Jurnal de Gerar 2015 – Albișoara Crucii

Sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Vremea primei ture solitare a anului și-a făcut loc în calendar într-o zi cu semnificație istorică, 24 ianuarie, Unirea Principatelor Române. M-am regăsit în al doilea vagon al personalului 3001 în zi de sâmbătă, alături de simpatizanții grupului „Floarea de Colț”, deși, după câte-mi amintesc, acel sfârșit de săptămână nu-mi rezervase prea multe speranțe pentru a simți zăpada de gerar a Bucegilor sub colțari. Din partea unui entuziast, pe care-l cunoscusem în toamnă în împrejurări nu tocmai plăcute pentru el, primisem chiar și o „invitație de Valea Albă”, dar nu i-am dat curs întrucât m-am aflat în imposibilitatea de a-i confirma prezența din timp. La Sinaia un zâmbet de brumar s-a desprins cu cei „de la Floarea” cu gând de Brâna Urșilor și alte preumblări. Peronul Gării Bușteni doar mi-a bănuit trecerea meteorică, iar orașul avea alte preocupări în dimineața aceea care nu s-a vrut oarecare. Cum nu s-a învrednicit să-mi dea niciun fel de atenție, l-am lăsat într-ale lui. Slonul de Piatră, hanul tinereții mele, nu mai era demult în picioare, iar la Căminul Alpin inima mea nu-și mai găsea adăpost. Munticelul fusese deșteptat cu un ceas sau două mai devreme de alți împătimiți, așa că nu i-a rămas decât să-mi urmărească mersul în tăcere. Printre ramurile desfrunzite ale copacilor am putut întrezări în talvegul Văii Albe, am impresia, trei mireni în urcare. Îmi place să cred că printre ei se afla și inițiatorul invitației mai sus amintite. Poate că va veni o vreme când Cerul ne va pune iar în legătură unul cu celălalt și vom trăi experiența unei ture comune. Acum, ei bine, nu a fost să fie!

Am pășit peste Vâlcelul din Pădure cu piciorul drept, iar pe cel stâng l-am pus direct „La belvedere”, depășind un trio care dorea să se canonească tot pe Albișoara Crucii. Primele fotografii ale turei au fost înrămate aici, iar până „La verdeață” am tras o dată sau de două ori aer în piept. În timp ce mă echipam de „drumul Crucii”, am schimbat câteva cuvinte cu cei care și-au propus să împartă albișoara cu mine. Aici am aflat de intențiile lor. De fapt, două persoane îmi erau cunoscute, dar pentru că în tura asta îmi propusesem să nu mă întind prea mult la vorbă, nu m-am descărcat de amabilități. Am început să mă nevoiesc pe Albișoara Crucii  cu puțin peste orele zece ale dimineții. Zăpada era, cum s-ar zice, numai bună de luat la colțari. Bașca, că de, uneori îmi mai surâde și mie hazardul, am aflat-o marcată cu urmele mai vechi ale altor râvnitori întru cele îmbucurătoare sufletului. Am lăsat pe mâna stângă Albișoara Gemenelor și, ceva mai sus, Vâlcelul Cantuniari. Ca un făcut, ultima tură solitară în Peretele Albișoarelor o epuizasem „pe Gemene” cu aproximativ doi ani în urmă. Îmi aduc aminte că în Brâul Hornurilor am ajuns din urmă un amic din cele vremi, în persoana lui Justin Ionescu, care se antrena cu ambiții de Lhotse. Alături de el se mai aflau doi alpiniști, din care unul m-a însoțit în Bușteni, iar celălalt a mai bifat o albișoară cu Justin. Ce să-i faci, pe unii îi mănâncă mai tare-n călcâie! În ceea ce privește Vâlcelul Cantuniari, s-a oferit ca poartă de acces la prima mea ascensiune pe Albișoara Gemenelor, consumată până în Brâul Hornurilor numai pe malul stâng geografic (dreapta, în sensul urcării). A fost o tură de neuiat parcursă alături de Laurențiu Pavel și Marius Pop și care se face vinovată de un jurnal cam bramburit pe care l-am lăsat pe blog mai mult de dragul aducerii aminte și mai puțin pentru scriitura cu iz pueril.

