Jurnal de Mărțișor 2015 – Valea Urzicii

Valea UrziciiSâmbătă, 21 martie 2015

Ar fi vrut să apuce „drumul Urzicii” încă de atunci, din primii ani de „bucegit”, dar legendele care i-au învăluit talvegul l-au făcut mult timp să creadă că nu-i copt pentru o astfel de încercare. Când, în sfârșit, a simțit că i-a venit vremea, nervul sciatic l-a reținut la podea cu o durere de care sunt sigur că nu vreți să auziți. Au mai trecut alți patru ani până când i-a acceptat provocarea și, deși ar fi dorit să se ia la trântă cu ea în zi de răpciune, și-a zis că nici într-una de mărțișor nu-i de colo. Pentru strădania asta își propusese să-l aibă de-a dreapta numai pe Laurențiu al lui Pavel, dar cu vreo două zile înainte să scoată telegarii din grajd i se agățase de-a stânga și Cătălin al lui Arseni. Ei, inima s-a pus de-a curmezișul rațiunii și i-a privit îndrăzneala cu îngăduință, acceptându-l în tură. Prea îi era dragă pacostea asta ca să nu o vadă ostenindu-se alături de el pe un „traseu de nu-mă-uita”! Cum „pacostea” își mutase de curînd sălașul din Urbea lui Bucur în Cetatea Sibiului, dimineața i-a prins pe Drumul Domnișorilor numai pe primii doi protagoniști care fac subiectul acestor însemnări. La Căminul Alpin, loc de întâlnire al celor cu entuziasm de abrupt, într-un rădvan târguit pe meleaguri teutonice, și-a făcut apariția și zâmbetul lui Cătălin. Trioul 1.91 fusese astfel iarăși întregit.

Nu cred că mai este cazul să înșir povești de Plaiul Munticelului, Valea Coștilei, Valea Gălbenele, Poiana Coștilei, Valea Mălinului, Valea Seacă a Coștilei și Valea Țapului. O parte din ele le puteți afla în tăblițele de lut afișate pe blogul ăstui suflet hoinar și, dacă nu ați trăit pe viu nici măcar o singură „poveste de Coștila”, grăbiți-vă să o faceți cât mai repede! Vă asigur că are să vă placă mai mult decât puteți bănui. Prin urmare, am să vă relatez „povestea Urzicii”, văzută prin ochii celui mai nesuferit membru al echipei, începând cu momentul în care s-a făcut auzit clinchetul carabinierelor atârnate de ham și scrâșnetul pioleților și colțarilor în zăpada înghețată. Primii pași în talvegul văii Urzicii s-au consumat sub azurul nepătat al cerului, iar ascensiunea până-n Brâul Mare al Coștilei a reclamat doar emoții de natură admirativă. Niciun obstacol nu le-a pus entuziasmul și, mai ales, nervii la încercare. Iarna se sârguise mai mult ca în alți ani și a strâns zăpada pe văile Bucegilor în cantități de neuitat, acoperind majoritatea săritorilor responsabile de aritmii cardiace. Parcă nu-ți venea a crede că sub zăpadă hibernau săritori monstruoase, înalte de zece, cincisprezece, uneori de douăzeci și cinci de metri. Tumultul din adâncuri, spre bucuria fârtaților întru pasiune, nu răzbătea la suprafață. Liniște. Brâul cu Jnepeni se zgâia la soarele care, nu peste multă vreme, avea să-și facă apariția prin despicătura Urzicii, oferind celor trei vizitatori o priveliște de pus în ramă. Sol Invictus și-a pus toată măreția în vremelnicia unei clipe doar pentru a lăsa să se înțeleagă ceea ce pentru unii ar putea suna ca un clișeu: moartea nu reprezintă sfărșitul vieții, ci face parte din ea.

