul de noapte în bătaia frontalei.

Tancul Uriasului - octombrie 2014 (49)Când am pus piciorul în Brâul Portiței am întors privirea peste umărul drept  pentru a-mi saluta de rămas bun noul prieten. Silueta Țancului Uriașului se contura în noapte în forme potolite. Ținuta agresivă i se descoperă călătorului numai atunci când este privit din Valea Seacă de undeva din dreptul Săritorii Prelucii. Cu ani în urmă, când îl cercetam cu timiditate din Creasta Picăturii sau talvegul Văii Seci, speram că-l voi urca din strunga aflată la vest de vârf și pe care Nae Dimitriu o numește Strunga Înfundată. La prima vedere, asta este varianta care pare că-ți acordă cele mai multe șanse de reușită, dar, după spusele acestui pionier al abruptului, așteptările îți sunt înșelate. „Escalada a fost încercată și pe varianta Strunga Înfundată – Coama Țancului. Primii metri, urmați printr-un culoar de stânci situat pe coamă, lasă impresia că urcarea Țancului pe acest traiect este elementară. Curând însă coama se îngustează, iar la un moment dat, o mare surplombă face imposibilă orice înaintare.” (Buletinul Alpin, Revista Clubului Alpin Român, anul II, no.2, iunie 1934, Articolul – „Țancul Uriașului).

Bun, am luat Brâul Portiței la pas, după câte-mi dau seama, pentru a patra oară în an. Până la Portița Caraimanului ne-am făcut cărare prin noaptea picurată de stele, urmăriți îndeaproape de oboseala care speram să nu ne atingă. N-am ținut ritmul și la Portiță ne-am tratat cu un popas până ce frigul și-a făcut semnalată prezența în oase. Ne apropiasem de al zecelea ceas al serii și, pentru a ne vedea la poalele muntelui, mai erau necesare alte patru. Atmosfera era de nedescris în toate limbile pământului. Bușteniul era inundat de nori, iar luminile orașului pătau covorul vălurit în nuanțe arămii. Miliarde de aștri atârnau deasupra capetelor noastre, licărind în ritmul muzicii universale. Peste trei zile o nouă stea avea să-și facă loc pe Cerul spre care nu voi înceta să privesc niciodată. Sărut-razele, mamă! Să nu-ți faci griji pentru mine, încă-mi mai suflă entuziasmul în pânze, chiar dacă valurile vieții izbesc cu îndârjire în chila corabiei. Nu am fost lăsați să călcăm în Bușteni mai înainte de a schimba câteva impresii cu Peretele Portiței, Valea Spumoasă, Târla Berbecilor, Vâlcelul Țițeica și alte minuni de care fața sudică a Caraimanului se poate mândri și pe care nu am apucat încă să le trăiesc. Valea Caraimanului a pretins tainul ei de sudoare, dar nu am avut ce-i reproșa. Muntele a fost darnic cu noi și timp de optsprezece ore, atât cât a durat traseul, a turnat în inimile noastre amintiri de neuitat. Acta est fabula!

Anunțuri
Categorii: 2 - Caraiman | 4 comentarii

Navigare în articol

4 gânduri despre „Jurnal de Brumărel 2014 – Țancul Uriașului

  1. Ai talent d’le, ai talent. Nu te lasa!

    • Hm, după numărul vizitatorilor blogului, nu s-ar zice. Este adevărat că de această lipsă mă fac oarecum vinovat. Cred că dumneavoastră sunteți unul dintre cei mai fideli cititori ai mei. Vă mulțumesc!

  2. De mai multe ori am privit cu nesaț la fotografiile lui Laurențiu din acea zi. Cred că a fost una dintre cele mai faine ture pe care ați făcut-o anul trecut și mă bucur că acum am putut citi pe îndelete și povestea ei.

    Întru înzdrăvenirea grabnică, Cristi!

    • Andrei, a fost într-adevăr o tură, așa cum zici tu, faină, dar și inedită pentru noi. Prin acest jurnal cred că am adus în atenția celor care vor scăpa pe acest blog un traseu care mult prea mult timp a zăcut în uitare. Dacă nu intram sub bisturiu în ultima zi a lunii lui cireșar, cu siguranță, până la sfârșitul anului aș mai fi tatonat vreo două sau trei trasee la fel de inedite și marginalizate de alpiniștii amatori și nu numai. Trag nădejde că anul 2016 va fi mai îngăduitor cu mine!

      Închei cu mulțumiri pentru urarea de bine și toate cele bune îți doresc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.