D’ale Bucșoiului – 1 – Prier 2012 – Vâlcelul Grohotișului

Sâmbata, 28 prier2012.

Încă de acum trei ani, când am urcat pe Vâlcelul Portiţelor împreună cu Laurenţiu şi Marius, îmi doream să parcurg Vâlcelul Grohotişului, dar din varii motive această bucurie m-a izbit cu ceva întârziere.  Ei, uneori, este mai bine să faci un lucru mai târziu decât la vremea lui! Nu am habar cum funcţionează la alţii, dar la mine se pare că momentul îndelung amânat are mult mai multe şanse de-a mă surprinde cu fericirea-n bocanci. Nu mă prind de chichirez, dar clipa tărăgănată atârnă mult mai greu în balanţa plăcerilor, este mai intensă şi-mi provoacă un sentiment de mulţimire care nu lasă loc regretelor de genul „of, de ce tocmai acum?”.

Din septembrie 2010 nu am mai propus nicio tură pe blog cu destinaţia Bucegi, în special ceea ce mă frământă mai mult, văile de abrupt. Mi-am zis că ar cam fi timpul să vin cu o sugestie în întâmpinarea frăţiilor voastre şi am făcut acest lucru prin tura numărul 13.  Repausul forţat m-a ispitit la însoţitori noi sau, cel puţin, la cunoştinţe mai vechi care nu mi-au oferit şansa de a parcurge o vale de abrupt cu ele în condiţii de zăpadă. Nu a fost să fie! Poate ca i-a speriat cifra! „Ptiu, drace, treisprezece e cu ghinion! Păi, prin alte părţi de lume nici buton la lift sau cameră la hotel cu cifra 13 nu-i şi te-ai găsit tu s-o zgândări acum!” Pe de altă parte, când am postat tura nu am luat în calcul ziua liberă de 1 mai. Probabil că majoritatea din cei aproximativ treizeci de cititori ai blogului îşi facuseră deja alte planuri. Ei, poate altădată!

Jumătatea raţională a familiei mă abate dela ispita solitară şi-l sun iarăşi pe Laurenţiu. Nu ştia ce să mai creadă. Cu o zi în urmă primise, îmi pare, nu prea bucuros vestea că aş dori să petrec de unul singur două, trei zile pe munte şi acum nu mai vroia să-mi tulbure mersul. Săracu’ băiat, ce şi-o fi zis? „Lasă, mă, du-te, tratează-te liniştit!” În fine, îl lămuresc că n-are ce deranja şi, ca să nu-şi mai ia vineri concediu, accept să plecăm de sâmbătă. Vineri, primesc un telefon dela Cătălin: „cum e vremea, băi, grasule?”.  Când a auzit că am amânat tura pe sâmbătă, a şi rezervat două locuri în maşină pentru el şi Ionela. Foarte bine, îmi zic, oricum, cu atâţia prieteni, mersul solitar ar fi fost un gest egoist.

Sâmbătă, la ora cinci dimineaţa, am pornit spre Buşteni, iar la şapte şi jumătate eram în faţa Cabanei Gura Diham. Când am plecat din Bucureşti era întuneric şi nu am apucat să analizez dimensiunile rucsacului lui Cătălin, dar, odată ajuns la Gura Diham, brr,  măi, fraţilor, nu mi-aş fi putut imagina că în portbagajul maşinii mele ar încăpea lada de zestre a Ionelei. Cred că-şi luase umbrela de soare, şezlongurile, grătaru’, ceaunul din fontă, borcanu’ cu murături şi mâncare cât pentru toata cabana! De fapt, de abia când am ajuns la Mălăieşti, ne-am dat seama că are mai multă mâncare decât cabanieru’!

În sfârşit, plecăm! La Poiana Izvoarelor ne răsfăţăm cu un popas. Cătălin, ca să mai reducă din greutate, mă ispiteşte cu un sandviş. Hmm, pentru că ştiam că-i făcut de Ionela, l-am primit bucuros. Altfel, dacă ar fi vrut să-i fac consumaţie şi să-l mai uşurez de povară, ha, l-aş fi uşurat şi de o bere, că tot eram lângă cabană. Ei, apropo de cabană, pe ciorba soacră-mii, îmi pare că arată mai mult a tractir, decât a adăpost montan. Acum, nu vă jenaţi, dacă nu aveţi încotro, puteţi să-i treceţi pragul. Mai ales dacă e musai de-o bere! Da’ neapărat cu martori!