Pentru a se face auziți în Brâul Mare, spre surprinderea lor, au lăsat numai două ceasuri pe drum. Dincolo de Puntea Urzicii se căsca un fior de cale-ntoarsă, dar dorința de a răzbi spre cumpăna apelor era mult prea mare pentru a-i da satisfacție. Nu vreau să știu ce l-a mânat spre tării și cu ce și-a hrănit cerbicia, dar mi-a lăsat impresia că-i era de arțag și numai „facă-se voia Sa” l-ar fi întors din drum în ziua aceea geroasă de mărțișor. Cu degetele încleștate pe mânerele pioleților, filat de Cătălin și urmărit îndeaproape prin vizorul aparatului de fotografiat de Laurențiu, a aburcat săritoarea ostenindu-se atât din lipsă de exercițiu, cât și datorită zăpezii nesuferit de instabile. Din trei cuie, un braț de „morcovi” și o copaie de zăpadă adunată-n sân, s-a văzut deasupra săritorii urmărind linia talvegului care părea că nu se mai termină. Nervul sciatic n-avea să-l mai rabde mult. Laurențiu s-a nevoit primul în urma lui, recuperând un piton sau două, iar Cătălin a suportat cu stoicism dondănelile zărghitului, care, sunt convins, nu-și mai simțea genunchii de frig. Brr, numai când mă gândesc la senzația aceea de oase casante, parcă mă apucă și pe mine tremuriciul! S-au canonit aproximativ trei ore cu stavila de peste brâu, mai mult decât au făcut până la ea, urcând din Valea Cerbului, și, până pe platoul Coștilei, mai aveau de numărat la mătănii. Îmi aduc aminte că truda i-a obligat să lase, pe lângă o sudoare înghețată, și un piton pe această săritoare. De el își ține Urzica priponită solitudinea când ningăul se asmute la ea.

Nu mai era de stat. Se lăsase un frig de-ți crăpa sufletul! În căutarea căldurii pierdute, au pus gaibaracele-n mișcare, dar oasele întârziau să se dezmorțească. Până „la Fereastră”, malurile Urzicii s-au ținut la distanță de băieții noștri, oferindu-le o priveliște mai largă a împrejurimilor. Din dărăt, o dâră de lumină trandafirie le-a dat de înțeles că soarele scăpăta peste munte. Morarul își urmărea în tăcere vechii prieteni, iar în Fereastra Urzicii stătea la pândă amurgul. Nu peste multă vreme, valea s-a rășchirat peste pieptul Coștilei în două fire. S-au lăsat pe mâna stângă nerăbdători să întrezărească obârșia primului fir, dar speranțele nu le-au fost alimentate cu niciun indiciu. Valea părea fără de sfârșit. Îți lăsa impresia că pică direct din inima Căii Lactee și că nu-ți sunt suficiente un milion de vieți pentru a o da gata. În zăpada din talvegul acestui fir au început să se afunde, la început până la gleznă, iar pe măsură ce urcau, chiar până la genunchi. Și un genunchi de 1.91, după cum cred că v-ați dat seama, ha, se află la o oarecare înălțime față de sol! Un popas, fie el și scurt, nu mai putea fi evitat. Nu cu mult mai în amonte de Fereastra Urzicii, în peretele aflat pe mâna dreaptă, se deslușea o arcadă care i-ar fi putut ajuta în acest sens. Da, locul era numai bun de tras atât sufletul, cât și o bluză în plus pe sub geacă și, dacă ar fi dispus de echipamentul necesar, cred că i-ar fi ispitit la bivuac.

O cană sau două cu ceai, un pumn de curmale și, parcă, un sendviș au turnat viață în trupul mult încercatului cârmaci. În întâmpinarea nopții un alter ego a intrat în șut, iar pioleții au vibrat de nerăbdare-n zăpadă. Iha, nimic nu-l mai putea tulbura! Deși, după cum vă spuneam, nu mai vânturase niciodată valea, urca fără să simtă amenințarea întunericului. Acum, dacă stau și răsfoiesc filele timpului, îmi dau seama că și l-a dorit încă din ajunul plecării, dar nu se aștepta totuși să i se așeze pe umeri. O săritoare, nu prea înaltă, l-a reținut să-și fileze camarazii și, ceva mai sus, a avut de ales: „an-tan-te, dize mane pe, dize mane compane, an-tan-te!”. Crevasăzică,  intuiția l-a împins să caute o ieșire pe mâna stângă, pe o pantă dăruită cu zăpadă din belșug, dincolo de care se afla o față  expusă, friabilă și cu posibilități reduse de asigurare. Pe chipul lui Cătălin își făcuse loc o mină pentru care nu trebuia să urmezi vreun curs de psihologie ca s-o citești: „măi, să fie, așa-mi trebuie dacă m-a mâncat în fund să ies cu nesuferitul ăsta la munte!” Cum nici Laurențiu nu s-a lăsat împins de entuziasm pe această variantă, au fost nevoiți să-și îndrepte frontalele spre cea de-a doua. Dat fiind faptul că în ultima regrupare „nesuferitu’” uitase să recupereze pitonul, dispozitivul de asigurare și carabiniera cu filet, revenirea pe linia talvegului a picat bine.