Am continuat ascensiunea într-un ritm constant, cu pauze scurte și dese, preocupat să pun la păstrare pentru zile de prost gust atmosfera de Caraiman în cea mai frumoasă cămară a sufletului meu. Din dărăt, Coștila mi-a atras atenția că nu se cade să nu-i fac loc pe polița cu dulcețuri. Vremea, dulce-acrișoară, m-a fermecat cu jocul ei sprințar. „În Ceaun” un animal străin de locuri și-a făcut semnalată prezența mai înainte de a ajunge la el. „Ei, un câine! Ce cauți, zănaticule, pe aici? Lumea-ți caută covrigii din coadă la oraș și tu îi îngropi în zăpadă tocmai aici pe Albișoara Crucii!” Pentru moment am fost tentat de ideea de a-l lua cu mine. Mă și vedeam cu patrupedul fără de astâmpăr legat în semicoardă, dar aveam un tren de prins și i-am dat pace. Știam că odată trecută săritoarea din față, numită, doar pot bănui de cine, „Săritoarea din Ceaun”, albișoara nu mă va supune la încercări de luat în seamă. Săritoarea, deși în cea mai mare parte am aflat-o ascunsă sub zăpadă, nu a fost chiar floare la ureche. Partea finală s-a remarcat printr-o față înclinată care, fiind acoperită-n cea mai mare parte de gheață, a dat un pic de furcă bătrânilor mei pioleți. Într-adevăr, ăsta a fost singurul pas care ar fi multiplicat emoțiile dacă aș fi luat câinele cu mine. Firea lui zburdalnică nu a ajutat credinței mele și, pe lângă eventualitatea pierderii trenului, a fost al doilea motiv care m-a convins să-mi văd de drum de unul singur.

Cu privirea roată și sub impulsul a trei curmale, dar și a unei căni de ceai fierbinte, am continuat ascensiunea pe talvegul care începuse să se lărgească și să devină mai primitor. În lupta cu altitudinea am câștigat metru după metru și, cu toate că urcasem mai bine de jumătate din albișoară, grupul „de trei” nu s-a afișat privirilor mele. Mersul reținut și săritoarea mai sus amintită a reclamat mai mult timp și efort pentru ei, dar, ceea ce era cu adevărat important, aveau suficientă vreme să adauge Albișoara Crucii în albumul cu amintiri. Din păcate nu s-au bucurat de priveliștea de care am avut eu parte. Ușor-ușor, ceața a învăluit muntele într-o spumă lăptoasă. Pentru că prima parte a zilei a fost mai mult decât îngăduitoare cu mine, am privit ceața cu ochi buni și am primit-o ca pe un dar de care m-am bucurat cu fiece pas. Spre surprinderea nervului sciatic, am ajuns „la Cruce” destul de repede, în aproximativ patru ore (socotite din gară). În ziua aceea de gerar m-am aflat la a treia ascesiune a Albișoarei Crucii și, departe de mine gândul de a supăra sau dezamăgi companionii primelor două ture, îndrăznesc să afirm că asta mi-a pătruns cel mai mult în suflet. Știu și eu, poate că turele solitare au un ceva al lor de care nu mă pot lipsi, o aromă sui generis pe care simt nevoia să o inhalez când și când. Poate că tăcerea care însoțește aceste ture are magia ei sau sentimentul care mă încearcă atunci când sunt singur cu muntele este unul pe care inima mea îl trăiește cu mai multă intensitate. Bineînțeles, mă gândesc cu drag la prima ascensiune a Albișoarei Crucii făcută alături de finul meu, Paul Rădulescu și, de asemenea, nici pe cea de-a doua praful uitării nu se va așterne dat fiind faptul că a fost una cu adevărat inedită. Atunci am fost unul din martorii coborârii pe schiuri a Albișoarei Crucii de către americanul  Brody Leven. A fost o tură care, nu-mi explic de ce, nu s-a regăsit într-un jurnal.

„La Cruce” nu am zăbovit decât preț de o fotografie și un telefon sau două. M-am îndreptat spre locul de obârșie al Văii Albe și am reușit să răzbesc mai ușor prin ceață datorită urmelor lăsate pe zăpadă de ultimii vizitatori ai albișoarei. Pe Valea Albă ceața nu a fost dispusă să-mi ofere nici măcar o singură fereastră. Sincer să fiu, nu am simțit nevoia unui petic de cer. Am acceptat pâcla ca pe un filtru purificator, iar starea de bine a fost completată de lipsa oricărei prezențe omenești. Săritoarea Cârnului s-a putut coborî fără de ocol, iar Vâlcelul Blidului a redeșteptat în mine pofte mai vechi. „La verdeață” am dat liber la odihnă fierătaielor și am solicitat în schimb ajutorul bețelor de trekking. „La troiță” l-am tras pe Dumnezeu de mânecă. „Hei, Bătrâne, eu încă te mai iubesc!” Am ajuns înapoi în gară după șapte ore, poate șapte ore și un sfert de mers. Pentru un genunchi uzat și un disc herniat mi-am zis că nu-i rău, deși arareori acord o atenție deosebită duratei unei ture. În afară de ieșirile în care sunt condiționat de transport, pe principiul festina lente, las timpul să se scurgă cum îl taie capul. M-am urcat în tren și la Poiana Țapului m-am reîntâlnit cu o parte din vântură-nămeții grupului „Floarea de Colț”. Închei jurnalul cu gândul la sărbătoritul acelui sfârșit de săptămână, domnul Virgil, urându-i și în plină vară un deloc prefăcut „La mulți ani și ture după hatâr!”. Berea a curs bine chiar și-n luna lui gerar. Aferim!