Continuăm spre Poiana Bucşoiului, fireşte, în pas potolit. O fereastră a pădurii ne descoperă priveliştea Acelor Morarului şi staţionăm câteva minute. Talvegul Văii Poienii şi cele două fire ale Râpei Zăpezii, Râpa Mare şi Râpa Crucii, sunt acoperite cu zăpadă. Din acest loc nu se vede nicio săritoare descoperită. Mai departe, trecem de Pichetul Roşu şi, nu după multă vreme, ajungem în Poiana Bucşoiului unde reîntâlnim doi băieţi care ne depăşiseră pe drum. Se pregăteau să urce pe Valea Bucşoiului. Alţi doi drumeţi au trecut prin poiană cu destinaţia Mălăieşti – Hornul Mare al Mălăieştilor – Cabana Omu. Măi, să fie, se întâmplă ceva! Este înghesuială! A, stai, neicuşorule, azi traversăm o zi de sâmbătă! Şi eu care credeam că-i vineri!

Intrăm pe Valea Bucşoiului şi, după aproximativ 10-15 minute, suntem întâmpinaţi de urmele unei avalanşe dramatice. Zăpada frământată cu pământ, presărată cu pietre şi bolovani, se întindea pe câteva sute de metri. Iniţial am crezut că şi-a dat drumul pe Valea Bucşoiului, dar preferase exact vâlcelul pe care aveam de gând sa-l urcăm noi, cel al Grohotişului. Facem stânga pe Vâlcelul Portiţelor şi după maxim o sută de metri virăm la dreapta pe talvegul Grohotişului.   Slab conturat la început, Vâlcelul Grohotişului urcă molcomit, sprijinit în dreapta de o coamă înjnepenită ce pică de pe grumazul Turnului cu Jnepeni. Odată ce am depăşit această porţiune, vălcelul s-a deschis înaintea noastră, străjuit pe dreapta de statura solitară şi  impunătoare a Colţului Grohotişului şi, pe partea stângă, de segmentul dantelat de creastă al Bucşoiului Mic, aflat între Strunga Portiţelor şi Strunga Grohotişului (locul de origine al Vâlcelului Grohotişului; în ghiduri, această strungă apare trecută fără nume). De acum, vâlcelul ne ia în serios şi ne obligă să apelăm la colţari şi pioleţi.

Până aici, liniştea ne-a fost uşor tulburată de ţipetele unor persoane care se aflau pe feţele nordice ale Crestei Bucşoiului Mic (Creasta Balaurului), pe direcţia Balaurului: „Avalanşă, bă, fugiţi de acolo!”. Iniţial, am crezut că avertizarea ne vizează pe noi, dar mi-am dat repede seama că din locul în care se aflau, partea superioară a Vâlcelului Grohotişului era în afara razei lor vizuale. Aşadar, avertizarea era pentru  cei doi băieţi care urcau pe Valea Bucşoiului. Am privit spre dreapta, către firul Văii Bucşoiului, şi am văzut într-adevăr o scurgere de zăpadă, lată de mai bine de un metru şi lungă de aproximativ o sută de metri care înainta alene precum un  şarpe de baltă pe luciul apei. După câteva minute i-am reperat şi pe băieţi. Ieşiseră din talvegul văii pe un mic vâlcel şi odihneau într-o şa aflată în stânga Turnului cu Jnepeni.

Pe Vâlcelul Grohotişului, avalanşa din zilele trecute lăsase răni încă nevindecate. Terenul nu se stabilizase şi, din când în când, pietre de dimensiunile unui pumn sau chiar mai mari se prăvăleau pe albia vâlcelului în salturi dezordonate. Riscul de a fi loviţi de pietrele în cădere era unul pe care nu puteam să-l trecem cu vederea. În unele pasaje mai instabile am trecut pe rând. După un timp, în prima treime a vâlcelului, am descoperit şi locul de unde plecase avalanşa. De fapt, pe partea stângă, a fost o alunecare de teren de aproximativ 400-500 metri pătraţi care antrenase în cădere tot ce i-a ieşit în cale. După ce am trecut această porţiune instabilă a vâlcelului, până în Creasta Bucşoiului Mic, nu am mai întâlnit niciun pasaj care să ne dea emoţii. Doar căldura ne-a chinuit şi zăpada moale pe sub care, la un moment dat, apa curgea cu debit şi zgomot mare (a fost şi un loc unde piciorul îmi intra, prin zăpada moale şi umedă, direct în apă).