Ghidați de fasciculul frontalei lui Cătălin, care lumina și fața întunecată a lunii, nu numai fața nordică a Coștilei, au ținut talvegul până ce acesta s-a înfundat sub peretele care pică din marginea platoului. De-a dreapta, o pantă înclinată spre 50-60˚, friabilă și presărată cu mici smocuri de iarbă, sălta pe o muchie care le oferea singura cale de scăpare spre platoul mult râvnit. Oboseala nu i-a strecurat în bocanci emoții în plus. A călărit muchia mai repede decât răstimpul în care a bătut pitonul în regrupare, deși, comparată cu cea a lui Cătălin, frontala lui lumina precum o stea pitică. Și-a filat camarazii cu gâtul mai mult sucit spre cornișele Urzicii, care, văzute de pe muchie, nu mai păreau la fel de înfiorătoare ca atunci când se afla în talveg. Despre cum și cât timp îi ia unui secund pofticios să dea o formă nodului cabestan cu mâinile înghețate și după paisprezece ore de mers, ca să nu produc o migrenă inutilă cititorilor sensibili, hm, îmi las gândurile în suspensie pentru o altă eventuală ocazie. Continuarea pe muchia care separă firele superioare ale Urzicii nu a fost nici măcar pe sfert la fel de dificilă pe cât și-a imaginat-o. Zăpada i-a oferit o surpriză plăcută, afișându-se numai bună pentru colțari. Frigul și vântul s-au afirmat în sens pozitiv, înghețând cornișa care, în punctul de legătură al platoului cu muchia, nu forma streașină.

Când s-au văzut cu platoul Bucegilor sub colțari au lăsat sentimentele de ușurare și bucurie să se coaguleze într-o strângere de mână și, deși ar mai fi avut suficientă vlagă-n pioleți să-i dea la vale pe Mălin, s-au grăbit cu pași mărunți spre racheta Coștilei. Piloții de serviciu le-au îngăduit somnul de-o noapte, punându-le la dispoziție trei paturi în sectorul minimalist al oaspeților. O echipă salvamont, încartiruită la Omu, se afla deja în blocstarturi pentru a veni în ajutorul împătimiților noștri. Flash-urile lanternei lui Cătălin nu i-au lăsat indiferenți și, pentru orice eventualitate, s-au pregătit de cele rele. Din fericire nu a fost necesară intervenția vigilenților salvamontiști. Acasă, mesajele trimise spre cumpăna nopții i-au liniștit pe cei dragi. În fine, ………………………………………………………………………………………………………………….

Tot ceea ce ați citit până acum a fost scris, în cea mai mare parte, în luna septembrie. Pentru că îmi simt sufletul răvășit, jurnalul de față va rămâne neterminat. Coborârea pe Mălin, cu toate că face parte din categoria „la-mai-multe”, nu se va regăsi in nicio descriere. Gândurile mele orbitează în jurul memoriei celui care mi-a fost camarad prin viață, Cătălin Oprea. Sâmbătă, 31 octombrie, Cătălin a intrat în traseul veșniciei, iar tristețea care mi s-a lăsat pe pleoape are aripi de plumb. Ca alpinist amator am fost tot timpul conștient de riscuri și le-am acceptat, considerând că și ele fac parte din preaplinul Măriei Sale, Muntele. Mi-am zis că am inima tăbăcită și că voi ști să gestionez o suferință, dar adevărul este că fără Cătălin îmi simt sufletul amputat. O să-mi lipsească teribil de mult vocea lui inconfundabilă vibrând în casca telefonului, „Salutare, băi, grasule! Mare ticălos mai ești!”. L-am cunoscut, dacă ițele memoriei nu mi-s încurcate, prin toamna anului 1994, în sediul clubului de speologie Focul Viu, dar relația noastră de prietenie a prins cheag cu adevărat începând cu primul an al mileniului. Cătălin era omul căruia nu numai că i-aș fi donat un rinichi, dar i-aș fi dăruit, dacă ar fi fost posibil, și jumătate de suflet. Mâine îmi conduc prietenul pe ultimul drum, dar îmi place să cred că ne vom regăsi cândva pe muntele veșniciei, sprijiniți în pioleți, zâmbindu-ne unul altuia: „Băi, nesuferitule, e rândul tău să bați urme în zăpadă!”.

Anunțuri
Categorii: 3 - Coștila | 2 comentarii

Navigare în articol

2 gânduri despre „Jurnal de Mărțișor 2015 – Valea Urzicii

  1. Ramas bun, Catalin! Bine zice Cristi ca esti nesuferit…ai plecat prea repede.

  2. veteranul1

    Desi am citit articolul la timpul aparitiei, am lasat ca timpul sa mai aline sufletul unui prieten deosebit, pe numele sau Cristi. Viata e cum e, cu bune cu rele. A mai plecat dintre noi un iubitor al muntelui. A plecat prea repede, a plecat la timpul sau numai Dumnezeu stie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.