Era trecut de ora două când am ajuns în Creasta Balaurului. Am fost puţin surprins pentru că nu se mai vedeau urme pe creastă. Mă aşteptam ca persoanele care au ţipat cu aproximativ trei ore în urmă, pentru a semnala mica avalanşă, să treacă pe aici, dar, se pare, că nu au mai continuat pe creastă. Un miros de ars îmi irita nările şi privesc mai cu atenţie în jur. Brr, mă trec fiori! Pajiştea alpină de pe aproape întreaga suprafaţă a Creastei Balaurului a fost mistuită de flăcări (ajuns acasă, aveam să aflu de pe net că un incendiu a avut loc la sfârşitul lunii noiembrie a anului trecut; dat fiind faptul că în acea perioadă am fost plecat pentru o lună din ţară, nu am avut habar de această calamitate).

În strunga de obârşie a Vâlcelului Grohotişului am făcut un popas de cel puţin treizeci de minute, după care, cu inima pârjol, am plecat spre Curmătura Morarului, călcând cu grijă pe spinarea balaurului. În căldarea superioară a Morarului doi schiori (deşi cred că erau snowboarderi) profitau de timpul frumos pentru a-şi consuma pasiunea. Urme de schiuri se vedeau şi pe Valea Bucşoiului. Din Creasta Bucşoiului Mic i-am văzut şi pe cei doi băieţi care au urcat pe Valea Bucşoiului cum coborau pe Valea Morarului.

Creasta Bucşoiului Mic, zisă şi „a Balaurului”, chiar şi arsă, îţi răscoleşte fericirea pe chip. Te invită la bucurie şi îţi vine greu să-i rezişti. Are talentul de-a te face să uiţi pentru moment de tine şi gândul îţi zboară-n depărtări la toţi prietenii pe care ai fi vrut să-i ai alături. Serios, creasta asta ascunde atâtea minunăţii încât îţi doreşti ca drumul să nu se mai termine şi tu, hmm, să mergi, să mergi, să mergi…până ce cerul îşi va deschide porţile şi te va primi la el. Dacă nu mă credeţi, ei, vă invit să-i faceţi o vizită şi dacă la sfârşitul călătoriei inimile voastre nu se vor întâlni cu încântarea, atunci, brr, nu aveţi decât să mă faceţi mincinos. Da, vă dau voie să mă arătaţi cu degetul şi să spuneţi „Hei, tu, Păcală, ne mai amăgeşti mult?”.

Cu privirea săltând în toate zările, trecem de Curmătura Morarului şi ajungem pe platou la circa 200m de Vârful şi Cabana Omu. Nu dorim să mergem spre cabană şi, după o mică pauză, ne îndreptăm spre Hornul Mare al Mălăieştilor. Priveliştea Văii Gaura ne impune un mers lejer, fără griji, şi ne face să regretăm faptul că am ajuns în acest loc cu o oră şi jumătate înaintea apusului. Laurenţiu, în special, şi-ar fi dorit să prindă câteva momente magice pe care să le capteze şi cu ajutorul senzorului aparatului foto, mai ales că, pentru orice eventualitate, îşi cărase şi trepiedul cu el (vă asigur, nu-i un efort chiar de neglijat). Eu, însă, doream să ajung la cabană şi frigul ce se lăsa odată cu seara părea să fie de acord cu mine.

Am coborât prin Hornul Mare al Mălăieştilor ţintind mai tot timpul versantul nordic al Bucşoiului, pentru a-mi face o părere cât mai clară asupra traseului pe care aveam de gând să-l parcurg a doua zi, dar şi pentru a mă delecta cu imaginea acestui munte mirific aflat sub mângâierea ultimelor raze ale asfinţitului. În stânga, deasupra noastră, pe culmea Padinei Crucii, o capră neagră îşi făcea plimbarea de seară. Am ajuns la Cabana Mălăieşti aproape de ora nouă, după aproximativ treisprezece ore de mers în ritm de promenadă. Ne-am cazat (aveam rezervare) şi am coborât în sala de mese pentru a mânca ceva, dar, cum spuneam mai sus, Cătălin i-a făcut concurenţă cabanierului. Totuşi, dela cabană, am cumpărat o supă de legume cazonă şi vreo două beri care au curs minunat după brânza proaspătă de oaie a lui Cătălin. Ne-am retras în camera care mirosea îngrozitor a lac şi, după ce-am băut cu Laurenţiu cea de-a doua bere (nu prea mă atrăgea gălăgia din sala de mese), am stins lumina. Am mai flecărit cu Cătălin până spre miezul nopţii, după care am adormit cu gândul la Valea Pietrelor, pe care sper să v-o prezint în următorul jurnal.